ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1787/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 27 iulie 2017 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, prin care reprezentanții pârâtei au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare de plată cu titlu de TVA în cuantum de 1.392.064 RON, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 168/F din 8 noiembrie 2017, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL și a dispus restituirea cauțiunii în valoare de 14.893 RON achitată la B. cu recipisa de consemnare nr. x din 03 octombrie 2017, înregistrată la registrul de valori al Curții de Apel Brașov sub nr. x din 04 octombrie 2017, după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinței nr. 168/F din 8 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii în anulare ca neîntemeiată.

În motivarea cererii, recurenta a arătat, mai întâi, că hotărârea nu cuprinde în considerente motivele pentru care au fost înlăturate toate argumentele aduse în ceea ce privește îndeplinirea cerinței cazului bine justificat.

A evocat criticile de nelegalitate aduse actului a cărui suspendare o solicitase și a susținut, în esență, că judecătorul fondului a redus toate împrejurările de fapt și de drept deduse judecății la o singură problemă ce trebuia dezlegată și a avut în vedere un singur aspect, anume argumentul recurentei privind greșita aplicare a cotei TVA.

A mai argumentat că hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 14 raportat la art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004.

Intenția recurentei nu a fost de a invoca aspecte care să vizeze nelegalitatea pe fond a actului administrativ, ci de a releva și a susține o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate a Deciziei de impunere contestate, întemeiată pe aspectele reținute de reprezentanții AJFP Covasna contrar celor ce rezultau din înscrisurile doveditoare puse la dispoziția echipei de control.

Prima instanță a avut o abordare rigidă a cererii recurentei și a criticilor invocate, refuzând să procedeze la o analiză mai aprofundată a acestora, considerând că numai instanța învestită cu o eventuală acțiune pe fondul dreptului va putea să analizeze și să răspundă acestor critici. Procedând astfel, instanța de fond a golit de conținut și a lipsit de orice eficiență juridică procedura suspendării provizorii a executării actului administrativ fiscal.

Sentința recurată este nelegală, întrucât prin prisma argumentelor invocate și a probelor administrate existau suficiente motive pentru ca prima instanță să constate că este îndeplinită cerința cazului bine justificat. Situația de fapt reținută de organele fiscale, în baza căreia acestea au decis că recurenta ar fi parte într-un raport juridic obligațional care nu o privește și care vizează activități care nu s-au prestat în România, este total diferită de situația reală.

1.4. Apărările intimatei

Legal citată, intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Covasna a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii instanței de fond ca legală și temeinică.

Intimata a susținut că instanța de fond în mod corect a reținut că împrejurările invocate de reclamantă nu sunt de natură a contura indicii de nelegalitate a actelor atacate. Motivarea cererii de suspendare privește cu preponderență aspecte de fond, asupra cărora dacă s-ar pronunța instanța învestită cu soluționarea prezentei cereri, aceasta ar echivala cu prejudecarea fondului. Specificitatea procedurii de suspendare a actelor administrative fiscale nu permite cenzurarea temeiniciei deciziei de impunere, ci numai o verificare a aparenței dreptului din perspectiva art. 14 din Legea nr. 554/2004.

A mai argumentat că, în cazul în care serviciile sunt furnizate către un sediu comercial fix al persoanei impozabile, aflat în alt loc decât sediul activității sale economice, locul de prestare a serviciilor este locul unde se află respectivul sediu comercial fix. În absența acestuia, locul de prestare a serviciilor este locul unde persoana impozabilă care primește aceste servicii își are domiciliul stabil sau reședința obișnuită. Organele de inspecție fiscală au constatat că prestările de servicii sunt furnizate de către sediul fix al societății din Elveția pe teritoriul României și că, în consecință, se impunea taxarea acestora în România la valoarea normală de 24%, respectiv 20%, conform art. 140 din Legea nr. 571/2003 și art. 291 din Legea nr. 227/2015.

În absența cazului bine justificat este inutilă analizarea condiției pagubei iminente. De altfel, prin simpla emitere a Dispoziției de impunere nu se creează acel pericol iminent care să împiedice desfășurarea activității reclamantului. Acesta nu a depus la dosarul cauzei niciun înscris prin care să dovedească iminența prejudiciului și nici nu a arătat în mod concret în ce ar consta acesta.

