AFFAIRE ASSOCIATION AVENIR D'ALET c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1
AFFAIRE ASSOCIATION AVENIR D'ALET c. FRANCE (CtEDO, 2008)
SECȚIA A TREIA
CAUZA
ASOCIAȚIA AVENIR D'ALET c. FRANȚEI
(Cererea nr. 13324/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
14 februarie 2008
DEFINITIVĂ
06/04/2009
Această hotărâre poate suferi modificări de formă.
În cauza Asociația Avenir d'Alet c. Franței,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Boštjan M. Zupančič, președinte,
Corneliu Bîrsan,
Jean-Paul Costa,
Elisabet Fura-Sandström,
Egbert Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Isabelle Berro-Lefèvre, judecători,
și Santiago Quesada, grefier de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 24 ianuarie 2008,
Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 13324/04) îndreptată împotriva Republicii Franceze și prin care o asociație de drept francez, Asociația Avenir d'Alet («reclamanta»), a sesizat Curtea la 22 martie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).
Reclamanta este reprezentată de av. P. Darribere, avocat la Toulouse. Guvernul francez («Guvernul») este reprezentat de agentul său, doamna Edwige Belliard, director al Afacerilor Juridice la Ministerul Afacerilor Externe.
La 28 august 2006, Curtea a decis să comunice cererea. Prevalându-se de articolul 29 § 3 din Convenție, a decis că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei.
ÎN FAPT
Reclamanta este Asociația Avenir d'Alet, având în special ca obiect apărarea intereselor comunei Alet-les-Bains, unde își are sediul social.
La 11 februarie 1991, consiliul municipal al comunei Alet-les-Bains a aprobat prin două deliberări un contract de concesiune imobiliară și de exploatare a izvoarelor din Alet de către o societate, precum și un act adițional la acest contract.
Acest contract, prevăzut pentru o durată de treizeci de ani, prevedea în special că respectiva societate va avea exploatarea prioritară a celor două izvoare de apă minerală ale comunei, comuna putând utiliza surplusurile, fără a putea pune în pericol activitatea concesionarului.
Reclamanta a sesizat tribunalul administrativ cu o acțiune în anularea acestor două deliberări, susținând că ele erau ilegale.
Prin hotărârea din 5 iulie 1996, tribunalul administrativ din Montpellier a respins acțiunea. Reclamanta a declarat apel.
O ședință a avut loc la 19 septembrie 1999.
Prin hotărârea din 19 octombrie 1999, curtea administrativă de apel din Marsilia a respins acțiunea.
Reclamanta a formulat recurs în casație în fața Consiliului de Stat. În memoriul său, a susținut că hotărârea curții administrative de apel era insuficient motivată, denatura piesele dosarului și conținea erori de drept.
O ședință a avut loc la 5 septembrie 2003, în cursul căreia reclamanta a luat cunoștință de concluziile comisarului guvernului. Reprezentantul său nu a prezentat observații orale, dar a depus o notă în deliberare la 16 septembrie 2003.
Prin hotărârea din 24 septembrie 2003, Consiliul de Stat a respins acțiunea și a obligat reclamanta la plata a 1.800 euro (EUR) cu titlu de cheltuieli de procedură. Această hotărâre vizează nota în deliberare depusă de reclamantă și menționează că deliberarea a avut loc la 5 septembrie 2003.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCĂRILE INVOCATE ALE ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE ÎN CEEA CE PRIVEȘTE ECHITATEA PROCEDURII ÎN FAȚA CONSILIULUI DE STAT
Reclamanta, denunțând lipsa de echitate a procedurii în fața Consiliului de Stat, invocă mai multe încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție, potrivit căruia:
«Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, (...)»
Curtea va examina separat diferitele capete de cerere ridicate de reclamantă.
A. Cu privire la capătul de cerere referitor la participarea comisarului guvernului la deliberarea Consiliului de Stat
Reclamanta se plânge de participarea comisarului guvernului la deliberarea completului de judecată al Consiliului de Stat.
Guvernul, având în vedere hotărârea Martinie (Martinie c. Franței [MC], nr. 58675/00, CEDO 2006-...), afirmă că se remite la înțelepciunea Curții cu privire la acest punct.
Reclamanta ia act de poziția Guvernului și își menține capătul de cerere.
Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Constată, de altfel, că nu se opune niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
Cu privire la fond
Curtea face trimitere la raționamentul său de principiu, astfel cum figurează în hotărârea Kress (Kress c. Franței [MC], nr. 39594/98, §§ 77-87, CEDO 2001-VI) și amintește ceea ce s-a precizat în hotărârea Martinie (citată anterior, §§ 53-54) cu privire la capătul de cerere referitor la «participarea» sau, în mod indiferent, la «prezența» comisarului guvernului la deliberarea completului de judecată al Consiliului de Stat:
«(...) Curtea subliniază în primul rând că, dacă în dispozitivul (punctul 2) al hotărârii Kress ea indică să concluzioneze la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din cauza «participării» comisarului guvernului la deliberarea completului de judecată al Consiliului de Stat, în partea operațională a hotărârii se face uz când de acest termen (paragrafele 80 și 87), când de cel de «prezență» (titlul 4 și paragrafele 82, 84 și 85), sau de termenii «asistență» sau «asistă» sau «asistă la deliberare» (paragrafele 77, 79, 81, 85 și 86). Lectura faptelor cauzei, a argumentelor prezentate de părți și a motivelor reținute de Curte, împreună cu dispozitivul hotărârii, arată totuși clar că hotărârea Kress folosește acești termeni ca sinonime și că ea condamnă singura prezență a comisarului guvernului la deliberare, fie ea «activă» sau «pasivă». Paragrafele 84 și 85, de exemplu, sunt în această privință deosebit de grăitoare: examinând argumentul Guvernului potrivit căruia «prezența» comisarului guvernului se justifică prin faptul că, fiind ultimul care a văzut și studiat dosarul, ar fi în măsură ca, în timpul deliberărilor, să răspundă la orice întrebare care i-ar fi eventual adresată cu privire la cauză, Curtea răspunde că avantajul pentru completul de judecată al acestei «asistențe» pur tehnice trebuie pus în balanță cu interesul superior al justițiabilului, care trebuie să aibă garanția că comisarul guvernului nu poate, prin «prezența» sa, să exercite o anumită influență asupra rezultatului deliberării, și constată că nu este cazul sistemului francez.
Acesta este de altfel sensul care trebuie dat acestei hotărâri având în vedere jurisprudența Curții, aceasta condamnând nu numai participarea, cu vot consultativ, a avocatului general la deliberarea Curții de Casație belgiene (hotărârile Borgers și Vermeulen, citate anterior), ci și prezența procurorului general adjunct la deliberarea Curții Supreme portugheze, chiar dacă acesta nu dispunea de niciun vot consultativ sau de altă natură (hotărârea Lobo Machado, citată anterior) și singura prezență a avocatului general la deliberarea camerei penale a Curții de Casație franceze (hotărârea Slimane-Kaïd (nr. 2), citată anterior); această jurisprudență se bazează în mare măsură pe teoria aparențelor și pe faptul că, la fel ca și comisarul guvernului în fața jurisdicțiilor administrative franceze, avocații generali și procurorul general în cauză își exprimă public punctul lor de vedere asupra cauzei înainte de deliberare.
(...) În prezenta cauză, Curtea nu vede niciun motiv susceptibil să o convingă că este necesar să reformeze jurisprudența sa Kress. (...)»
Curtea consideră că prezenta cauză nu prezintă elemente susceptibile să o distingă de cauzele Kress și Martinie.
Concluzionează la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.
B. Cu privire la capătul de cerere referitor la necomunicarea concluziilor comisarului guvernului anterior ședinței în fața Consiliului de Stat și lipsa examinării notei în deliberare depuse de reclamantă
Reclamanta susține că nu a avut comunicarea înainte de ședință a concluziilor comisarului guvernului și că nu a putut să răspundă valabil la acestea. Ea observă, într-adevăr, că, deoarece Consiliul de Stat a deliberat înainte de depunerea notei sale în deliberare și a refuzat să redeschidă instrucția ulterior depunerii respectivei note, aceasta nu a fost examinată în mod corespunzător de jurisdicția administrativă.
Guvernul consideră, la rândul său, că exigențele principiului contradictorialității au fost respectate. Reține în această privință că, contrar practicii observate în general de avocații din Consilii, reprezentanții reclamantei nu au depus nota lor în deliberare între audierea concluziilor comisarului guvernului și începutul deliberării completului de judecată, ci la mai multe zile după închiderea instrucției. Observă că conținutul acestei note a fost examinat în mod corespunzător de consilierul raportor și președintele completului de judecată și că abia la sfârșitul acestei examinări s-a decis să nu se redeschidă instrucția, în măsura în care reclamanta nu invoca nicio circumstanță de fapt pe care nu ar fi fost în măsură să o invoce anterior, nici vreo chestiune de drept nouă.
Curtea amintește că principiul egalității armelor – unul dintre elementele noțiunii mai largi de proces echitabil – impune ca fiecărei părți să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu adversarul său (a se vedea, printre multe altele, Nideröst-Huber c. Elveției, hotărârea din 18 februarie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-I, § 23).
Or, independent de faptul că, în majoritatea cazurilor, concluziile comisarului guvernului nu fac obiectul unui document scris, Curtea constată că reiese clar din desfășurarea procedurii în fața Consiliului de Stat că comisarul guvernului își prezintă concluziile pentru prima dată oral la ședința publică de judecată a cauzei și că atât părțile la instanță, cât și judecătorii și publicul descoperă sensul și conținutul acestora cu această ocazie (a se vedea Kress, citată anterior, § 29).
