ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 240/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1503, pronunțată la data de 11 octombrie 2017, în Dosarul nr. x/2014, a respins cererea de repunere în termenul de apel formulată de apelanta-reclamantă, ca tardiv formulată, și a constatat nul apelul declarat de apelanta-reclamantă A. SA București, prin lichidator judiciar B. Voluntari, împotriva Sentinței civile nr. 5949 din 27 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C. SRL București.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta A. SA - prin lichidator judiciar, B. București, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii civile recurate, și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

În recursul său, întemeiat în drept în prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) Noul C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.A. - prin lichidator judiciar, B. București a evocat și redat conținutul dispozițiilor legale incidente cauzei (art. 14 alin. (1), (5) și (6) C. proc. civ., art. 468 C. proc. civ. (1), art. 154 alin. (1) și (4) C. proc. civ. și art. 174 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și, în dezvoltarea motivelor de nelegalitate a hotărârii instanței de apel, a invocat, în esență, următoarele motive de recurs:

Instanța de apel s-a pronunțat asupra unei excepții care nu a fost invocată de către părți ori din oficiu și care nu a fost pusă în discuția părților la momentul dezbaterilor. În fapt, instanța de apel a respins cererea de repunere în termen ca "tardiv formulată", deși în niciun moment nu s-a pus în discuție excepția tardivității cererii de repunere în termen.

Solicită recurenta să se constate că, în apel, concluziile părților s-au purtat asupra temeiniciei cererii de repunere în termen și, cu toate acestea, în considerente și în dispozitiv, instanța a apreciat că cererea de repunere în termen este tardivă, încălcând, astfel, principiul contradictorialității prevăzut de art. 14 din C. proc. civ.

Recurenta- reclamantă a invocat și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 154 și art. 186 din C. proc. civ. Hotărârea este una greșită, întrucât a declarat apel în termenul de 15 zile de la momentul la care a luat la cunoștință de conținutul sentinței apelate.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că a luat la cunoștință de conținutul sentinței instanței de fond pe o altă cale, neprocedurală, la data de 4 noiembrie 2016, și nu la data de 10 iunie 2016; în ședința publică din data de 4 noiembrie 2016, în Dosarul nr. x/2010, judecătorul-sindic a înmânat lichidatorului judiciar un exemplar de pe Sentința civilă nr. 5949 din 27 noiembrie 2014, fiind depusă în două copii de către C. și, în termenul de 15 zile de la data de 4 noiembrie 2016 a formulat apel și cerere de repunere în termen, apelul fiind înregistrat la Tribunalul București în data de 21 noiembrie 2016.

Susține recurenta că, faptul că la data de 10 iunie 2016, în cadrul dosarului de insolvență, unul dintre creditori a menționat că s-ar fi redactat sentința civilă, nu înseamnă ca a luat efectiv Ia cunoștință de conținutul sentinței. De altfel, chiar lichidatorul judiciar a menționat că "va ataca sentința respectivă, după ce i se va comunica".

De altfel, termenul de apel de 30 de zile se calculează de la comunicarea hotărârii conform C. proc. civ., și nu de la momentul la care una dintre părți "cunoștea de existenta sentinței atacate".

Mai mult decât atât, dacă ar fi declarat apel înainte să ia la cunoștință de conținutul sentinței, ar fi devenit aplicabile disp. art. 468 alin. (3) C. proc. civ., cu consecințele ce decurg aici, respectiv, imposibilitatea de a mai motiva apelul, în cazul în care în termen de 30 de zile de la declararea acestuia, nu i s-ar fi comunicat sentința civilă.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că, în cauză, sentința civilă i-a fost comunicată, fiind vorba de un viciu de procedură constând în necomunicarea sentinței civile la sediul lichidatorului judiciar (societatea fiind dizolvată).

Altfel spus, se arată, adresa la care s-a dispus comunicarea sentinței de către instanța de fond este o combinație între adresa lichidatorului judiciar și adresa societății debitoare, rezultând o adresă care nu există în fapt.

Instanța de apel nu face nicio referire cu privire la susținerile sale conform cărora nu s-a efectuat nicio comunicare a sentinței cu lichidatorul judiciar, la nicio adresă.

Astfel, nu se pronunță cu privire la nelegalitatea procedurii de comunicare cu lichidatorul judiciar. Mai mult decât atât, instanța se află într-o eroare atunci când afirmă că actualul lichidator judiciar al debitoarei A. SA (B.) și-a schimbat denumirea.

În fapt, arată recurenta-reclamantă, este vorba de o schimbare a formei de exercitare a profesiei, fiind vorba de doi lichidatori diferiți, iar sediul pentru comunicarea corespondentei al lichidatorului B. este în București, str. x. De altfel, chiar instanța folosește în tot cuprinsul sentinței sintagma "lichidatorul actual". În acest sens, concluziile instanței sunt contradictorii: pe de o parte, consideră că sentința a fost legal comunicată la sediul debitoarei aflate în faliment, pe de altă parte consideră că termenul pentru formularea cererii de repunere în termen începe să curgă de la momentul la care lichidatorul actual cunoștea de existența sentinței atacate.

Față de cele de mai sus, recurenta-reclamantă susține că, comunicarea sentinței civile s-a făcut la o adresă greșită, cu încălcarea disp. art. 154 și urm. C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea actului conform disp. art. 174 și urm. C. proc. civ. Întrucât nu a existat o comunicare a sentinței conform prevederilor C. proc. civ., rezultă că s-a aflat în termenul de formulare a apelului.

