Association Avenir D'Alet împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (nr. 13324/04) îndreptată împotriva Republicii Franceze și prin care o asociație de drept francez, Asociația Avenir d'Alet («reclamanta»), a sesizat Curtea la 22 martie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamanta este reprezentată de av. P. Darribere, avocat la Toulouse. Guvernul francez («Guvernul») este reprezentat de agentul său, doamna Edwige Belliard, director al Afacerilor Juridice la Ministerul Afacerilor Externe.

La 28 august 2006, Curtea a decis să comunice cererea. Prevalându-se de articolul 29 § 3 din Convenție, a decis că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT

Reclamanta este Asociația Avenir d'Alet, având în special ca obiect apărarea intereselor comunei Alet-les-Bains, unde își are sediul social.

La 11 februarie 1991, consiliul municipal al comunei Alet-les-Bains a aprobat prin două deliberări un contract de concesiune imobiliară și de exploatare a izvoarelor din Alet de către o societate, precum și un act adițional la acest contract.

Acest contract, prevăzut pentru o durată de treizeci de ani, prevedea în special că respectiva societate va avea exploatarea prioritară a celor două izvoare de apă minerală ale comunei, comuna putând utiliza surplusurile, fără a putea pune în pericol activitatea concesionarului.

Reclamanta a sesizat tribunalul administrativ cu o acțiune în anularea acestor două deliberări, susținând că ele erau ilegale.

Prin hotărârea din 5 iulie 1996, tribunalul administrativ din Montpellier a respins acțiunea. Reclamanta a declarat apel.

O ședință a avut loc la 19 septembrie 1999.

Prin hotărârea din 19 octombrie 1999, curtea administrativă de apel din Marsilia a respins acțiunea.

Reclamanta a formulat recurs în casație în fața Consiliului de Stat. În memoriul său, a susținut că hotărârea curții administrative de apel era insuficient motivată, denatura piesele dosarului și conținea erori de drept.

O ședință a avut loc la 5 septembrie 2003, în cursul căreia reclamanta a luat cunoștință de concluziile comisarului guvernului. Reprezentantul său nu a prezentat observații orale, dar a depus o notă în deliberare la 16 septembrie 2003.

Prin hotărârea din 24 septembrie 2003, Consiliul de Stat a respins acțiunea și a obligat reclamanta la plata a 1.800 euro (EUR) cu titlu de cheltuieli de procedură. Această hotărâre vizează nota în deliberare depusă de reclamantă și menționează că deliberarea a avut loc la 5 septembrie 2003. ÎN DREPT I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCĂRILE INVOCATE ALE ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE ÎN CEEA CE PRIVEȘTE ECHITATEA PROCEDURII ÎN FAȚA CONSILIULUI DE STAT

Reclamanta, denunțând lipsa de echitate a procedurii în fața Consiliului de Stat, invocă mai multe încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție, potrivit căruia: «Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, (...)»

Curtea va examina separat diferitele capete de cerere ridicate de reclamantă. A. Cu privire la capătul de cerere referitor la participarea comisarului guvernului la deliberarea Consiliului de Stat

Reclamanta se plânge de participarea comisarului guvernului la deliberarea completului de judecată al Consiliului de Stat.

Guvernul, având în vedere hotărârea Martinie (Martinie c. Franței [MC], nr. 58675/00, CEDO 2006-...), afirmă că se remite la înțelepciunea Curții cu privire la acest punct.

Reclamanta ia act de poziția Guvernului și își menține capătul de cerere. 1. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Constată, de altfel, că nu se opune niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. 2. Cu privire la fond