Reclamanta nu ar putea, prin urmare, să deducă din dreptul la egalitatea armelor recunoscut de articolul 6 § 1 din Convenție dreptul de a i se comunica, anterior ședinței, concluzii care nu au fost comunicate nici celeilalte părți la instanță, nici raportorului, nici judecătorilor completului de judecată (Nideröst-Huber, citată anterior). Nicio încălcare a egalității armelor nu este, prin urmare, stabilită (Kress, citată anterior).
Cu toate acestea, noțiunea de proces echitabil implică, de asemenea, în principiu, dreptul părților la un proces de a lua cunoștință de orice piesă sau observație prezentată judecătorului, chiar și de către un magistrat independent, în vederea influențării deciziei sale, și de a o discuta (a se vedea hotărârile Lobo Machado c. Portugaliei din 20 februarie 1996, Culegere 1996-I, § 49, Vermeulen c. Belgiei din 20 februarie 1996, Culegere 1996-I, § 33, K.D.B. c. Țărilor de Jos din 27 martie 1998, Culegere 1998-II, § 44, și Nideröst-Huber, citată anterior, § 24).
În ceea ce privește imposibilitatea pentru părți de a răspunde la concluziile comisarului guvernului la sfârșitul ședinței de judecată, Curtea a reținut deja că, spre deosebire de cauza Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franței (hotărârea din 31 martie 1998, Culegere 1998-II), nu se contestă că în procedura în fața Consiliului de Stat, avocații care doresc pot cere comisarului guvernului, înainte de ședință, sensul general al concluziilor sale. De asemenea, nu se contestă că părțile pot replica, printr-o notă în deliberare, la concluziile comisarului guvernului, ceea ce permite, și este esențial în ochii Curții, să contribuie la respectarea principiului contradictorialității. În sfârșit, în cazul în care comisarul guvernului ar invoca oral în cursul ședinței un motiv neridicat de părți, președintele completului de judecată ar amâna cauza pentru a permite părților să dezbată asupra acestuia (Kress, citată anterior, § 76).
Astfel, în opinia Curții, depunerea unei note în deliberare contribuie la respectarea principiului contradictorialității în anumite condiții. În special, justițiabilii trebuie să poată depune o astfel de notă independent de eventuala decizie a președintelui de a amâna cauza, dispunând în același timp de un termen suficient pentru a o redacta. De altfel, pentru a evita orice litigiu cu privire la luarea în considerare a acesteia de către înalta jurisdicție administrativă, Curtea a subliniat deja în mai multe rânduri că hotărârea ar trebui să vizeze expres existența unei note în deliberare, așa cum este deja cazul în ceea ce privește menționarea, în hotărârile Consiliului de Stat, a cererii sau a recursului înregistrat la grefa sa, a celorlalte piese ale dosarului și a intervențiilor în ședință publică (raportor, consilieri ai părților și comisar al guvernului).
În prezenta cauză, Curtea constată că reclamanta a depus o notă în deliberare la 16 septembrie 2003 vizată de hotărârea Consiliului de Stat din 24 septembrie. În consecință, Curtea este în măsură să se asigure că reclamanta a replicat, printr-o notă în deliberare, la concluziile comisarului guvernului, ceea ce i-a permis în speță să contribuie efectiv la respectarea principiului contradictorialității, în pofida îndoielilor pe care le emite cu privire la o astfel de practică (a se vedea cu privire la un capăt de cerere identic Farange S.A. c. Franței, nr. 77575/01, §§ 21-28, 13 iulie 2006).
În aceste condiții, Curtea apreciază că procedura urmată în fața Consiliului de Stat a oferit suficiente garanții reclamantei și că nicio problemă nu se ridică din perspectiva dreptului la un proces echitabil în ceea ce privește respectarea contradictorialității.
În consecință, acest capăt de cerere, în ansamblul său, este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
C. Cu privire la capătul de cerere referitor la lipsa comunicării raportului consilierului raportor
Reclamanta se plânge că nu a primit comunicarea raportului consilierului raportor, în timp ce acest document ar fi fost adus la cunoștința comisarului guvernului.
Curtea amintește că a observat deja în decizia sa Flament c. Franței ((dec.), nr. 28584/03) că raportul consilierului raportor în fața Consiliului de Stat nu conține decât un «simplu rezumat al pieselor» dosarului. A reținut, de asemenea, cu ocazia acestei cauze, că recurenții sunt în posesia pieselor dosarului, în special a memoriilor schimbate între părți. A dedus de aici că nu se poate susține în mod valabil în fața Curții că lectura de către comisarul guvernului, sau chiar posesia, a unui document care rezumă respectivele piese ar putea furniza mai multe informații decât posedarea pieselor înseși și că nicio situație de net dezavantaj în raport cu una sau cealaltă dintre părți nu putea fi constatată din acest fapt.
