ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1187/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2015, la data de 27.04.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Arhiepiscopia Romano - Catolică din București (ARCB) și B. - Arhiepiscop Mitropolit Romano-Catolic de București, obligarea pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor în cuantum de 22.145.000 RON (echivalentul a 5.000.000 de euro), reprezentând daune morale pentru prejudiciul adus imaginii, reputației, onoarei și demnității lui, prin proferarea unor acuzații nefondate în spațiul public și în media, în sensul că ar fi parte dintr-un grup infracțional organizat, alături de Primarul General al Capitalei, C. și de omul de afaceri D., în legătură cu situația clădirii E.; obligarea la publicarea și menținerea timp de 1 lună pe site-ul de internet oficial al ARCB (www.x.ro) a unei scrisori, prin care pârâții să-și prezinte scuzele pentru acuzațiile false proferate, să le dezmintă și să le retracteze în întregime în privința reclamantului; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată determinate de prezentul demers judiciar.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 58, art. 72, art. 73 raportat la art. 1349 alin. (1), (2) și (3), art. 1357, art. 1358, art. 1359, art. 1381, art. 1385, art. 1386 din noul C. civ. art. 30 alin. (6), art. 31 alin. (4) din Constituția României; art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; art. 19 alin. (3) lit. a) din Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice.

Prin Sentința nr. 637 din 6 mai 2016 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată, și a obligat reclamantul să plătească pârâtei ARCB suma de 16.460,26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată-onorariu de avocat.

Prin Decizia nr. 993/A din 8 noiembrie 2017 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței; a schimbat în parte sentința; a admis în parte acțiunea; a obligat pârâții, în solidar, la plata, către reclamant, a sumei de 10.000 RON reprezentând daune morale; a menținut sentința cu privire la respingerea capătului doi de cerere; a compensat cheltuielile de judecată în primă instanță.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pârâții Arhiepiscopia Romano-Catolică din București și B. - Arhiepiscop Mitropolit romano-catolic, formulând următoarele critici:

I. Instanța de apel a înlăturat nelegal de la aplicare dispozițiile Convenției și ale jurisprudenței asociate, reținând doar că nu există neconcordanțe între aceasta și legislația română, ceea ce echivalează cu nemotivarea soluției adoptate sub acest aspect. Instanța de apel limitează câmpul de aplicare al Convenției și jurisprudența asociată acesteia doar la clarificarea conținutului noțiunilor și limitelor de exercitare a acestor drepturi și libertăți, deși esențială în prezenta cauză este aplicarea principiilor Convenției astfel cum sunt reținute de către prima instanță, respectiv protejarea libertății de exprimare și informare a opiniei publice. Art. 20 din Constituția României nu prevede înlăturarea dreptului Convenției nici în situația în care ar exista neconcordanțe cu dreptul național, iar nelegalitatea unei atare înlăturări rezultă din chiar considerentele instanței de apel, care a apreciat că litigiul de față implică exercitarea drepturilor care intră în sfera de ocrotire a art. 8 și 10 din Convenție. Reducând câmpul de aplicare a convenției, instanța de apel încalcă și dispozițiile art. 75 C. civ. întrucât permisiunea dată de Convenție înlătură delictul în aceste cazuri.

II. Instanța de apel a stabilit greșit calitatea în care este chemat în judecată pârâtul B., alterând astfel cadrul procesual al cauzei. Deși prin încheierea de ședință din 20 octombrie 2015 s-a reținut că pârâtul stă în proces în calitate de persoană fizică, iar nu de reprezentant al ARCB, considerentele instanței de apel au vizat exclusiv această din urmă calitate, motivarea privind atributele sale oficiale și nu faptele sale personale fiind, deci, o motivare în afara limitelor învestirii și străină de aspectele reclamate. În acest fel, nu s-a judecat în fond apelul în raport de calitatea de persoană fizică a pârâtului și au fost încălcate normele de procedură care atrag sancțiunea nulității, întrucât instanța era obligată să se supună cadrului procesual determinat de reclamant în virtutea principiului disponibilității.

Motivarea instanței privind existența unei dispoziții de publicare a comunicatului încalcă dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu se sprijină pe nicio probă a dosarului, modifică cadrul procesual stabilit în fond care îl identifica pe B. ca persoană fizică și nu ca reprezentant al ARCB.

III.Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 72, art. 1349 și urm. C. civ., astfel:

- Contrar celor reținute de către instanța de apel, în comunicat nu sunt prezentate concluziile pârâților, ci motivul plângerii penale, astfel cum este încadrat juridic în actul procedural, fiind descrise sumar faptele și consecințele acestora precum și opinia cu privire la încadrarea juridică a unei fapte presupus infracționale iar instanța de apel a reținut că formularea unei plângeri penale nu reprezintă o faptă ilicită.

