ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 106/2018
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 106/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanțele cauzei
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 23.01.2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, să se dispună anularea actului administrativ emis de pârâtă sub nr. x/14.10.2014, prin care a restituit dosarul de despăgubiri al reclamantei Instituției Prefectului Municipiului București, cu motivarea că procedura de acordare a despăgubirilor trebuie finalizată conform Legii nr. 165/2013 și nu conform Legii nr. 247/2005, astfel cum prevede hotărârea judecătorească a cărei titulară/beneficiară este reclamanta.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învederat că înțelege să invoce excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 și art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013.
1.2. Soluția instanței de fond
Prin sentința nr. 1688 din 12 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondată și a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale dispunand sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 21 și art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013.
1.3. Cererea de recurs
Împotriva sentinței nr. 1688 din 12 iunie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de casare prevazute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs a arătat că instanța de judecată nu a motivat sentința. În afara faptului că a reluat/redat paragrafe/fragmente din nenumăratele decizii ale Curții Constuționale a României privind neconstitutionalitatea prevederilor Legii nr. 165/2013 și a admis cererea sa de sesizare a CCR cu excepția de neconstituționalitate, și aceasta motivată succint, nu se regăsește nicio motivare a hotărârii pronunțate de către instanța de judecată.
Cea de-a doua critică se refera la faptul că instanța a procedat la soluționarea cauzei fără a avea în vedere și Decizia CCR pronunțată în ședința din data de 26.11.2014, prin care a fost admisă excepția de neconstitutionalitate a art. 17 alin. (1) și art. 21 alin. (5) și (8) din Legea. nr. 165/2013, în sensul în care aceste dispoziții legale sunt constituționale "în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate" astfel cum este cazul reclamantei. Așadar, Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a emis Hotărârea nr. 1509/2014 în perfectă legalitate și concordanță cu principiile de drept (principiul neretroactivității legii civile) deoarece prin sentința civilă nr. 820/31.01.2012 pronunțată de Judecătoria sector 4 București, secția civilă, în dosarul nr. x, modificată prin decizia civilă nr. 146R/18.01.2013 pronunțată de Tribunalul București, sectia a V-a Civilă, Subcomisia locală sector 4 București și Comisia Municipiului București au fost obligate la acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafața de 634 mp situat în București, str. x fn, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și nu conform Legii nr. 165/2013.
Singura obligație a ANRP era și încă este, deoarece nici până la data prezentei nu a procedat la soluționarea dosarului său de despăgubiri, de a evalua imobilul și de a emite titlu de despăgubire. În ceea ce privește soluționarea dosarelor de despăgubiri conform procedurii instituite de Legea nr. 247/2005, arată recurenta reclamantă că intimata încă soluționează dosare de despăgubiri prin emiterea titlurilor de despăgubire, astfel cum reiese din comunicatele de presă postate pe site-ul acestei instituții, cu mențiunea că numai intimata cunoaște criteriile după care unele dosare sunt soluționate potrivit dispozițiilor vechii legi și alte dosare conform noii legi.
Instanța trebuia ca, la soluționarea acestei pricini, să aibă în vedere faptul că, cu mult înaintea introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, fusese deja soluționată de către Curtea Constituționala a României excepția de neconstituționalitate a art. 17 și art. 21 din Legea nr. 165/2013, astfel încât judecătorul trebuia doar să observe că situația reclamatei se încadra în tiparul stabilit ca fiind neconstituțional, putând pronunța astfel o hotărâre prin care să sancționeze faptul că pârâta refuză să se supună unei hotărâri judecătorești irevocabile, adică exact ipoteza vizată de cele două prevederi declarate neconstituționale.
1.4. Apărările intimatei
Intimata pârâtă ANRP a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului menționând că instanța de fond a reținut în mod corect obiectul cererii de chemare în judecată.
A enumerat motivele pentru care dosarul de despăgubire al reclamantei a fost restituit Instituției Prefectului Municipiului București și anume:
Hotărârea nr. 1509/15.06.2014 a Comisiei Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, prin care a fost pusă în executare decizia civilă nr. 146R/18.01.2013 pronunțată de Tribunalul București, nu a respectat cerințele de formă stabilite prin dispozițiile Legii nr. 165/2013 și H.G nr. 401/2013, sens în care au fost invocate disp. art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, precum și disp. art. 19 din H.G nr. 401/2013.