Curtea nu vede niciun motiv să se îndepărteze de această concluzie în speță.
Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
D. Cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea de către Consiliul de Stat la plata unei sume de 1.800 EUR cu titlu de cheltuieli de procedură
Reclamanta se plânge că situația sa economică nu a fost luată în considerare de Consiliul de Stat atunci când acesta a stabilit cuantumul obligării sale la plata cheltuielilor de procedură. Ea vede în aceasta o încălcare a principiului echității.
Curtea constată că reclamanta a putut să își prezinte argumentele în fața unei jurisdicții care prezintă garanțiile articolului 6 § 1 din Convenție, care a răspuns la acestea printr-o decizie motivată. Curtea nu identifică niciun element care să indice că cuantumul la plata căruia a fost obligată a adus, în orice mod, atingere echității procedurii.
Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit nefondat în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE ÎNCĂLCĂRI INVOCATE
Reclamanta se plânge de durata procedurii administrative. Ea invocă articolul 6 § 1 din Convenție.
Curtea face trimitere la hotărârea Broca și Texier-Micault c. Franței din 21 octombrie 2003 (nr. 27928/02 și 31694/02) în care a apreciat că, în scopul contestării duratei unei proceduri desfășurate în fața jurisdicțiilor administrative franceze, acțiunea în răspunderea Statului pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public al Justiției a dobândit, la 1 ianuarie 2003, gradul de certitudine juridică necesar pentru a putea și trebui să fie utilizată în scopul articolului 35 § 1 din Convenție. Orice capăt de cerere de această natură introdus în fața Curții începând cu 1 ianuarie 2003 fără a fi fost supus în prealabil jurisdicțiilor interne în cadrul unei astfel de acțiuni este, prin urmare, inadmisibil.
Întrucât asociația reclamantă a introdus cererea sa în fața Curții la 22 martie 2004, acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Reclamanta se plânge că timpul său de intervenție orală în fața curții administrative de apel ar fi fost restrâns și susține că ar fi echitabil ca părțile să aibă același timp de luare a cuvântului în fața tribunalului administrativ și a curții administrative de apel. Ea invocă articolul 6 § 1 din Convenție. Reclamanta se plânge, în sfârșit, că consiliul comunal a putut să vândă pe nimic bunul public comunal fără control și în detrimentul populației comunei, precum și de vidul juridic care ar exista în materie în ceea ce privește comunele cu mai puțin de 2.000 de locuitori. Ea invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1.
Curtea constată că reclamanta nu a ridicat aceste două ultime capete de cerere în cadrul recursului în casație formulat în fața Consiliului de Stat.
Prin urmare, este necesar să fie respinse pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție,
«În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.»
A. Prejudiciu
Reclamanta solicită 150.000 EUR cu titlu de prejudiciu material suferit de comună.
Guvernul apreciază că constatarea încălcării articolului 6 § 1 din Convenție constituie satisfacție echitabilă.
Curtea nu identifică o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. Cât privește un eventual prejudiciu moral, Curtea apreciază, într-o jurisprudență constantă relativă la acest tip de încălcare, că acesta se găsește suficient reparat prin constatarea încălcării articolului 6 § 1 din Convenție la care ajunge (a se vedea Martinie, citată anterior, § 59).
B. Cheltuieli și costuri
Reclamanta solicită, de asemenea, 5.700 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne și 2.300 EUR pentru cele suportate în fața Curții.
Guvernul solicită Curții să nu ia în considerare decât cheltuielile angajate în fața sa, care singure vizează prevenirea sau corectarea unei încălcări a Convenției. Indică faptul că reclamanta nu produce documente justificative și propune să i se aloce suma de 500 EUR.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speță, ținând cont de elementele aflate în posesia sa și de criteriile sus-menționate, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile și costurile angajate în cursul procedurii naționale. Curtea constată apoi, în ceea ce privește procedura desfășurată în fața sa, că, deși nu este prezentat niciun document justificativ, reclamanta a trebuit cu necesitate să angajeze cheltuieli. Statuând în echitate, conform articolului 41, și ținând cont de propunerea Guvernului privind suma de alocat, Curtea acordă reclamantei 500 EUR cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere referitor la participarea comisarului guvernului la deliberarea Consiliului de Stat și inadmisibilă pentru rest;
Hotărăște că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
Hotărăște că constatarea încălcării furnizează în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a încălcării constatate;
Hotărăște
a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 500 EUR (cinci sute de euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, începând de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe parcursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Întocmită în franceză, apoi comunicată în scris la 14 februarie 2008 în temeiul articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič
Grefier Președinte