- Raționamentul instanței de apel este contradictoriu, întrucât deși reține că reclamantului nu i se impută nicio infracțiune, constată că acesta este vătămat; prezumțiile instanței de apel nu se bazează pe un fapt cunoscut ci reprezintă o afirmație hazardată fără niciun temei de drept.

- Dacă preluarea unei informații din presă nu reprezintă o faptă ilicită, nici preluarea unei informații provenind de la DIICOT nu poate avea acest caracter, prejudiciul neputând fi imputat pârâților, ci DIICOT, entitate împotriva căreia reclamantul nu a formulat vreo plângere.

- Contrar celor reținute de instanța de apel și a situației de fapt concrete, reclamantului nu i s-a adus nicio atingere onoarei și reputației care să producă suspiciuni cu privire la caracterul și metodele sale de acțiune, de natură să conducă la o evitare a sa în mediul de afaceri, dimpotrivă, din întregul dosar rezultă dezvoltarea explozivă a afacerilor acestuia; instanța de apel a folosit o succesiune de termeni care privesc un prejudiciu incert și a plecat de la premisa că reclamantul ar fi avut o imagine ireproșabilă de om de afaceri, ignorând situația de fapt reală.

- Deși apreciază că statutul reclamantului îl expune pe acesta public la un nivel mai ridicat decât al unui simplu particular, instanța consideră că este afectat întrucât conținutul comunicatului se referă la săvârșirea unor infracțiuni și că informațiile din comunicat nu au legătură cu situația conflictuală dintre părți și cu interesul public legat de aceasta. Contrar celor reținute de instanța de apel, subiectul comunicatului se referă la o afacere concretă a reclamantului, care a cumpărat o clădire cu probleme, a cărei desființare a fost dispusă prin hotărâre judecătorească, dar care nu a fost pusă în executare datorită persoanelor din conducerea Primăriei București, miza cumpărării fiind salvarea clădirii de la demolare, sens în care reclamantul și-a asumat toate riscurile.

Instanța de apel nu are în vedere interesul public ce caracterizează imobilul în discuție, ci îl stabilește din perspectiva unui particular, apreciind că pârâții ar avea legitimitate doar în măsura în care este vorba de vecinătatea conflictuală. Cum pârâta se plânge de neexecutarea unei hotărâri judecătorești, interesul este unul public, comunicatul răspunzând unui interes public. Instanța de apel are în acest sens o motivare contradictorie, reținând subsecvent că demersul nu ar răspunde rolului de informare pe care presa îl are în societate.

Starea conflictuală în care sunt parte pârâții, care nu este una strict particulară, nu limitează dreptul la informare și la libertatea de exprimare, iar comunicatul privește propria acțiune a ACRB de formulare a plângerii penale, deci corespunde limitelor avute în vedere chiar de către instanța de apel.

- Afirmațiile din comunicat privind faptul că reclamantul era urmărit penal la momentul formulării plângerii penale de către pârâți erau de notorietate, fiind cunoscut atât de organele penale, cât și de opinia publică, astfel încât aceste afirmații erau veridice și bazate pe chestiuni publice. Imaginea reclamantului nu a fost afectată de comunicatele DIICOT, cu atât mai mult nu putea fi afectată de către comunicatul ARCB, acesta din urmă neinfluențând prezumția de nevinovăție, pusă în discuție în cadrul cercetării penale; instanța apreciază că prin afirmațiile cuprinse în comunicat s-ar fi încălcat prezumția de nevinovăție a reclamantului, afirmație ce contravine uneia anterioare prin care se reproșează părților că nu au făcut referire la nicio faptă penală săvârșită de reclamant. Comunicatul nu avea cum să înfrângă prezumția de nevinovăție care nu înlătură posibilitatea acuzării unei persoane printr-o plângere penală.

- Art. 72 C. civ. este limitat în aplicare de art. 75 C. civ. Susținând în mod constant că nici ARCB, nici B. nu reprezintă organe de presă, instanța de apel a înlăturat aplicarea art. 10 din Convenție, deși acesta consacră dreptul oricărei persoane la libertatea de exprimare, indiferent de categoria socială din care face parte.

- În mod corect prima instanță a analizat principiile deduse din jurisprudența Curții, aplicabilitatea lor în cauză, limitele în care s-a exercitat dreptul la informare, caracterul limitat al informării, lipsa unei acuzații directe la adresa reclamantului, bază suficientă care justifică comunicatul de presă, importanța subiectului, notorietatea controversei legată de clădirea E., nepunerea în executare a lucrărilor de desființare, justul echilibru între drepturile aflate în concurs, scopul legitim al publicării comunicatului, caracterul de interes public al desființării E., necesitatea comunicării publice a demersurilor întreprinse pentru protejarea monumentului istoric.