Curtea face trimitere la raționamentul său de principiu, astfel cum figurează în hotărârea Kress (Kress c. Franței [MC], nr. 39594/98, §§ 77-87, CEDO 2001-VI) și amintește ceea ce s-a precizat în hotărârea Martinie (citată anterior, §§ 53-54) cu privire la capătul de cerere referitor la «participarea» sau, în mod indiferent, la «prezența» comisarului guvernului la deliberarea completului de judecată al Consiliului de Stat: «(...) Curtea subliniază în primul rând că, dacă în dispozitivul (punctul 2) al hotărârii Kress ea indică să concluzioneze la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din cauza «participării» comisarului guvernului la deliberarea completului de judecată al Consiliului de Stat, în partea operațională a hotărârii se face uz când de acest termen (paragrafele 80 și 87), când de cel de «prezență» (titlul 4 și paragrafele 82, 84 și 85), sau de termenii «asistență» sau «asistă» sau «asistă la deliberare» (paragrafele 77, 79, 81, 85 și 86). Lectura faptelor cauzei, a argumentelor prezentate de părți și a motivelor reținute de Curte, împreună cu dispozitivul hotărârii, arată totuși clar că hotărârea Kress folosește acești termeni ca sinonime și că ea condamnă singura prezență a comisarului guvernului la deliberare, fie ea «activă» sau «pasivă». Paragrafele 84 și 85, de exemplu, sunt în această privință deosebit de grăitoare: examinând argumentul Guvernului potrivit căruia «prezența» comisarului guvernului se justifică prin faptul că, fiind ultimul care a văzut și studiat dosarul, ar fi în măsură ca, în timpul deliberărilor, să răspundă la orice întrebare care i-ar fi eventual adresată cu privire la cauză, Curtea răspunde că avantajul pentru completul de judecată al acestei «asistențe» pur tehnice trebuie pus în balanță cu interesul superior al justițiabilului, care trebuie să aibă garanția că comisarul guvernului nu poate, prin «prezența» sa, să exercite o anumită influență asupra rezultatului deliberării, și constată că nu este cazul sistemului francez. Acesta este de altfel sensul care trebuie dat acestei hotărâri având în vedere jurisprudența Curții, aceasta condamnând nu numai participarea, cu vot consultativ, a avocatului general la deliberarea Curții de Casație belgiene (hotărârile Borgers și Vermeulen, citate anterior), ci și prezența procurorului general adjunct la deliberarea Curții Supreme portugheze, chiar dacă acesta nu dispunea de niciun vot consultativ sau de altă natură (hotărârea Lobo Machado, citată anterior) și singura prezență a avocatului general la deliberarea camerei penale a Curții de Casație franceze (hotărârea Slimane-Kaïd (nr. 2), citată anterior); această jurisprudență se bazează în mare măsură pe teoria aparențelor și pe faptul că, la fel ca și comisarul guvernului în fața jurisdicțiilor administrative franceze, avocații generali și procurorul general în cauză își exprimă public punctul lor de vedere asupra cauzei înainte de deliberare. (...) În prezenta cauză, Curtea nu vede niciun motiv susceptibil să o convingă că este necesar să reformeze jurisprudența sa Kress. (...)»

Curtea consideră că prezenta cauză nu prezintă elemente susceptibile să o distingă de cauzele Kress și Martinie.

Concluzionează la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție. B. Cu privire la capătul de cerere referitor la necomunicarea concluziilor comisarului guvernului anterior ședinței în fața Consiliului de Stat și lipsa examinării notei în deliberare depuse de reclamantă

Reclamanta susține că nu a avut comunicarea înainte de ședință a concluziilor comisarului guvernului și că nu a putut să răspundă valabil la acestea. Ea observă, într-adevăr, că, deoarece Consiliul de Stat a deliberat înainte de depunerea notei sale în deliberare și a refuzat să redeschidă instrucția ulterior depunerii respectivei note, aceasta nu a fost examinată în mod corespunzător de jurisdicția administrativă.

Guvernul consideră, la rândul său, că exigențele principiului contradictorialității au fost respectate. Reține în această privință că, contrar practicii observate în general de avocații din Consilii, reprezentanții reclamantei nu au depus nota lor în deliberare între audierea concluziilor comisarului guvernului și începutul deliberării completului de judecată, ci la mai multe zile după închiderea instrucției. Observă că conținutul acestei note a fost examinat în mod corespunzător de consilierul raportor și președintele completului de judecată și că abia la sfârșitul acestei examinări s-a decis să nu se redeschidă instrucția, în măsura în care reclamanta nu invoca nicio circumstanță de fapt pe care nu ar fi fost în măsură să o invoce anterior, nici vreo chestiune de drept nouă.

Curtea amintește că principiul egalității armelor – unul dintre elementele noțiunii mai largi de proces echitabil – impune ca fiecărei părți să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu adversarul său (a se vedea, printre multe altele, Nideröst-Huber c. Elveției, hotărârea din 18 februarie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-I, § 23).

