ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 387/2019

Obiectul cererii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost modificată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Guvernul României, anularea prevederilor art. 213 alin. (2) lit. a), b), c) și d), alin. (3) lit. j) și alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin H.G. nr. 157/2016 și suspendarea executării acestor prevederi contestate. 1.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 3252 din 21 septembrie 2017 a respins cererea de suspendare a executării și acțiunea în anulare, formulate de reclamant, ca nefondate. Totodată, a admis cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului, formulată de intervenientul Ministerul Justiției. 1.

Calea de atac exercitată Împotriva Sentinței civile nr. 3252 din 21 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A. invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea opțiunii sale procesuale recurentul a susținut următoarele: Instanța s-a pronunțat în cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 47 alin. (2) raportat la art. 52 alin. (3) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE) dispoziții legale ce reglementează principiul securității raporturilor juridice, componenta a dreptului la un proces echitabil. Principiul securității și stabilității raporturilor juridice nu are o reglementare expressis verbis în vreunul din actele normative care fac parte din legislația comunitară primară sau secundară. El este o creație jurisprudențială care a dobândit statut de pilon principal al dreptului unional ca urmare a tradițiilor constituționale comune ale statelor membre, astfel încât încălcarea principiului securității și stabilității raporturilor juridice reprezintă totodată o încălcare a dreptului comunitar. Reclamantul recurent invocă art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE) în conformitate cu care "orice persoană are dreptul la un proces echitabil". Potrivit art. 52 alin. (3) CDFUE "în măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată". Prin urmare, pentru a înțelege conținutul noțiunii de proces echitabil, CDFUE permite să apeleze la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Or, așa cum reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil implica și respectarea principiului securității raporturilor juridice. De exemplu în cauza Brumărescu contra României s-a statuat ca unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice care impune printre altele ca soluția dată în mod definitiv de către Tribunale unui litigiu să nu fie repusă în discuție. În același sens am invocat o serie de hotărâri în cauza Beian contra României, cauza Pilot Service contra României, cauza Zazanis și alții contra Greciei. Deosebit de relevant este și parag. 28 din Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Amurariței contra României în care s-a statuat: "Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil în fața unui tribunal, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care urmărește, între altele, ca soluția pronunțată în mod definitiv în orice litigiu de către instanțe să nu mai fie repusă în cauză [cauza Brumărescu împotriva României (GC), nr. 28342/95, § 61, CEDO 1999-VII], în plus, este obligația statelor de a-și organiza un sistem juridic care să poată identifica procedurile conexe și să interzică deschiderea de noi proceduri care privesc același subiect (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Gjonbocari și alții împotriva Albaniei, nr. 10508/02, § 66, 23 octombrie 2007)." Potrivit art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, "Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor." Mai mult, potrivit art. 2 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, "Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept (...)." Sentința atacată contrazice cele statuate definitiv prin sentința Curții de Apel București nr. 625/11.02.2013 rămasă definitivă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 944/26.02.2014, încălcând astfel principiul securității raporturilor juridice, componentă a dreptului la un proces echitabil. Prin hotărârea atacata, instanța de fond apreciază ca "reclamantul a invocat în mod greșit efectul pozitiv al lucrului judecat prin sentința Curții de Apel București nr. 625/11.02.2013 rămasă definitivă prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 944/26.02.2014, întrucât între cele două litigii nu există triplă identitate de elemente (părți, obiect și cauza)." Se consideră că