În mod greșit instanța de apel a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 8 alin. (2) din Convenție și principiile deduse din jurisprudența Curții, aplicând mecanic dispozițiile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, cu ignorarea caracterului derogatoriu al normelor Convenției în ce privește ilicitul faptei.

- Referitor la prejudiciu, deși reține că nu s-a demonstrat în cauză că atingerea onoarei și demnității reclamantului ar fi avut o reflectare publică, instanța de apel prezumă că aceasta ar fi fost resimțită de reclamant, deși în mod repetat reținuse anterior că reclamantul, în calitate de om de afaceri și de cumpărător al unei clădiri cu probleme legale și-a asumat riscul de a suporta anumite afectări ale propriei imagini; instanța trebuia să stabilească percepția pe care reclamantul și cei din jurul său o aveau despre acesta la momentul producerii prejudiciului. Despăgubirile acordate, raportat la cele pretinse, arată că prejudiciul reținut se înscrie în marja asumată de reclamant, deci prejudiciul nu este real.

- Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1382 C. civ. considerând că există solidaritate între pârâți, B. fiind chemat în judecată ca persoană fizică, iar nu ca reprezentant al ARCB, acesta nu a semnat comunicatul, nu este administratorul site-ului și nu a dat dispoziție de postare a comunicatului. Schimbarea soluției în apel și înlăturarea concluziei corecte a primei instanțe nu este motivată corespunzător.

- În mod greșit au fost compensate cheltuielile de judecată, situație față de care recurenții înțeleg să solicite modificarea deciziei și sub acest aspect, cu acordarea integrală a cheltuielilor de judecată, în toate gradele de jurisdicție.

Înalta Curte, înregistrând dosarul, a procedat, la data de 14 martie 2019, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., Completul de filtru C3 a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctul de vedere formulat la raportul de admisibilitate, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Deși prin întâmpinare s-au invocat nulitatea și inadmisibilitatea recursului, Înalta Curte a reținut, în procedura de filtru, admisibilitatea în principiu a recursului, pentru motive încadrabile în dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

I.Într-o primă critică, ce se întemeiază pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenții consideră că instanța de apel a înlăturat nelegal de la aplicare dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența asociată, ceea ce echivalează cu nemotivarea soluției adoptate sub acest aspect. Susțin recurenții că instanța de apel limitează câmpul de aplicare al Convenției și jurisprudenței asociate acesteia, cu încălcarea dispozițiilor art. 75 C. civ., doar la clarificarea conținutului noțiunilor și limitelor de exercitare a acestor drepturi și libertăți. Invocă dispozițiile art. 20 din Constituția României, apreciind că, esențială în prezenta cauză, este aplicarea principiilor Convenției astfel cum sunt reținute de către prima instanță, respectiv protejarea libertății de exprimare și informare a opiniei publice.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Doar în cazul unei neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, acestea sunt aplicabile cu prioritate, potrivit art. 20 alin. (2), cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Astfel cum înșiși recurenții afirmă, instanța de apel nu înlătură dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci, dimpotrivă, procedează la aplicarea principiilor Convenției în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâților.

În acest sens se constată că instanța de apel a reținut că, întrucât nu există neconcordanțe între dispozițiile legislației române și dispozițiile pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, în prezenta cauză este aplicabilă legislația română în domeniu, neexistând o situație de aplicare exclusivă a normelor convenționale.

Rezultatul acestei statuări este că instanța de apel nu a înlăturat de la aplicare dispozițiile convenționale pentru a aplica în mod exclusiv dispozițiile C. civ., cum pretind recurenții, câtă vreme și acestea fac parte din dreptul intern. Dimpotrivă, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, atunci când a verificat, în baza art. 1349 și urm. C. civ., îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, instanța a invocat jurisprudența CEDO cu privire la drepturile și libertățile ocrotite prin art. 8 și 10 din Convenție, din perspectiva clarificării conținutului noțiunilor și a limitelor de exercitare a acestor drepturi și libertăți, ținând seama de calitatea părților implicate și de circumstanțele cauzei.

În acest sens, instanța a analizat calitatea și statutul părților, natura conflictului, interesul, baza factuală, precum existența unor judecăți de valoare în raport de limitele de exprimare permise într-o societate democratică, pentru a verifica, cum ea însăși afirmă, dacă exercitarea dreptului la liberă exprimare s-a realizat cu bună-credință și în limitele sale legale și convenționale.