Or, independent de faptul că, în majoritatea cazurilor, concluziile comisarului guvernului nu fac obiectul unui document scris, Curtea constată că reiese clar din desfășurarea procedurii în fața Consiliului de Stat că comisarul guvernului își prezintă concluziile pentru prima dată oral la ședința publică de judecată a cauzei și că atât părțile la instanță, cât și judecătorii și publicul descoperă sensul și conținutul acestora cu această ocazie (a se vedea Kress, citată anterior, § 29).

Reclamanta nu ar putea, prin urmare, să deducă din dreptul la egalitatea armelor recunoscut de articolul 6 § 1 din Convenție dreptul de a i se comunica, anterior ședinței, concluzii care nu au fost comunicate nici celeilalte părți la instanță, nici raportorului, nici judecătorilor completului de judecată (Nideröst-Huber, citată anterior). Nicio încălcare a egalității armelor nu este, prin urmare, stabilită (Kress, citată anterior).

Cu toate acestea, noțiunea de proces echitabil implică, de asemenea, în principiu, dreptul părților la un proces de a lua cunoștință de orice piesă sau observație prezentată judecătorului, chiar și de către un magistrat independent, în vederea influențării deciziei sale, și de a o discuta (a se vedea hotărârile Lobo Machado c. Portugaliei din 20 februarie 1996, Culegere 1996-I, § 49, Vermeulen c. Belgiei din 20 februarie 1996, Culegere 1996-I, § 33, K.D.B. c. Țărilor de Jos din 27 martie 1998, Culegere 1998-II, § 44, și Nideröst-Huber, citată anterior, § 24).

În ceea ce privește imposibilitatea pentru părți de a răspunde la concluziile comisarului guvernului la sfârșitul ședinței de judecată, Curtea a reținut deja că, spre deosebire de cauza Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franței (hotărârea din 31 martie 1998, Culegere 1998-II), nu se contestă că în procedura în fața Consiliului de Stat, avocații care doresc pot cere comisarului guvernului, înainte de ședință, sensul general al concluziilor sale. De asemenea, nu se contestă că părțile pot replica, printr-o notă în deliberare, la concluziile comisarului guvernului, ceea ce permite, și este esențial în ochii Curții, să contribuie la respectarea principiului contradictorialității. În sfârșit, în cazul în care comisarul guvernului ar invoca oral în cursul ședinței un motiv neridicat de părți, președintele completului de judecată ar amâna cauza pentru a permite părților să dezbată asupra acestuia (Kress, citată anterior, § 76).

Astfel, în opinia Curții, depunerea unei note în deliberare contribuie la respectarea principiului contradictorialității în anumite condiții. În special, justițiabilii trebuie să poată depune o astfel de notă independent de eventuala decizie a președintelui de a amâna cauza, dispunând în același timp de un termen suficient pentru a o redacta. De altfel, pentru a evita orice litigiu cu privire la luarea în considerare a acesteia de către înalta jurisdicție administrativă, Curtea a subliniat deja în mai multe rânduri că hotărârea ar trebui să vizeze expres existența unei note în deliberare, așa cum este deja cazul în ceea ce privește menționarea, în hotărârile Consiliului de Stat, a cererii sau a recursului înregistrat la grefa sa, a celorlalte piese ale dosarului și a intervențiilor în ședință publică (raportor, consilieri ai părților și comisar al guvernului).

În prezenta cauză, Curtea constată că reclamanta a depus o notă în deliberare la 16 septembrie 2003 vizată de hotărârea Consiliului de Stat din 24 septembrie. În consecință, Curtea este în măsură să se asigure că reclamanta a replicat, printr-o notă în deliberare, la concluziile comisarului guvernului, ceea ce i-a permis în speță să contribuie efectiv la respectarea principiului contradictorialității, în pofida îndoielilor pe care le emite cu privire la o astfel de practică (a se vedea cu privire la un capăt de cerere identic Farange S.A. c. Franței, nr. 77575/01, §§ 21-28, 13 iulie 2006).

În aceste condiții, Curtea apreciază că procedura urmată în fața Consiliului de Stat a oferit suficiente garanții reclamantei și că nicio problemă nu se ridică din perspectiva dreptului la un proces echitabil în ceea ce privește respectarea contradictorialității.

În consecință, acest capăt de cerere, în ansamblul său, este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. C. Cu privire la capătul de cerere referitor la lipsa comunicării raportului consilierului raportor

Reclamanta se plânge că nu a primit comunicarea raportului consilierului raportor, în timp ce acest document ar fi fost adus la cunoștința comisarului guvernului.