Întrucât Hotărârea nr. 1509/15.06.2014 a fost validată după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, prin care au fost abrogate prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/20005, se impunea întocmirea dosarului de despăgubire potrivit prevederilor noii legii, deoarece dispozițiile art. 4 din actul normativ amintit arată că acestea se aplică cererilor nesoluționate.
Sentința civilă în baza căreia a fost întocmit dosarul de despăgubire înaintat de Comisia Municipiului București a fost pronunțată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.
În prezent, validărilor privind întinderea dreptului de proprietate le sunt aplicabile prevederile noii legi și ale Normelor de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 401/19.06.2013, fapt pentru care este necesar să i se transmită dosarele însoțite de Hotărârea Comisiei Municipale București prin care va fi validată Anexa nr. 11, anexă în care se vor înscrie "persoanele fizice și juridice pentru care nu există disponibil de teren agricol sau forestier la nivelul unității administrativ-teritoriale, respectiv al județului, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate solicitat prin cerere și pentru care se propune acordarea de măsuri compensatorii."
Sub rezerva interpretării date de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 269/2014, dispozițiile de lege "nu se aplică retroactiv, ci reglementează modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare."
Înaintea formulării propunerii de acordare de măsuri compensatorii, comisia județeană trebuie să comunice, mai întâi, situația centralizatoare privind inventarierea terenurilor, avizată de către OCPI, așa cum prevăd dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.
Intimata menționează că, în situația în care există hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, în privința acordării de despăgubiri, acestea vor fi puse în executare în conformitate cu noile prevederi legale, care instituie principiul prevalenței restituirii în natură.
Se mai arata în întâmpinare că instanța de fond a reținut în mod corect că, raportat la principiul disponibilității, petitul cererii reclamantei intră în conflict cu Decizia CCR nr. 269/2014.
Procedura de soluționare a recursului
2.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 10 martie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.
Prin încheierea din 29 iunie 2017 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.
2.2. Soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate de reclamantă
Prin Decizia nr. 367/2.06.2016, Curtea Constitutională a respins ca neintemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (6) și art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, invocată de reclamantă.
2.3. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozitiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, față de următoarele considerente:
Primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și vizează nemotivarea sentinței recurate, motiv pe care instanța de control judiciar îl consideră nefondat, întrucât sentința corespunde exigențelor instituite de art. 425 C. proc. civ. Astfel, în considerentele acesteia au fost arătate obiectul cererii și sustinerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția cu precizarea motivelor pentru care s-au admis și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Împrejurarea că prima instanță a redat paragrafe din mai multe decizii ale Curții Constituționale referitoare la neconstituționalitatea prevederilor Legii nr. 165/2013 nu este de natură să susțină aprecierea că sentința nu a fost motivată corespunzător, respectivele decizii fiind relevante în soluționarea cauzei care pune în discuție tocmai aplicabilitatea dispozițiilor acestei legi la situația concretă a reclamantei. Argumentele reținute de Curtea Constituțională constituie motivele pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția supusă instanței de control judiciar prin prezenta cerere de recurs, neputându-se considera că recurgerea la aceste argumente echivalează cu nemotivarea sentinței.
Nefondat este și cel de-al doilea motiv de recurs, cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la pronunțarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
În mod corect instanța de fond a apreciat că este legal actul administrativ contestat în cauză, respectiv adresa nr. x prin care pârâta a restituit dosarul de despăgubiri al reclamantei Instituției Prefectului Municipiului București cu motivarea că procedura de acordare a despăgubirilor trebuie finalizată conform Legii nr. 165/2013 și nu conform Legii nr. 247/2005.
Se reține că la pct. 6 din această adresă se mentioneză că dosarul întocmit în baza propunerii Subcomisiei locale a sectorului 4 de înscriere în Anexa 23 a doamnei A., pentru suprafața de 634 mp, propunere validată de către Comisia Municipiului București prin Hotărârea nr. 1509/15.05.2014, a fost constituit în baza deciziei civile nr. 1463R/18.01.2013, pronunțată de către Tribunalul Bucuresti în dosarul nr. x (decizie prin care a fost modificată sentința civilă nr. 820/31.01.2012) prin care a obligat Comisia Municipiului București și Subcomisia sectorului 4 la acordarea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru suprafața de 634 mp.