Este evident că, procedând în acest mod, instanța de apel s-a raportat la standardele stabilite de jurisprudența CEDO în analiza caracterului ilicit al faptei prejudiciabile invocate. Nu se poate reține, din această perspectivă, o nesocotire a art. 75 C. civ., la care art. 72 C. civ., reținut ca incident în cauză, trimite, întrucât limitele libertății de exprimare au fost analizate din perspectiva criteriilor stabilite de Curtea Europeană menite să garanteze exercitarea acestui drept.

Prin urmare, nu rezultă din considerentele instanței că aceasta ar fi restrâns domeniul de aplicare al libertății de exprimare, cum pretind recurenții. Instanța a aplicat dispozițiile Convenției, astfel cum au fost lămurite prin jurisprudența Curții Europene, libertății de exprimare în relațiile dintre particulari, raportat la specificul litigiului și a înlăturat, în mod justificat, regulile și criteriile specifice dezvoltate în cazul libertății de exprimare jurnalistice. Cum părțile implicate în litigiu nu au calitatea de ziariști, corect a apreciat că pârâților nu li se pot aplica clarificările pe care jurisprudența CEDO le-a dat presei din perspectiva rolului pe care aceasta îl are într-o societate democratică. Această judecată nu poate, însă, atrage concluzia că dispozițiile art. 10 din Convenție au fost ignorate și că hotărârea ar fi nemotivată din această perspectivă.

II. Recurenții susțin că, deși la instanța de fond s-a reținut că pârâtul B. stă în proces în calitate de persoană fizică, instanța de apel a stabilit greșit calitatea în care acesta este chemat în judecată, alterând astfel cadrul procesual al cauzei, întrucât considerentele hotărârii atacate au vizat exclusiv calitatea pârâtului de reprezentant al ARCB, motivarea privind atributele sale oficiale și nu faptele sale personale, fiind, în afara limitelor învestirii și străină de aspectele reclamate. În acest fel, susțin recurenții, nu s-a judecat în fond apelul în raport de calitatea de persoană fizică a pârâtului și au fost încălcate normele de procedură care atrag sancțiunea nulității, întrucât instanța era obligată să se supună cadrului procesual determinat de reclamant în virtutea principiului disponibilității.

Se susține că indicarea faptei ilicite ca fiind existența unei dispoziții date de pârât de publicare a comunicatului încalcă dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu se sprijină pe nicio probă a dosarului.

Criticile, ce nu pot fi considerate a fi fost formulate omisso medio, față de schimbarea soluției în apel și care au fost încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

Astfel, instanța de fond a lămurit cadrul procesual, stabilind că acțiunea pendinte a fost formulată împotriva a doi pârâți, Arhiepiscopia, persoană juridică și Monseniorul Arhiepiscop B., în calitate de persoană fizică.

Analizând îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, instanța de fond, deși a reținut că pârâtul este chemat în judecată în calitate de persoană fizică, nu a decelat între fapte imputabile persoanei juridice și fapte imputabile persoanei fizice, întrucât nu a considerat că persoana fizică ar fi acționat în promovarea unui interes personal, ci în interesul unității de cult.

La rândul său, instanța de apel a apreciat că ambii pârâți sunt vinovați de săvârșirea faptei reținute ca având caracter ilicit, aceea privind emiterea unui comunicat cu un conținut prejudiciabil, indicând ca autor atât ARCB, pe al cărei site oficial a fost publicat comunicatul, cât și pe conducătorul acesteia, Arhiepiscopul Mitropolit Romano-Catolic de București, B., din a cărui dispoziție a fost publicat comunicatul cu privire la denunțul realizat de ARCB.

Prin urmare, se constată că, în cadrul procesului, a operat distincția, asupra căreia reclamantul a formulat precizări, cu privire la persoana pârâtului B. atunci când s-a considerat că acesta a fost chemat în judecată în nume propriu și nu pentru a asigura reprezentarea legală în instanță a unității de cult în numele și pentru care exercită un mandat în calitate de conducător al instituției. Fiindu-i imputată o acțiune comisă în exercitarea funcției încredințate, analiza răspunderii sale personale, distinctă de cea rezultată din conduita unității de cult este permisă de dispozițiile art. 219 alin. (2) C. proc. civ., în măsura în care a fost cauzat un prejudiciu terțului.

Din această perspectivă nu se poate reține că instanța de apel a încălcat normele de procedură care atrag sancțiunea nulității, în condițiile în care a analizat conduita părților în limitele cadrului procesual determinat de reclamant în virtutea principiului disponibilității atât în fața instanței de fond, cât și prin motivele de apel.