Curtea amintește că a observat deja în decizia sa Flament c. Franței ((dec.), nr. 28584/03) că raportul consilierului raportor în fața Consiliului de Stat nu conține decât un «simplu rezumat al pieselor» dosarului. A reținut, de asemenea, cu ocazia acestei cauze, că recurenții sunt în posesia pieselor dosarului, în special a memoriilor schimbate între părți. A dedus de aici că nu se poate susține în mod valabil în fața Curții că lectura de către comisarul guvernului, sau chiar posesia, a unui document care rezumă respectivele piese ar putea furniza mai multe informații decât posedarea pieselor înseși și că nicio situație de net dezavantaj în raport cu una sau cealaltă dintre părți nu putea fi constatată din acest fapt.

Curtea nu vede niciun motiv să se îndepărteze de această concluzie în speță.

Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. D. Cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea de către Consiliul de Stat la plata unei sume de 1.800 EUR cu titlu de cheltuieli de procedură

Reclamanta se plânge că situația sa economică nu a fost luată în considerare de Consiliul de Stat atunci când acesta a stabilit cuantumul obligării sale la plata cheltuielilor de procedură. Ea vede în aceasta o încălcare a principiului echității.

Curtea constată că reclamanta a putut să își prezinte argumentele în fața unei jurisdicții care prezintă garanțiile articolului 6 § 1 din Convenție, care a răspuns la acestea printr-o decizie motivată. Curtea nu identifică niciun element care să indice că cuantumul la plata căruia a fost obligată a adus, în orice mod, atingere echității procedurii.

Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit nefondat în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Curtea face trimitere la hotărârea Broca și Texier-Micault c. Franței din 21 octombrie 2003 (nr. 27928/02 și 31694/02) în care a apreciat că, în scopul contestării duratei unei proceduri desfășurate în fața jurisdicțiilor administrative franceze, acțiunea în răspunderea Statului pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public al Justiției a dobândit, la 1 ianuarie 2003, gradul de certitudine juridică necesar pentru a putea și trebui să fie utilizată în scopul articolului 35 § 1 din Convenție. Orice capăt de cerere de această natură introdus în fața Curții începând cu 1 ianuarie 2003 fără a fi fost supus în prealabil jurisdicțiilor interne în cadrul unei astfel de acțiuni este, prin urmare, inadmisibil.

Întrucât asociația reclamantă a introdus cererea sa în fața Curții la 22 martie 2004, acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Reclamanta se plânge că timpul său de intervenție orală în fața curții administrative de apel ar fi fost restrâns și susține că ar fi echitabil ca părțile să aibă același timp de luare a cuvântului în fața tribunalului administrativ și a curții administrative de apel. Ea invocă articolul 6 § 1 din Convenție. Reclamanta se plânge, în sfârșit, că consiliul comunal a putut să vândă pe nimic bunul public comunal fără control și în detrimentul populației comunei, precum și de vidul juridic care ar exista în materie în ceea ce privește comunele cu mai puțin de 2.000 de locuitori. Ea invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea constată că reclamanta nu a ridicat aceste două ultime capete de cerere în cadrul recursului în casație formulat în fața Consiliului de Stat.

Prin urmare, este necesar să fie respinse pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Reclamanta solicită 150.000 EUR cu titlu de prejudiciu material suferit de comună.

Guvernul apreciază că constatarea încălcării articolului 6 § 1 din Convenție constituie satisfacție echitabilă.

Curtea nu identifică o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. Cât privește un eventual prejudiciu moral, Curtea apreciază, într-o jurisprudență constantă relativă la acest tip de încălcare, că acesta se găsește suficient reparat prin constatarea încălcării articolului 6 § 1 din Convenție la care ajunge (a se vedea Martinie, citată anterior, § 59). B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta solicită, de asemenea, 5.700 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne și 2.300 EUR pentru cele suportate în fața Curții.