instanța fondului a interpretat în mod eronat cele invocate de reclamant prin cererea introductivă, fără a face distincție între autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat, în sensul ca autoritatea de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a unei chestiuni litigioase deja rezolvate. Condiția esențială a acestui principiu este într-adevăr, necesitatea existentei triplei identități de părți, obiect și cauză. Puterea lucrului judecat, pe de alta parte, este cel mai important efect al hotărârilor judecătorești presupune că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singura dată și că soluția cuprinsă în hotărâre, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre. În acest sens, a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin pronunțarea Deciziei nr. 1777 din 25 iunie 2015: "condiția de aplicare a autorității de lucru judecat presupune identitate de acțiuni (părți, obiect și cauza juridică) ce oprește repetarea judecății, iar puterea, ca prezumție de lucru judecat, impune consecventa în judecată, astfel ca ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie sa fie contrazis printr-o altă hotărâre". Prin urmare, ceea ce legitimează puterea de lucru judecat este nu atât caracterul definitiv al hotărârii, ci adevărul care trebuie să stea la baza ei, adevărul constituind temeiul, rațiunea și fundamentul social și moral al acestui efect al hotărârii judecătorești. În ceea ce privește conținutul prevederilor art. 213 alin. (2) lit. b), c), d), alin. (3) lit. j), precum și alin. (4), acestea au mai făcut obiectul criticilor de nelegalitate în cadrul unei proceduri în contencios administrativ îndreptată împotriva Deciziei directorului general al A.N.P. nr. 486/2008, act normativ ce reglementa în trecut condițiile acordării de permisii. Deși Curtea de Apel București a constatat prin Decizia nr. 625/11.02.2013 (rămasă definitivă prin Decizia nr. 944/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție) faptul că prevederile art. 1 alin. (4) lit. a), b), c), d), precum și cea de-a doua teza a alin. (4) din Decizia ANP nr. 486/2008 sunt nelegale și nule, cu toate acestea Guvernul a reluat exact același conținut normativ declarat anterior nelegal în cuprinsul art. 213 alin. (2) lit. b), c), d), alin. (3) lit. j), precum și alin. (4) din H.G. nr. 175/2006. Prin acțiunea introductivă reclamantul a invocat încălcarea efectului puterii de lucru judecat al Sentinței nr. 625/2013 pronunțată de Curtea de Apel București și rămasă definitivă prin Decizia nr. 944/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, punctual, cu privire la următoarele aspecte: 1. Condiția impusa la art. 1 alin. (4) lit. a) din Decizia nr. 486/2008 (actualul art. 213 alin. (2) lit. b) din Regulament) - să nu fie cercetată sau urmărită penal într-o alta cauză, "este o condiție care pe de-o parte încalcă prezumția de nevinovăție în lipsa unei hotărâri judecătorești de condamnare, iar pe de alta parte este o condiție independentă de voința și poziția celui vizat constituind o împrejurare mai presus de voința sa care nu poate justifica restrângerea dreptului". 2. Condiția de la art. 1 alin. (4) lit. b) din Decizia nr. 486/2008 (actualul art. 213 alin. (2) lit. c) din Regulament) - au pe rolul organelor judiciare cauze al căror obiect poate influența conduita și comportamentul acestora pe perioada permisiunii de ieșire din penitenciar, "extinde sfera litigiilor care pot împiedica materializarea dreptului, fiind adăugată o condiție subiectivă care ar trebui să constituie exclusiv un element de apreciere la îndemâna comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate (...))" 3. Condiția de la art. 1 alin. (4) lit. c) din Decizia nr. 486/2008 (actualul art. 213 alin. (2) lit. d) din Regulament) - sunt clasificați în categoria celor care prezintă risc pentru siguranța penitenciarului, "reprezintă un element subiectiv ce intră în dreptul de apreciere al autorității abilitate să formuleze propunerea de recompensare".

Condiția de la art. 1 alin. (4) lit. d) din Decizia nr. 486/2008 (actualul art. 213 alin. (3) lit. j) din Regulament) - menținerea legăturilor cu membrii de familie, cu persoanele cu care au stabilite relații asemănătoare relațiilor de familie, precum și cu comunitatea, "reprezintă o condiție nejustificată (...) întrucât pot exista condiții obiective care să justifice imposibilitatea menținerii constante a legăturilor cu familia, dar care nu pot îngrădi dreptul persoanei private de libertate de a beneficia de aceasta forma de recompensa".