Nu se poate reține nici lipsa unei motivări a soluției de obligare a pârâtului în solidar cu unitatea de cult la plata despăgubirilor, întrucât motivarea a vizat conduita ambilor pârâți și nu rezultă, din economia considerentelor, că partea ar fi invocat manifestări ale persoanei fizice distincte de cele ce decurg din exercitarea funcției și care ar fi fost omise de instanțe în analiza judiciară.

Recurenții contestă, ca nefiind dovedită, afirmația instanței de apel în sensul că fapta ilicită reținută în sarcina pârâtului, ce constă în dispoziția dată de pârât de publicare a comunicatului, susținând că această afirmație încalcă dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu se sprijină pe nicio probă a dosarului, critică pe care o subsumează dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Nu sunt incidente în această situație dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează obligații pentru judecător ce țin de principiul aflării adevărului și care vizează situațiile în care pricina este necercetată judiciar în absența acestor măsuri, și nu modalitatea de stabilire a situației de fapt, în baza probatoriului administrat, pe care, de fapt, recurenții o critică sub această formă, și care nu poate fi analizată, întrucât excedează limitelor recursului.

III. Recurenții critică, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 72 și ale art. 1349 și urm. C. civ., printr-o succesiune de argumente ce vizează elementele răspunderii civile delictuale, precum și limitele libertății de exprimare, considerat a fi fost încălcate, de către instanța de apel.

În primul rând, recurenții contestă caracterul ilicit al faptei reținute în sarcina lor, susținând că nu au făcut decât să redea motivul plângerii penale, astfel cum este încadrat juridic în actul procedural, prin descrierea sumară a faptelor și consecințelor acestora, precum și indicarea infracțiunii reclamate, astfel că depunerea unei plângeri penale nu constituie, cum a arătat și instanța, o faptă ilicită.

În legătură cu această susținere se reține că instanța de apel a constatat că fapta de a formula sesizarea penală nu este în sine o faptă cu caracter ilicit. Nici fapta de a anunța public formularea unei sesizări penale pentru refuzul de a pune în executare hotărârea judecătorească de desființare a clădirii ilegale E. și de a proceda la demolarea imediată a acesteia și la refacerea parcului public existent anterior nu are caracter ilicit și nici nu este de natură să aducă atingere vreunui drept al reclamantului, acest anunț având rolul de a informa persoanele interesate în legătură cu situația conflictuală.

Instanța de apel a constatat însă, că, prin conținutul său, comunicatul publicat de pârâți este de natură să aducă atingere dreptului reclamantului la onoare și reputație, consacrat de art. 72 C. civ., întrucât acesta nu se rezumă la prezentarea formulării acelui denunț, ci prezintă concluzii la care pârâții au ajuns ca urmare a propriei analize făcute asupra unor fapte care nu sunt în mod concret prezentate în comunicat, precum și opinia pârâților cu privire la încadrarea juridică a acestor fapte. Împrejurările prezentate în comunicat nu sunt judecăți de valoare, ci se pretinde săvârșirea de către reclamant a unor fapte de natură penală.

Contrar afirmațiilor recurenților, care au susținut, constant, că s-au limitat la operațiunea de informare a opiniei publice cu privire la demersul penal, instanța a reținut că respectivul comunicat a depășit sfera unei simple informări cu privire la formularea unui denunț penal în legătură cu nepunerea în executare a unei hotărâri judecătorești, întrucât recurenții au prezentat săvârșirea de către reclamant a unor infracțiuni fără legătură directă cu situația conflictuală generată de vecinătatea celor două clădiri (referirea la circuitul financiar realizat de reclamant, circuit prin intermediul căruia ar fi fost spălați bani), informații ce nu au fost considerate ca provenind dintr-o sursă obiectivă, dată fiind starea conflictuală dintre părți.

Pârâții au susținut că au preluat informația de la DIICOT sau din presă, însă aceasta nu este o împrejurare care să înlăture caracterul ilicit al faptei dat fiind că, în comunicat, nu au fost citate, ca sursă de informații, autoritatea publică sau publicațiile respective, afirmațiile, prin care se descriu elemente materiale aparținând laturii obiective a unor infracțiuni asociate cu persoana reclamantului, reprezentând o statuare directă și neechivocă a pârâților.

Libertatea de exprimare este un drept fundamental, protejat de articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă exercitarea lui presupune totodată respectarea anumitor condiții. Printre restricțiile impuse dreptului la liberă exprimare se regăsește și aceea menită a ocroti demnitatea umană, respectul datorat reputației și drepturilor altuia.