Guvernul solicită Curții să nu ia în considerare decât cheltuielile angajate în fața sa, care singure vizează prevenirea sau corectarea unei încălcări a Convenției. Indică faptul că reclamanta nu produce documente justificative și propune să i se aloce suma de 500 EUR.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speță, ținând cont de elementele aflate în posesia sa și de criteriile sus-menționate, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile și costurile angajate în cursul procedurii naționale. Curtea constată apoi, în ceea ce privește procedura desfășurată în fața sa, că, deși nu este prezentat niciun document justificativ, reclamanta a trebuit cu necesitate să angajeze cheltuieli. Statuând în echitate, conform articolului 41, și ținând cont de propunerea Guvernului privind suma de alocat, Curtea acordă reclamantei 500 EUR cu acest titlu. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere referitor la participarea comisarului guvernului la deliberarea Consiliului de Stat și inadmisibilă pentru rest; 2. Hotărăște că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Hotărăște că constatarea încălcării furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a încălcării constatate; 4. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 500 EUR (cinci sute de euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că, începând de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe parcursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmită în franceză, apoi comunicată în scris la 14 februarie 2008 în temeiul articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 13324/04) dirigée contre la République française et dont une association de droit français l’Association Avenir d’Alet (« la requérante »), a saisi la Cour le 22 mars 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e P. Darribere, avocat à Toulouse. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me Edwige Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le 28 août 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT

La requérante est l’Association Avenir d’Alet ayant notamment pour objet de défendre les intérêts de la commune d’Alet-les-Bains où elle a son siège social.

Le 11 février 1991, le conseil municipal de la commune d’Alet ‑ les ‑ Bains approuva par deux délibérations un contrat de concession immobilière et d’exploitation des sources d’Alet par une société, ainsi qu’un avenant à ce contrat.

Ce contrat, prévu pour une durée de trente ans, prévoyait notamment que ladite société aurait l’exploitation prioritaire des deux sources d’eau minérale de la commune, la commune pouvant utiliser les surplus, sans pouvoir mettre en péril l’activité du concessionnaire.

La requérante saisit le tribunal administratif d’un recours en annulation de ces deux délibérations, faisant valoir qu’elles étaient illégales.

Par un jugement du 5 juillet 1996, le tribunal administratif de Montpellier rejeta le recours. La requérante interjeta appel.

Une audience eut lieu le 19 septembre 1999.

Par un arrêt du 19 octobre 1999, la cour administrative d’appel de Marseille rejeta le recours.

La requérante se pourvut en cassation devant le Conseil d’Etat. Dans son mémoire, elle fit valoir que l’arrêt de la cour administrative d’appel était insuffisamment motivé, dénaturait les pièces du dossier et contenait des erreurs de droit.

Une audience eut lieu le 5 septembre 2003 au cours de laquelle la requérante prit connaissance des conclusions du commissaire du gouvernement. Son représentant ne fit pas valoir d’observations orales mais déposa une note en délibéré le 16 septembre 2003.

Par un arrêt du 24 septembre 2003, le Conseil d’Etat rejeta le recours et condamna la requérante au paiement de 1 800 euros (EUR) au titre des frais de la procédure. Cet arrêt vise la note en délibéré déposée par la requérante et mentionne que le délibéré a eu lieu le 5 septembre 2003. EN DROIT I. SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION S’AGISSANT DE L’ÉQUITÉ DE LA PROCÉDURE DEVANT LE CONSEIL D’ÉTAT

La requérante, dénonçant l’absence d’équité de la procédure devant le Conseil d’Etat, allègue plusieurs violations de l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, (...) »

La Cour examinera les différents griefs soulevés par la requérante séparément. A. Sur le grief tiré de la participation du commissaire du gouvernement au délibéré du Conseil d’Etat

La requérante se plaint de la participation du commissaire du gouvernement au délibéré de la formation de jugement du Conseil d’Etat.

Le Gouvernement, au vu de l’arrêt Martinie ( Martinie c. France [GC], n o 58675/00, CEDH 2006-...), affirme s’en remettre à la sagesse de la Cour sur ce point.

La requérante prend acte de la position du Gouvernement et maintient son grief. 1. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Sur le fond