Se mai precizează în adresă că prin prevederile Legii nr. 165/2013 au fost abrogate prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, motiv pentru care se impune reanalizarea dosarului de despagubiri potrivit prevederilor noii legi deoarece disp. art. 4 din actul normativ amintit arată că acestea se aplică cererilor nesoluționate.
În susținerea acestui motiv de recurs se arată, în esență, că prima instanță nu a avut în vedere Decizia CCR din data de 26.11.2014, prin care a fost admisă excepția de neconstitutionalitate a art. 17 alin. (1) și a art. 21 alin. (5) și (8) din Legea. nr. 165/2013 și că singura obligație a ANRP era și încă este aceea de a evalua imobilul și de a emite titlu de despăgubire.
Înalta Curte reține că este vorba despre Decizia Curții Constitutionale nr. 686/26.11.2014 prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (5) și (8) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate.
În considerentele acestei decizii se mentioneză că, prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, și Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013, Curtea a statuat, referitor la efectele hotărârilor judecătorești, că "Înfăptuirea justiției, în numele legii, are semnificația că actul de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluționarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice și de eficientizare a normelor de drept substanțial. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activității judiciare - reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiției. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părțile având obligația să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicțional, fără posibilitatea de a mai pune în discuție ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecății. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficiență specifică de către ordinea normativă constituțională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătorești îl constituie forța executorie a acesteia, care trebuie respectată și executată atât de către cetățeni, cât și de autoritățile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă și irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept și o obstrucționare a bunei funcționări a justiției."(paragraful 20).
Tocmai de aceea, Curtea apreciază că atribuția conferită de legiuitor Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Secretariatului acesteia de a verifica dosarele din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și în consecință de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar și în cazul în care existența dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, iar decizia care conține propunerea de acordare de măsuri compensatorii a fost emisă ca urmare a acestei hotărâri judecătorești, generează posibilitatea ca un organ administrativ să exercite atribuții care țin exclusiv de competența instanțelor judecătorești. Curtea apreciază că numai o instanță judecătorească învestită de lege cu soluționarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei asemenea hotărâri judecătorești o poate invalida. A recunoaște Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Secretariatului acesteia competența de reexaminare a existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și în consecință de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească înseamnă a recunoaște un control administrativ asupra acestei hotărâri, deci o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce contravine dispozițiilor art. 129 din Constituție, potrivit cărora, "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".
De asemenea, prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, anterior menționată, Curtea a stabilit, cu valoare de principiu, că teza potrivit căreia o autoritate, alta decât o instanță de judecată, "poate să cenzureze sub orice aspect o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, care a dobândit autoritate de lucru judecat, echivalează cu transformarea acestei autorități în putere judecătorească, concurentă cu instanțele judecătorești în ceea ce privește înfăptuirea justiției. Legitimarea unui astfel de act ar avea ca efect acceptarea ideii că, în România, există persoane/instituții/autorități cărora nu le sunt opozabile hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele prevăzute de Constituție și de lege, deci care sunt mai presus de lege. Or, o astfel de interpretare[...] este în vădită contradicție cu dispozițiile art. 1 alin. (4), art. 16 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 124 și art. 126 alin. (1) din Constituție".
Prin urmare, Curtea constată că darea în competența Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Secretariatului acesteia a verificării existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și în consecință de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar și în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească este contrară prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4), art. 124, art. 126 alin. (1) și ale art. 129.
Înalta Curte constată că această decizie nu constituie un argument în solutionarea favorabilă a recursului, situația reclamantei neputând fi încadrată în ipoteza avută în vedere de instanța constitutională la pronunțarea deciziei.
Acest fapt rezultă, de asemenea, și din Decizia Curții Constituționale nr. 367/2.06.2016, prin care a fost soluționată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 21 alin. (6) și art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, invocată de reclamantă în prezenta cauză, în sensul respingerii ca neîntemeiate.
Considerentele menționate la paragrafele 23 și 27 ale deciziei sunt relevante în soluționarea căii de atac formulate de reclamantă, instanța constituțională stabilind că este aplicabil principiul tempus regit actum, fiind firesc ca modalitatea de calcul al despăgubirilor să se supună regulilor în vigoare la data acordării lor prin decizie a autorității abilitate. Sub acest aspect, în jurisprudența sa, de exemplu, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, instanța constituțională a statuat că, dacă, prin jocul unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, acest fapt nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor respective.