Instanța de recurs consideră că această depășire a limitelor unei simple informări cu privire la depunerea unei plângeri penale a fost, corect, analizată de instanța de apel, în contextul verificării existenței unui just echilibru între dreptul la onoare și reputație de care se bucură reclamantul și dreptul la liberă exprimare recunoscut pârâților, motiv pentru care acțiunea lor, reprezentând o încălcare a dreptului personal nepatrimonial astfel cum a fost invocat de reclamant, nu poate fi ocrotită de art. 10 din Convenție.

Cu privire la prejudiciu, un alt element al răspunderii civile delictuale a cărui existență este negată de recurenți, instanța de apel a apreciat ca fiind vătămătoare pentru reclamant susținerile din comunicat prin care se afirmă sau se sugerează comiterea de către reclamant a unor infracțiuni sau a unor fapte penale. Astfel, afirmații în sensul că reclamantul face parte dintr-un grup infracțional care acționează în scop ilicit prin comiterea de fapte ilegale sau că a realizat un circuit financiar de spălare a banilor au fost considerate ca prejudiciind onoarea și reputația acestuia.

Critica recurenților nu conține argumente care să combată aceste considerente, aceștia limitându-se a afirma că instanța a prezumat greșit și cu efect contradictoriu că reclamantul este vătămat prin respectivul comunicat, deși nu i s-a imputat nicio infracțiune.

Înalta Curte apreciază că nu era necesară, pentru stabilirea caracterului vătămător al afirmațiilor, imputarea directă a săvârșirii unei infracțiuni, fiind suficientă redarea, într-un mod sumar și fără suport probator, a unor fapte cu caracter penal asociate cu persoana reclamantului, pentru ca acesta să poată pretinde atingerea adusă onoarei și reputației sale.

Tot cu privire la prejudiciu, recurenții susțin că este incert, prezumtiv și că instanța a plecat de la premisa, contrară realității, că reclamantul ar fi avut o imagine ireproșabilă de om de afaceri, ignorând situația de fapt reală. În plus, consideră că acesta nu a suferit vreo pierdere, dimpotrivă, din întregul dosar rezultă dezvoltarea explozivă a afacerilor sale.

Nu poate fi primită o astfel de justificare în susținerea lipsei caracterului cert al prejudiciului, întrucât în materia drepturilor personal nepatrimoniale prejudiciul nu este cuantificabil potrivit unor criterii economice, astfel încât, instanța a acordat despăgubiri, statuând în echitate, caz în care s-a raportat la criterii cum sunt împrejurările concrete ale speței, statutul persoanelor, valoarea morală lezată, intensitatea și gravitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Referindu-se la ingerința instanței în limitele libertății de exprimare prin aplicarea acestor criterii, recurenții apreciază că aceasta nu a ținut cont de faptul, reținut chiar de instanță, că statutul reclamantului îl expune pe acesta public la un nivel mai ridicat decât al unui simplu particular. Susțin că reclamantul și-a asumat riscul de a cumpăra o clădire cu probleme, a cărei desființare a fost dispusă prin hotărâre judecătorească, dar care nu a fost pusă în executare, împrejurare la care se referă comunicatul. În același sens, apreciază că instanța de apel nu a avut în vedere interesul public ce caracterizează imobilul în discuție, ci îl stabilește din perspectiva unui particular, apreciind că pârâții ar avea legitimitate doar în măsura în care este vorba de vecinătatea conflictuală, hotărârea conținând aprecierea, criticabilă, că demersul nu ar răspunde rolului de informare pe care presa îl are în societate. Starea conflictuală nu este una strict particulară și nu limitează dreptul la informare și la libertatea de exprimare.

Înalta Curte constată că, formulând o astfel de critică, recurenții nu contestă cele reținute de instanța de apel referitoare la gradul de expunere al reclamantului și latura publică a interesului ce a determinat emiterea comunicatului în forma dedusă judecății, însă apreciază că aceste criterii au fost greșit valorizate.

Susținerile recurenților sunt nefondate.

Expunerea publică și riscurile reclamantului care a cumpărat un imobil aflat într-o situație litigioasă de notorietate sunt elemente ce au fost avute în vedere atunci când, analizându-se caracterul ilicit al împrejurărilor reclamate, au fost înlăturate celelalte fapte pretinse de reclamant, respectiv formularea plângerii penale și emiterea comunicatului destinat informării publice. Aceste elemente nu prezintă aceeași relevanță raportat la fapta reținută, de formulare a unor acuzații privind comiterea de către reclamant a altor fapte penale, distincte de sfera conflictului juridic între părți, acuzații ce au fost considerate ca fiind fără suport factual și care au depășit limita rezonabilă a libertății de exprimare. Din acest punct de vedere, ele au constituit criterii valorificate sub aspectul cuantificării despăgubirilor, orientate spre o sumă minimă.