La Cour renvoie à son raisonnement de principe tel qu’il figure dans l’arrêt Kress ( Kress c. France [GC], n o 39594/98, §§ 77 à 87, CEDH 2001 ‑ VI) et rappelle ce qui a été précisé dans l’arrêt Martinie (précité, §§ 53-54) relativement au grief tiré de la « participation » ou, indifféremment, de la « présence » du commissaire du gouvernement au délibéré de la formation de jugement du Conseil d’Etat : « (...) La Cour souligne en premier lieu que, si dans le dispositif (point 2) de l’arrêt Kress elle indique conclure à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la « participation » du commissaire du gouvernement au délibéré de la formation de jugement du Conseil d’Etat, il est fait usage dans la partie opérationnelle de l’arrêt tantôt de ce terme (paragraphes 80 et 87), tantôt de celui de « présence » (titre 4 et paragraphes 82, 84 et 85), ou encore des termes « assistance » ou « assiste » ou « assister au délibéré » (paragraphes 77, 79, 81, 85 et 86). La lecture des faits de la cause, des arguments présentés par les parties et des motifs retenus par la Cour, ensemble avec le dispositif de l’arrêt, montre néanmoins clairement que l’arrêt Kress use de ces termes comme de synonymes, et qu’il condamne la seule présence du commissaire du gouvernement au délibéré, que celle-ci soit « active » ou « passive ». Les paragraphes 84 et 85 par exemple, sont à cet égard particulièrement parlants : examinant l’argument du Gouvernement selon lequel la « présence » du commissaire du gouvernement se justifie par le fait qu’ayant été le dernier à avoir vu et étudié le dossier, il serait à même pendant les délibérations de répondre à toute question qui lui serait éventuellement posée sur l’affaire, la Cour répond que l’avantage pour la formation de jugement de cette « assistance » purement technique est à mettre en balance avec l’intérêt supérieur du justiciable, qui doit avoir la garantie que le commissaire du gouvernement ne puisse pas, par sa « présence », exercer une certaine influence sur l’issue du délibéré, et constate que tel n’est pas le cas du système français. Tel est au demeurant le sens que l’on doit donner à cet arrêt au vu de la jurisprudence de la Cour, celle-ci ayant condamné non seulement la participation, avec voix consultative, de l’avocat général au délibéré de la Cour de cassation belge (arrêts Borgers et Vermeulen , précités) mais aussi la présence du procureur général adjoint au délibéré de la Cour suprême portugaise, quand bien même il n’y disposait d’aucune voix consultative ou autre (arrêt Lobo Machado , précité) et la seule présence de l’avocat général au délibéré de la chambre criminelle de la Cour de cassation française (arrêt Slimane-Kaïd (n o 2), précité) ; cette jurisprudence se fonde pour beaucoup sur la théorie des apparences et sur le fait que, comme le commissaire du gouvernement devant les juridictions administratives françaises, les avocats généraux et procureur général en question expriment publiquement leur point de vue sur l’affaire avant le délibéré. (...) En l’espèce, la Cour ne voit aucun motif susceptible de la convaincre qu’il y a lieu de réformer sa jurisprudence Kress . (...) »

La Cour considère que la présente affaire ne présente pas d’éléments susceptibles de la distinguer des espèces Kress et Martinie .

Elle conclut à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. B. Sur le grief tiré de la non-communication des conclusions du commissaire du gouvernement préalablement à l’audience devant le Conseil d’Etat et de l’absence d’examen de la note en délibéré déposée par la requérante

La requérante fait valoir qu’elle n’a pas eu communication avant l’audience des conclusions du commissaire du gouvernement et qu’elle n’a pu valablement y répondre. Elle observe en effet que le Conseil d’Etat ayant délibéré avant le dépôt de sa note en délibéré et ayant refusé de rouvrir l’instruction postérieurement au dépôt de ladite note, celle-ci n’a pas été dûment examinée par la juridiction administrative.

Le Gouvernement estime quant à lui que les exigences du principe du contradictoire ont été respectées. Il relève à cet égard que contrairement à la pratique généralement observée par les avocats aux Conseils, les représentants de la requérante n’ont pas déposé leur note en délibéré entre l’audition des conclusions du commissaire du gouvernement et le début du délibéré de la formation de jugement mais plusieurs jours après la clôture de l’instruction. Il observe que le contenu de cette note a été dûment examinée par le conseiller rapporteur et le président de la formation de jugement et que ce n’est qu’à l’issue de cet examen qu’il a été décidé de ne pas rouvrir l’instruction, dans la mesure où la requérante n’invoquait aucune circonstance de fait dont elle n’aurait pas été en mesure de faire état auparavant, ni de question de droit nouvelle.

La Cour rappelle que le principe de l’égalité des armes – l’un des éléments de la notion plus large de procès équitable – requiert que chaque partie se voie offrir une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à son adversaire (voir, parmi beaucoup d’autres, Nideröst-Huber c. Suisse , arrêt du 18 février 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-I, § 23).