Curtea a constatat, totodată, că este firesc ca obligația emiterii titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 să fie executată în condițiile noii legi, astfel cum prevede art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, aceasta fiind tocmai expresia concretă a principiului tempus regit actum și a principiului aplicării imediate a legii noi. Situația autorului excepției, care are calitatea de beneficiar al unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care se stabilește în sarcina unei autorități administrative o obligație de a face, respectiv de a emite o decizie ce intră în competența sa legală, este net diferită de cea potrivit căreia prin aceeași sentință judecătorească a fost stabilită suma cuvenită cu titlu de despăgubiri, în urma evaluării efectuate în condițiile Legii nr. 247/2005. Ultima ipoteză corespunde celei reglementate distinct de legiuitor, la art. 41 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 165/2013, legea nouă aplicându-se doar în ceea ce privește modalitatea de plată a sumelor de bani anterior stabilite. Prin urmare, dacă evaluarea asupra valorii imobilului nu a fost efectuată și nu a fost stabilit nici cuantumul bănesc prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, este firesc, fără a fi discriminatoriu, ca aceste operațiuni să se raporteze la actul în vigoare la momentul în care au loc. Curtea a arătat în jurisprudența sa că respectarea principiului egalității în drepturi presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede față de cei cărora li se aplică, în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare, iar nu în raport cu efectele produse prin reglementările legale anterioare (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, și nr. 1.541 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2011).
Rezultă din aceste considerente că se face distincție între două situații în care se pot afla persoanele care au solicitat restituirea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România și anume: situația în care solicitantul are calitatea de beneficiar al unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care se stabilește în sarcina unei autorități administrative o obligație de a face, respectiv de a emite o decizie ce intră în competența sa legală, și situația în care prin aceeași sentință judecătorească a fost stabilită suma cuvenită cu titlu de despăgubiri, în urma evaluării efectuate în condițiile Legii nr. 247/2005.
Or, reclamanta se află în prima situație, în sensul că a obținut o hotărâre judecatorească irevocabilă la data de 18.01.2013, deci anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 165/2013, prin care a fost obligată Subcomisia sectorului 4 București la întocmirea documentației privind reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei și pârâta Comisia Municipiului București să elibereze titlul de proprietate asupra terenului de 760 mp, dispunându-se acordarea de despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru suprafața de 634 mp teren.
Se constată așadar că, la data intrarii în vigoare a Legii nr. 165/2013, reclamanta era beneficiara unei hotarâri judecătorești irevocabile prin care se stabileste în sarcina celor două autorități administrative câte o obligație de a face și nu beneficiara unei hotarari judecătorești irevocabile prin care care să fi fost stabilită suma cuvenită cu titlu de despăgubiri, în urma evaluării efectuate în condițiile Legii nr. 247/2005. Ultima ipoteză corespunde, așa cum a statuat Curtea Constitutionala, celei reglementate distinct de legiuitor, la art. 41 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 165/2013, legea nouă aplicându-se doar în ceea ce privește modalitatea de plată a sumelor de bani anterior stabilite.
Recurenta reclamantă se află în situația în care evaluarea asupra valorii imobilului nu a fost efectuată și nu a fost stabilit nici cuantumul bănesc prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, astfel că este firesc ca aceste operațiuni să se raporteze la actul normativ în vigoare la momentul în care au loc.
În consecință, nu poate fi reținută susținerea că situația recurentei reclamate se încadra în tiparul stabilit ca fiind neconstituțional, instanța de fond putând pronunța o hotărâre prin care să sancționeze faptul că pârâta refuză să se supună unei hotărâri judecătorești irevocabile, adică exact ipoteza vizată de cele două prevederi declarate neconstituționale prin Decizia nr. 686/26.11.2014.
Astfel, măsura de restituire a dosarului de despăgubiri al reclamantei către Instituția Prefectului Municipiului București pentru reanalizarea acestuia potrivit noii legi este legală, fiind dispusă cu respectarea legislației incidente în materie, dar și a deciziilor pronunțate cu privire la constituționalitatea Legii nr. 165/2013 potrivit cărora procedura de acordare a despăgubirilor reclamantei se impune a fi finalizată conform Legii nr. 165/2013.
Pentru considerentele expuse, constatand ca sentința este legală nefiind incidente motivele de casare invocate de recurentă, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1688 din 12 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2018.