Intimata a mai solicitat, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată, în situația în care ar urma să fie obligată la plata acestora.

II. Cu privire la cererea de recurs. Soluția și considerentele instanței de control judiciar

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată, constată incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că sentința atacată cu recurs nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Potrivit dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Orice parte, în cadrul unei proceduri, are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și dreptul ca acesta să le examineze în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă toate cererile și observațiile părților sunt corect examinate de către instanță.

În speță, recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ, în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu o cerere privind suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 27 iulie 2017 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, prin care reprezentanții intimatei-pârâte au stabilit în sarcina sa obligații fiscale suplimentare de plată cu titlu de TVA în cuantum de 1.392.064 RON.

În motivarea îndeplinirii condiției cazului bine justificat, recurenta a prezentat, în esență, ample argumente privind raporturile dintre C. și D., interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 44 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului (privind sistemul comun al TVA), lipsa temeiului legal pentru care s-ar putea aprecia că sediul său constituie un sediu fix în România prin intermediul căruia E. prestează servicii de consultanță, incidența ipotezei prevăzute de art. 1 alin. (3) lit. c) din Normele metodologice de aplicare a art. 125

1

alin. (2) din Legea nr. 571/2003 și a art. 53 alin. (2) din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 282/2011 al Consiliului din 15 martie 2011 de stabilire a măsurilor de punere în aplicare a Directivei 2006/112/CE, concluzionând că vădita contradicție dintre situația de fapt care rezultă din actele societății puse la dispoziția echipei de control și temeiul de drept invocat de pârâtă există cazul bine justificat.

În ceea ce privește condiția prevenirii unei pagube iminente, recurenta-reclamantă a făcut referire la măsurile asigurătorii instituite de pârâta-intimată încă din timpul inspecției fiscale și la impactul declanșării procedurii de executare silită pentru încasarea sumei de 1.392.064 RON, care ar putea duce la pierderea salariaților (prin demisia sau concedierea lor) și încetarea activității societății din cauza pierderii capacității de a mai furniza serviciile de suport pentru beneficiarul C., iar ulterior la dizolvarea/falimentul societății.

Instanța de fond a respins acțiunea pentru principalul considerent că alegațiile reclamantei nu pot fi încadrate în niciuna dintre ipotezele care ar induce o îndoială serioasă asupra legalității deciziei de impunere, aceasta invocând aspecte ce țin de fondul raportului juridic fiscal dedus judecății, mai exact greșita aplicare a dispozițiilor art. 140 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, anume "cota standard este de 24% și se aplică asupra bazei de impozitare pentru operațiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care sunt supuse cotelor reduse."

A mai făcut referire la Sentința nr. 146 din 28 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în Dosarul nr. x/2017 prin care s-a dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 22 iunie 2017, constatând că anularea respectivei decizii s-a dispus pentru nemotivarea actului fiscal, fiind făcută expres mențiunea că susținerile reclamantei privind greșita reținere a stării de fapt,întrucât decizia s-a emis față de o persoană juridică ce nu este subiect în cadrul raportului juridic fiscal prezumat de organele fiscale nu pot fi examinate de instanță, deoarece nu privesc motivarea deciziei a cărei legalitate s-a solicitat a se examina.

Procedând astfel, prima instanță a pronunțat o hotărâre fără a examina efectiv argumentele părților, deși avea obligația, în limitele stabilite de art. 14 din Legea nr. 554/2004, de a efectua o analiză, chiar dacă sumară, a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată.

O astfel de conduită procedurală nu răspunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, drept care nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt în mod real examinate de către instanța sesizată.

În speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, în lipsa unei analize efective a aspectelor de fapt și de drept relevante, conduită care face practic imposibilă exercitarea controlului judiciar, impunându-se casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, pentru a asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție.

În fond după casare, instanța de trimitere urmează să examineze toate aspectele de fapt și de drept relevante invocate de părți, în limitele în care a fost învestită, pentru a pronunța o hotărâre legală și temeinică.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa hotărârea recurată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 168/F din 8 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată. Trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 aprilie 2019.

Procesat de GGC - CT