Or, indépendamment du fait que, dans la majorité des cas, les conclusions du commissaire du gouvernement ne font pas l’objet d’un document écrit, la Cour relève qu’il ressort clairement du déroulement de la procédure devant le Conseil d’Etat que le commissaire du gouvernement présente ses conclusions pour la première fois oralement à l’audience publique de jugement de l’affaire et que tant les parties à l’instance que les juges et le public en découvrent le sens et le contenu à cette occasion (voir Kress , précité, § 29).

La requérante ne saurait dès lors tirer du droit à l’égalité des armes reconnu par l’article 6 § 1 de la Convention le droit de se voir communiquer, préalablement à l’audience, des conclusions qui ne l’ont pas été à l’autre partie à l’instance, ni au rapporteur, ni aux juges de la formation de jugement ( Nideröst-Huber , précité). Aucun manquement à l’égalité des armes ne se trouve donc établi ( Kress , précité).

Toutefois, la notion de procès équitable implique aussi en principe le droit pour les parties à un procès de prendre connaissance de toute pièce ou observation soumise au juge, fût-ce par un magistrat indépendant, en vue d’influencer sa décision, et de la discuter (voir les arrêts Lobo Machado c. Portugal du 20 février 1996, Recueil 1996-I, § 49, Vermeulen c. Belgique du 20 février 1996, Recueil 1996-I, § 33, K.D.B. c. Pays ‑ Bas du 27 mars 1998, Recueil 1998-II, § 44, et Nideröst-Huber , précité, § 24).

Pour ce qui est de l’impossibilité pour les parties de répondre aux conclusions du commissaire du gouvernement à l’issue de l’audience de jugement, la Cour a déjà relevé qu’à la différence de l’affaire Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France (arrêt du 31 mars 1998, Recueil 1998-II), il n’est pas contesté que dans la procédure devant le Conseil d’Etat, les avocats qui le souhaitent peuvent demander au commissaire du gouvernement, avant l’audience, le sens général de ses conclusions. Il n’est pas davantage contesté que les parties peuvent répliquer, par une note en délibéré, aux conclusions du commissaire du gouvernement, ce qui permet, et c’est essentiel aux yeux de la Cour, de contribuer au respect du principe du contradictoire. Enfin, au cas où le commissaire du gouvernement invoquerait oralement lors de l’audience un moyen non soulevé par les parties, le président de la formation de jugement ajournerait l’affaire pour permettre aux parties d’en débattre ( Kress , précité, § 76).

Ainsi, de l’avis de la Cour, le dépôt d’une note en délibéré contribue au respect du principe du contradictoire à certaines conditions. En particulier, les justiciables doivent pouvoir déposer une telle note indépendamment de la décision éventuelle du président d’ajourner l’affaire, tout en disposant d’un délai suffisant pour la rédiger. Par ailleurs, afin d’éviter tout litige quant à sa prise en compte par la haute juridiction administrative, la Cour a déjà souligné à plusieurs reprises que l’arrêt devrait expressément viser l’existence d’une note en délibéré, comme c’est déjà le cas s’agissant de la mention, dans les arrêts du Conseil d’Etat, de la requête ou du recours enregistré auprès de son secrétariat, des autres pièces du dossier et des interventions en audience publique (rapporteur, conseils des parties et commissaire du gouvernement).

En l’espèce, la Cour relève que la requérante a déposé une note en délibéré le 16 septembre 2003 visée par l’arrêt du Conseil d’Etat du 24 septembre. En conséquence, la Cour est en mesure de s’assurer que la requérante a répliqué, par une note en délibéré, aux conclusions du commissaire du gouvernement, ce qui lui a permis en l’espèce de contribuer effectivement au respect du principe du contradictoire, nonobstant les doutes qu’elle émet quant à une telle pratique (voir au sujet d’un grief identique Farange S.A. c. France , n o 77575/01, §§ 21-28, 13 juillet 2006).

Dans ces conditions, la Cour estime que la procédure suivie devant le Conseil d’Etat a offert suffisamment de garanties à la requérante et qu’aucun problème ne se pose sous l’angle du droit à un procès équitable pour ce qui est du respect du contradictoire.

Par conséquent, ce grief, dans son ensemble, est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. C. Sur le grief tiré de l’absence de communication du rapport du conseiller rapporteur

La requérante se plaint de ne pas avoir reçu communication du rapport du conseiller rapporteur alors que ce document aurait été porté à la connaissance du commissaire du gouvernement.