Condiția din cea de-a doua teza a art. 1 alin. (4) din Decizia nr. 486/2008 (actualul art. 213 alin. (4) din Regulament) - De regulă, recompensa cu permisiunea de ieșire din penitenciar se acordă numai după o perioadă de cunoaștere și evaluare în cadrul aceluiași loc de deținere de cel puțin 4 luni înaintea analizării propunerii de recompensă, "aceasta are aptitudinea să limiteze în mod nejustificat dreptul stabilit la art. 68 alin. (1) lit. e), f) și g) din Legea 275/2006, având în vedere și dispoziția din alin. (2) al art. 1 din Metodologie care limitează recompensele la una pe lună, în circumstanțe speciale precum ar fi transferul persoanei condamnate". În acest context se apreciază că, nu este vorba despre autoritatea de lucru judecat (tripla identitate), așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond, ci despre puterea de lucru judecat (efectul pozitiv) care împiedica o instanța de judecată să reanalizeze o situație de drept definitiv tranșată de o altă instanță de judecată. Prin acțiunea introductivă s-a susținut că prin Decizia nr. 944/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea a apreciat ca motiv distinct de nelegalitate, faptul că "atâta timp cât actul administrativ emis se impunea a fi unul de executare ori de organizare a executării legii, stabilirea unor condiții suplimentare, altele decât cele prevăzute de lege s-a făcut cu depășirea limitelor competențelor recunoscute, fiind așadar adoptate cu săvârșirea unui exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004". Deși Înalta Curte se referea la Decizia ANP nr. 486/2008, același exces de putere este aplicabil mutatis mutandis și în cazul Regulamentului aprobat prin H.G. nr. 175/2006 deoarece prevederile legale criticate impun condiții suplimentare noi pentru acordarea recompenselor. Se apreciază că nu are relevanță nivelul la care se afla actul administrativ în ierarhia actelor administrative, ci din contra, dacă excesul de putere a fost constatat de instanța la nivelul unei decizii a directorului ANP, cu atât mai mult acesta poate să subziste la nivelul unei Hotărâri de guvern, act administrativ superior ierarhic. Astfel, în temeiul art. 187 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 Parlamentul a delegat Guvernului sarcina de a adopta un Regulament de aplicare a Legii. Adoptând acest Regulament, Guvernul a adăugat noi condiții privind acordarea recompenselor peste ceea ce prevede art. 98 din Legea nr. 254/2013 - "persoanelor condamnate care au o bună conduită și au dovedit stăruință în muncă sau în cadrul activităților educative, moral religioase, culturale, terapeutice, psihologică și asistență socială, al instruirii școlare și al formării profesionale li se pot acorda următoarele recompense (...)". Se mai consideră că instanța a făcut greșita aplicare a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004. La o analiză a prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004 recurentul a apreciat în sensul că hotărârile judecătorești de anulare a unor acte administrative normative derogă de la caracterul relativ al hotărârilor judecătorești, acestea fiind obligatorii erga omnes. Chiar dacă actul administrativ ce a făcut obiectul Sentinței CAB nr. 625/2013 (Decizia directorului general ANP nr. 486/2008) este diferit de cel ce face obiectul prezentei cauze (H.G. nr. 175/2016), totuși este evident că atât puterea de lucru judecat, cât și efectele art. 23 din Legea nr. 554/2004 se referă inclusiv la considerentele sentinței judecătorești, iar nu doar la dispozitivul acesteia. În mod eronat a reținut instanța că "împrejurarea că fondul celor două reglementări este asemănător nu este de natură a atrage incidența art. 23 din Legea nr. 554/2004, întrucât aceste dispoziții legale impun existenta aceluiași act administrativ normativ." Este evident că Decizia directorului general al ANP nr. 486/13.08.2008, actul administrativ care a făcut obiectul sentinței invocate cu putere de lucru judecat, nu mai este în vigoare și nu face obiectul cauzei, acesta fiind motivul pentru care a invocat încălcarea puterii de lucru judecat cu privire la Sentința CAB nr. 625/2013, precum și rațiunea pentru care a invocat încălcarea art. 23 din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește art. 213 alin. (2) lit. b), c), d), alin. (3) lit. j), precum și alin. 4 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 175/2016. Rațiunea pentru care art. 23 din Legea nr. 554/2004 a fost instituit este tocmai aceasta ipoteza în care, dacă printr-o hotărâre în contencios administrativ un act administrativ a fost desființat, acea hotărâre este obligatorie erga omnes și are putere numai pentru viitor, prin urmare nu permite emiterea unui alt act administrativ cu același conținut. Așadar, în mod evident că este vorba despre două acte administrative distincte - primul fiind cel anulat, iar cel de-al doilea act, care intră în coliziune cu primul, fiind interzis de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 554/2004. 1.4. Apărările formulate de intimați Prin întâmpinările formulate, intimatul-pârât Guvernul României și intimatul-intervenient Ministerul Justiției au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pârâtul invocând și excepția tardivității recursului în ceea ce privește cererea de suspendare. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului 2.1. Excepția tardivității recursului. Prin hotărârea atacată, instanța de fond a soluționat atât cererea de suspendare a executării art. 213 alin. (2) lit. a), b), c) și d), alin. (3) lit. j) și alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin H.G. nr. 157/2016, cât și cererea de anulare a acestor dispoziții normative, respingându-le pe amândouă ca nefondate. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, formulând critici exclusiv în ce privește soluția instanței de fond dată cererii de anulare parțială a actului administrativ cu caracter normativ menționat, astfel că se poate concluziona că partea din hotărârea atacată care a statuat asupra cererii de suspendare a executării acestui act administrativ nu a fost atacată prin cererea de recurs. Prin urmare, exercitarea recursului exercitat trebuie să răspundă exigențelor art. 20 din Legea nr. 554/2004, respectiv ca acest demers procesual să se situeze într-un termen de decădere de 15 zile, calculat de la data comunicării hotărârii având ca obiect anularea unui act administrativ. În cauză, recursul a fost exercitat cu respectarea acestui imperativ legal, astfel că excepția nulității recursului decurgând din formularea sa tardivă este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință. 2.2. Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul - reclamant, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaților-pârâți, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Criticile reclamantului referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 47 alin. (2) raportat la art. 52 alin. (3) din Carta Europeană a Drepturilor Omului, care privesc dreptul la un proces echitabil al oricărui justițiabil, în componenta sa privind securitatea raporturilor juridice, sunt nefondate. Cu titlu prealabil, este de menționat că reclamantul în structurarea cererii de recurs a formulat critici distincte, referitoare la aceeași problemă juridică, respectiv cea a autorității de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească, prevalându-se atât de dispozițiile legale unionale și jurisprudenței corespunzătoare în această materie, cât și de dispozițiile naționale, solicitând un răspuns corespunzător din partea instanței de control judiciar pentru fiecare critică. Respectarea principiul securității raporturilor juridice, cât și a efectului autorității de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească, vizează același problematică juridică, respectiv ca soluția pronunțată în mod definitiv în orice litigiu de către instanțe să nu mai fie repusă în cauză, critici care impun tratarea lor unitară în cele ce urmează. Autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătorești, este recunoscută nu doar dispozitivului unei hotărâri și considerentelor decisive care îl justifică, ci și considerentelor prin care au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți. În felul acesta, intenția legiuitorului a fost nu doar de a interzice reluarea acelorași judecăți în condițiile identității de părți, obiect, cauză, dar și de a interzice reluarea în dezbatere sau statuarea în sens contrar asupra unei chestiuni litigioase deja tranșate jurisdicțional care are legătură cu un proces ulterior al acelorași părți. Reclamantul recurent s-a prevalat de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, conform căruia o soluție dată raporturilor deduse judecății nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluția s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res indicata pro veritate habetur). Este adevărat că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză în cele două litigii comparabile, însă așa cum s-a reținut în precedent, identitatea de părți este necesară, nefiind de acceptat ca o hotărâre judecătorească să producă efecte față de terți (res inter alios judicata aliis neque nocet neque prodest), iar identitatea de cauză și de obiect trebuie să vizeze problema dezlegată în primul litigiu, ca parte a silogismului judiciar care stă la baza hotărârii pronunțate, și de care se prevalează o parte în soluționarea celui de-al doilea litigiu. Or, așa cum a reținut și judecătorul fondului, hotărârea judecătorească a cărei autoritate de lucru judecat o invocă reclamantul s-a pronunțat într-un litigiu privind pe reclamanta B. în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, având ca obiect anularea parțială a Deciziei directorului general al A.N.P. nr. 486/13.08.2008, act administrativ normativ aflat sub incidența Legii nr. 275/2006, spre deosebire de prezenta cauză în care reclamant figurează A., iar pârât Guvernul României, și are ca obiect examinarea legalității prevederilor art. 213 alin. (2), alin. (3) lit. j) și alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, în raport de acest act normativ cu forță juridică superioară, pentru organizarea căruia a fost emis. Prin urmare, constatându-se lipsa oricărei similitudini între cele două litigii, în special a identității de părți, în mod corect a reținut instanța de fond că este exclusă de plano aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat de care se bucură Sentința nr. 625/11.