Susțin recurenții că afirmațiile din comunicat privind faptul că reclamantul era urmărit penal la momentul formulării plângerii penale de către pârâți erau veridice și bazate pe chestiuni publice, de notorietate, fiind cunoscute atât de organele penale, cât și de opinia publică, astfel că greșit a apreciat instanța că ar fi încălcat prezumția de nevinovăție a reclamantului. Mai susțin că această apreciere contravine uneia anterioare prin care se reproșează părților că nu au făcut referire la nicio faptă penală săvârșită de reclamant.

Câtă vreme în comunicat sunt descrise fapte penale comise, în opinia pârâților, cu complicitatea sau intervenția directă a reclamantului, nu se poate aprecia că acestuia nu i s-a încălcat, cu știință, prezumția de nevinovăție, chiar dacă faptele de care a fost acuzat nu au fost detaliate la nivel de acte materiale proprii ale reclamantului și încadrate, cu acuratețe, într-un text de lege.

O altă critică a recurenților vizează aplicarea dispozițiilor art. 72 C. civ. cu nesocotirea art. 75 alin. (1) C. civ., reglementat în secțiunea intitulată "Respectul vieții private și al demnității persoanei umane", care stipulează că "nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte".

Apreciază recurenții că, susținând în mod constant că nici ARCB, nici B. nu reprezintă organe de presă, instanța de apel a înlăturat aplicarea art. 10 din Convenție, deși acesta consacră dreptul oricărei persoane la libertatea de exprimare, indiferent de categoria socială din care face parte; au fost aplicate mecanic dispozițiile C. civ., ale art. 1349 C. civ. și urm. privind răspunderea civilă delictuală, cu ignorarea caracterului derogatoriu al normelor Convenției în ce privește ilicitul faptei.

Recurenții reiau critica pe care au subsumat-o și dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., considerentele Înaltei Curți referitoare la împrejurarea că dispozițiile art. 10 nu au fost înlăturate ci, dimpotrivă, au fost corect aplicate în clarificarea noțiunilor aplicabile raportului juridic dedus judecății, fiind valabile și din perspectiva întemeierii acestei critici pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții susțin că instanța de fond este cea care a făcut o judicioasă aplicare a dispozițiilor Convenției atunci când a apreciat că s-au aflat în limitele libertății de exprimare. Dimpotrivă, instanța de apel a ignorat caracterul derogatoriu al normelor Convenției, a acordat daune morale pe baza unor prezumții, fără a stabili percepția pe care reclamantul și cei din jurul său o aveau despre reflectarea publică a atingerii aduse onoarei și demnității Despăgubirile minime acordate, raportat la cele pretinse, arată că prejudiciul reținut se înscrie în marja asumată de reclamant, deci prejudiciul nu este real.

După cum s-a arătat anterior, instanța de apel a verificat depășirea limitelor libertății de exprimare, apreciind că respectul pentru reputația altei persoane limitează posibilitatea unui particular, aflat în litigiu cu acea persoană, să facă afirmații despre săvârșirea unor fapte de natură penală, distincte de cele ce ar putea izvorî din starea conflictuală existentă între părți.

Concluziile instanței de apel sunt corecte și, chiar din perspectiva aplicării art. 10 din Convenție, nu se poate reține că afirmațiile sunt în marja unui risc asumat de reclamant, în condițiile în care, între particulari, limitele libertății de exprimare sunt mai restrânse. Așa cum nicio libertate nu este absolută (ea sfârșind acolo unde începe libertatea altuia), pentru a preveni arbitrariul, sunt prevăzute limite ale exercițiului libertății de exprimare, limite ce decurg din necesara asumare a unei responsabilități pentru orice activitate care ar avea potențialul de a aduce atingere drepturilor altora. Depășirea acestor limite prin atingerea adusă onoarei și reputației unei persoane duce la angajarea răspunderii civile, astfel cum dispune art. 72 alin. (2) C. civ.

Comunicatul pleacă de la o afirmație veridică privind stadiul executării silite a hotărârii de desființare a construcției, care însă este însoțită de supoziții, de acuzații cu privire la săvârșirea altor infracțiuni, ori de insinuări susceptibile să creeze o imagine eronată în ochii publicului, împrejurare care, în mod corect, s-a apreciat că nu se încadrează în limitele comentariului admisibil, permis într-o societate democratică în exercitarea dreptului la liberă exprimare, pentru ca încălcarea adusă dreptului la viață privată al reclamantului să fie permisă.