La Cour rappelle qu’elle a déjà observé dans sa décision Flament c. France ((déc.), n o 28584/03) que le rapport du conseiller rapporteur devant le Conseil d’Etat ne contient qu’un « simple résumé des pièces » du dossier. Elle a également relevé à l’occasion de cette affaire que les demandeurs au pourvoi sont en possession des pièces du dossier, et notamment des mémoires échangés entre les parties. Elle en a déduit qu’il ne saurait être valablement soutenu devant la Cour que la lecture par le commissaire du gouvernement, ou même la possession, d’un document résumant lesdites pièces puisse fournir davantage d’informations que de posséder les pièces elles-mêmes et qu’aucune situation de net désavantage eu égard à l’une ou l’autre des parties ne pouvait être constatée de ce fait.

La Cour ne voit pas de raison de s’éloigner de cette conclusion en l’espèce.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. D. Sur le grief tiré de la condamnation par le Conseil d’Etat au paiement d’une somme de 1 800 EUR au titre des frais de la procédure

La requérante se plaint de ce que sa situation économique n’ait pas été prise en compte par le Conseil d’Etat lorsque celui-ci a fixé le montant de sa condamnation au paiement des frais de procédure. Elle y voit une violation du principe d’équité.

La Cour constate que la requérante a pu présenter ses arguments devant une juridiction présentant les garanties de l’article 6 § 1 de la Convention, laquelle y a répondu par une décision motivée. Elle ne décèle aucun élément indiquant que le montant au paiement duquel elle a été condamnée a, de quelque manière que ce soit, porté atteinte à l’équité de la procédure.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

La Cour renvoie à l’arrêt Broca et Texier-Micault c. France du 21 octobre 2003 (n os 27928/02 et 31694/02) dans lequel elle a jugé qu’aux fins de contester la durée d’une procédure s’étant déroulée devant les juridictions administratives françaises, le recours en responsabilité de l’Etat pour fonctionnement défectueux du service public de la Justice a acquis, le 1 er janvier 2003, le degré de certitude juridique requis pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention. Tout grief de cette nature introduit devant la Cour à compter du 1 er janvier 2003 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d’un tel recours est donc irrecevable.

L’association requérante ayant introduit sa requête devant la Cour le 22 mars 2004, ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

La requérante se plaint de ce que son temps d’intervention orale devant la cour administrative d’appel aurait été restreint et fait valoir qu’il serait équitable que les parties aient le même temps de parole devant le tribunal administratif et la cour administrative d’appel. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention. La requérante se plaint enfin de ce que le conseil communal ait pu brader le bien public communal sans contrôle et au détriment de la population de la commune ainsi que du vide juridique qui existerait en la matière s’agissant des communes de moins de 2 000 habitants. Elle invoque l’article 1 du Protocole n o 1.

La Cour note que la requérante n’a pas soulevé ces deux derniers griefs dans le cadre du pourvoi en cassation formé devant le Conseil d’Etat.

Dès lors, il convient de les rejeter pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

La requérante réclame 150 000 EUR au titre du préjudice matériel subi par la commune.

Le Gouvernement estime que le constat de violation de l’article 6 § 1 de la Convention vaut satisfaction équitable.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. Quant à un éventuel dommage moral, la Cour estime, dans une jurisprudence constante relative à ce type de violation, qu’il se trouve suffisamment réparé par le constat de violation de l’article 6 § 1 de la Convention auquel elle parvient (voir Martinie , précité, § 59). B. Frais et dépens

La requérante demande également 5 700 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 2 300 EUR pour ceux encourus devant la Cour.

Le Gouvernement demande à la Cour de ne prendre en considération que les frais engagés devant elle, qui seuls visent à prévenir ou faire corriger une violation de la Convention. Il indique que la requérante ne produit pas de justificatif, et propose que lui soit allouée la somme de 500 EUR.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens engagés au cours de la procédure nationale. La Cour note ensuite, en ce qui concerne la procédure diligentée devant elle, que si aucun justificatif n’est produit, la requérante a nécessairement dû engager des frais. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, et compte tenu de la proposition du Gouvernement concernant la somme à allouer, la Cour accorde à la requérante 500 EUR de ce chef. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la participation du commissaire du gouvernement au délibéré du Conseil d’Etat et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit que le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par la requérante du fait de la violation constatée ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 février 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président