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului în baza Deciziei nr. 944/26.02.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiției. Nu poate fi reținută nici greșita aplicare a art. 23 din Legea nr. 554/2004. Potrivit acestei norme hotărârile judecătorești definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ, cum este și cazul sentinței menționate în precedent, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Însă această normă juridică nu reprezintă o derogare de la efectele autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești, pentru a pretinde, așa cum afirmă reclamantul recurent, că cele statuate se impun valorificate în orice litigiu ulterior cu părți și obiect diferit, ci de la principiul opozabilității hotărârii judecătorești prevăzut de art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. Efectul general obligatoriu al hotărârilor judecătorești prin care se anulează în tot sau în parte, un act administrativ normativ, decurge din caracterul general obligatoriu al actelor normative invalidate de instanța de contencios administrativ, astfel că pentru respectarea principiului simetriei, înlăturarea din fondul legislativ a unei norme juridice general aplicabile produce efecte pentru toți subiecții aflați în ipoteza ei, instanțele judecătorești fiind obligate a soluționa litigiile cu care sunt învestite fără a ține seama de efectele acestora, atunci când ar fi potențial aplicabile. În alte cuvinte, dispozițiile art. 23 din Legea nr. 554/2004 ar fi aplicabile în cauză numai dacă, instanța de fond era învestită cu anularea unui act administrativ normativ sau individual emise în temeiul Deciziei directorului general al A.N.P. nr. 486/13.08.2008, a cărui anulare parțială s-a dispus prin hotărârea anterior menționată, aplicabilitate însă exclusă, întrucât așa cum s-a arătat, reclamantul a supus cenzurii de legalitate dispozițiile art. 213 alin. (2), alin. (3) lit. j) și alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 aprobat prin H.G. nr. 157/2016 pentru neconformitatea acestuia cu legea în aplicarea căreia s-a dat, acte normative care au înlocuit sistemul reglementator din care făcea parte Decizia directorului general al A.N.P. nr. 486/13.08.2008, act administrativ cu caracter normativ care a fost invalidat parțial prin Sentința nr. 625/11.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel București. Nu pot fi preluate, în prezenta cauză, argumentele instanței din Sentința nr. 625/11.02.2013 în aprecierea săvârșirii unui exces de putere de către emitentul actului administrativ normativ, așa cum pretinde recurentul, întrucât prin această hotărâre a fost sancționată, pe tărâmul legalității, depășirea limitelor delegării legislative prin adoptarea Deciziei directorului general al A.N.P. nr. 486/13.08.2008, prin legiferarea terțiară și instituirea de condiții suplimentare, celor din actul normativ cu forță superioară, pentru acordarea recompensei constând în permisiunea de ieșire din închisoare, în condițiile în care avea delegate competențe exclusiv pentru stabilirea unei proceduri pe baza căreia comisia să acorde sau să propună acordarea unor recompense. Or, așa cum a reținut în mod just judecătorul fondului, delegarea conferită Guvernului, de această dată, prin Legea nr. 254/2013 este mult mai largă, fiind astfel delegată legiuitorului secundar competența de a adopta regulamentul de aplicare a dispozițiilor legii, iar nu numai elaborarea unei proceduri, cum a fost cazul în reglementarea anterioară. În acest context, nu pot fi validate nici susținerile recurentului reclamant în sensul că prin art. 213 alin. (2), alin. (3) lit. j) și alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 aprobat prin H.G. nr. 157/2016 s-ar institui condiții suplimentare pentru acordarea permisiunii de ieșire din închisoare, privită ca recompensă, față de cele instituite prin lege, pentru că această abordare legislativă nu este nelegală prin ea însăși. Este de menționat, sub acest aspect, suplimentar argumentelor instanței de fond, deopotrivă de juste și corecte, că, prin art. 98 din Legii nr. 254/2013 sunt reglementate condițiile generale pentru acordarea oricărei recompense din cele reglementate în cuprinsul normei arătate. În schimb, dispozițiile art. 99 din lege nu reglementează condiții pentru acordarea acestei recompense, ci cazurile în care se poate acorda o asemenea recompensă, legiuitorul primar înțelegând a condiționa această facilitate de un scop determinat, expres prevăzut. Prin urmare, în lipsa reglementării unor condiții speciale pentru fiecare recompensă în parte sau grupe de recompense de aceeași natură, care sunt de o importanță diferită, au valențe distincte asupra persoanei condamnate și care reprezintă un risc specific pentru societate, se poate afirma că prin art. 182 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 au fost delegate legiuitorului secundar și atributul legiferării condițiilor specifice de acordare a acestei recompense, conduita legiuitorului secundar fiind conformă cu legea a cărei organizare și-a asumat-o. În raport de aceste argumente, reține instanța de control judiciar că actele administrative sunt legale, iar hotărârea instanței de fond care le-a validat fiind pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.