Limitele criticii acceptabile sunt mai largi atunci când vizează o persoană implicată într-un conflict de notorietate cum este cel cu unitatea de cult, decât pentru simplul cetățean, ceea ce justifică interesul public de difuzare a unor informații, din partea celor aflați în conflict, dar, în cauză, nu se poate reține caracterul obiectiv și scopul exclusiv informativ al informațiilor din comunicatul încriminat întrucât emitenții nu au calitatea de ziariști care să fi expus fapte bazate pe o investigație jurnalistică, cu bază factuală, pentru ca demersul lor să fie considerat necesar într-o societate democratică, cum este cel recunoscut presei, al cărei rol de "câine de pază al democrației" a fost clar definit în jurisprudența Curții Europene, rol pe care pârâții pretind, fără temei, că l-au îndeplinit. Dimpotrivă, dat fiind conflictul preexistent între părți generat de situația construcției intrată în proprietatea reclamantului, obiectivitatea afirmațiilor este afectată, acest demers, prin conținutul său, neputând fi asimilat unei investigații jurnalistice.

În plus, deși au susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 10 din Convenție, recurenții nu au indicat existența unei jurisprudențe a Curții Europene, prin care aceasta să fi statuat asupra limitelor libertății de exprimare între particulari de o manieră care să contrazică dezlegările instanței de apel.

Se susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1382 C. civ. considerând că există solidaritate între pârâți, B. fiind chemat în judecată ca persoană fizică, iar nu ca reprezentant al ARCB, deși acesta nu a semnat comunicatul, nu este administratorul site-ului și nu a dat dispoziție de postare a comunicatului.

Critica a fost analizată, în parte, atunci când au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ. și s-a făcut distincția între persoana fizică și reprezentantul legal al persoanei juridice.

Înalta Curte mai reține, din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., că persoana juridică răspunde pentru fapta proprie, potrivit art. 219 alin. (1) C. proc. civ., pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite săvârșite de organele sale, când au legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate, dar aceasta nu exclude răspunderea proprie a acestor persoane. În acest sens, art. 219 alin. (2) C. civ. prevede:

"Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți".

Într-o atare ipoteză, există simultan două raporturi juridice de răspundere: între persoana juridică și terțul prejudiciat, în temeiul art. 219 alin. (1) C. civ. și, pe de altă parte, între persoana care a săvârșit fapta prejudiciabilă în calitate de organ de conducere al persoanei juridice și terțul prejudiciat. Victima poate chema în judecată, fie numai persoana juridică, fie doar persoana în cauză sau pe ambele pentru a răspunde solidar, în conformitate cu art. 1382 C. civ., conform căruia:

"Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți în solidar la reparație față de cel prejudiciat".

Prin urmare, persoana juridică răspunde pentru fapta ilicită a conducătorului ei, dar și conducătorul instituției este prezumat a răspunde, în solidar cu persoana juridică, atunci când, prin fapta sa proprie, produce un prejudiciu terțului.

În consecință, cum pârâții nu au indicat o altă persoană vinovată de publicarea comunicatului cu un conținut prejudiciabil pentru un terț pe site-ul oficial al instituției, atunci operează prezumția că ei sunt autorii faptei ilicite în calitate de emitent al comunicatului, respectiv conducător cu drept de decizie în unitatea de cult, neexistând un temei de drept pentru înlăturarea de la aplicare a principiului solidarității răspunderii civile delictuale.

Recurenții au susținut că schimbarea soluției în apel și înlăturarea concluziei corecte a primei instanțe, sub acest aspect, nu este motivată corespunzător. Critica este formală, în condițiile în care recurenții nu au indicat ce anume nu corespunde unei motivări adecvate litigiului din considerentele instanței de apel.

O ultimă critică se referă la faptul că instanța de apel a compensat în mod greșit cheltuielile de judecată, recurenții solicitând acordarea integrală a cheltuielilor de judecată, în toate gradele de jurisdicție.

Critica este nefondată în condițiile în care pârâții au căzut în pretenții la judecata în apel, nefiind îndreptățiți a li se restitui cheltuielile de judecată, față de dispozițiile art. 453 C. proc. civ.

Față de aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Arhiepiscopia Romano-Catolică din București, B. - Arhiepiscop Mitropolit romano-catolic de București,ambii recurenți cu sediul, respectiv domiciliul în București, str. x, sector 1 și domiciliul ales la SCA F. în București, str. x nr. 12bis, sector 5 împotriva Deciziei nr. 993/A din 8 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., cu reședința în București, B-dul x, nr. 69, sector 3 și cu domiciliul ales la SCA G. în București, str. x, Clădirea H.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 12 iunie 2019.

Procesat de GGC - LM