Prin Rezoluția din 17 ianuarie 2018, s-a dispus comunicarea recursului către intimata-pârâtă SC "C." SRL București, care, față de dispozițiile art. 490 alin. (2) teza I C. proc. civ., cu referire la art. 471 alin. (5) din Legea nr. 134/2010- noul C. proc. civ., raportat la art. XVII alin. (3) și art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013, a depus întâmpinare, înregistrată la data de 9 februarie 2018, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat, ca nefondat.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a procedat, la data de 15 mai 2018, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în raport de dispozițiile 493 Noul C. proc. civ., coroborat cu art. 483 alin. (1) noul C. proc. civ.

Completul de filtru, la data de 23 mai 2018, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat recurentei-reclamante A. SA - prin lichidator judiciar, B. București și intimatei-pârâte "C." SRL București, care nu au depus puncte de vedere în scris asupra raportului în termenul de 10 zile de la comunicare, prevăzut de art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Completul de filtru, la data de 12 decembrie 2018, constatând că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) din noul C. proc. civ., față de faptul că părțile nu și-au exprimat acordul ca judecata cauzei să se facă în completul de filtru, a admis în principiu recursul și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 30 ianuarie 2019, în temeiul art. 493 alin. (7) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu citarea părților, termen ulterior preschimbat pentru data de 14 februarie 2019, prin Rezoluția din 9 ianuarie 2019.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept în care este încadrat (pct. 5 al art. 488 alin. (1) Noul C. proc. civ.), Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis și a se dispune casarea deciziei civile recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se pronunța asupra fondului apelului formulat, pentru următoarele considerente:

Urmare apelului promovat de reclamanta A. SA București - prin lichidator judiciar B. Voluntari împotriva Sentinței civile nr. 5949 din 27 noiembrie 2014, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a pronunțat Decizia civilă nr. 1503 din 11 octombrie 2017, prin care a respins cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, ca tardiv formulată, și a constatat nul apelul formulat de apelanta- reclamantă.

Analizând motivul de recurs referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 154 noul C. proc. civ., întrucât nu a existat o comunicare a sentinței instanței de fond conform prevederilor din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este întemeiat.

Argumentele care vizează nelegalitatea respingerii cererii de repunere în termen, ca tardiv formulată și a constatării nulității apelului vor fi cenzurate în cadrul recursului declarat de această parte, care, subsumându-se motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ., a cărui incidență se constată în speță, atrage sancțiunea nulității deciziei contestate.

Conform dispozițiilor de mai sus, casarea unor hotărâri se poate cere când "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Noul C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 și art. 176 din acest act normativ, cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulității, și ale art. 179 din Cod, care vizează efectele acesteia.

Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Este cunoscut că, actul de procedură este definit ca fiind orice act - în sens de operație juridică sau înscris - făcut pentru declanșarea procesului, în cadrul și în cursul procesului civil de către instanța judecătorească, părți și ceilalți participanți la proces, legat de activitatea procesuală a fiecăruia.

Din această definiție, reține Înalta Curte a rezulta că actul de procedură este atât operația juridică, cât și înscrisul care constată această operație, cu mențiunea că, în cazul citării, au natura unor acte de procedură citația propriu-zisă, comunicarea citației și dovada de primire sau procesul-verbal încheiat de agentul procedural, iar în cazul hotărârii judecătorești, sunt acte de procedură atât hotărârea, cât și dispoziția de comunicare a hotărârii și dovada de primire - procesul-verbal de primire întocmit de agentul procedural.

Totodată, Înalta Curte reține că s-a statuat asupra următoarelor reguli privitoare la condițiile în care trebuie întocmit un act de procedură: - actul de procedură trebuie să îmbrace formă scrisă și, - actul de procedură trebuie să reflecte, chiar în conținutul său, faptul că au fost îndeplinite toate cerințele legii, aceasta însemnând că el nu poate fi completat cu probe extrinseci, ci trebuie să facă dovada prin el însuși a veridicității sale.

În raport cu precizările expuse, reține Înalta Curte că, în speță, pe parcursul derulării procesului, toate actele de procedură s-au efectuat de către D. București, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei A. SA București (apelanta- reclamantă, s.n.), care și-a declinat sediul social ca fiind cel din București, str. x, cu respectarea dispozițiilor art. 86 Noul C. proc. civ.

În ceea ce privește procedura de comunicare a sentinței civile pronunțate de instanța de fond, nr. 5949, de la 27 noiembrie 2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, aceasta a fost comunicată la sediul din București, str. x, dovada de înmânare fiind restituită la dosar cu mențiunea agentului însărcinat:

"m-am aflat în imposibilitatea comunicării actelor de procedură și returnez la instanța emitentă actele, deoarece: ... destinatarul nu mai locuiește la acea adresă", fiind restituită, totodată, în plic, copia sentinței.

Actul de procedură s-a efectuat, astfel, cu nerespectarea dispozițiilor art. 86 C. proc. civ., potrivit cu care:

"Alin. (1) - Comunicarea cererilor și tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenți procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al acesteia, precum și prin agenți ori salariați ai altor instanțe, în ale căror circumscripții se află cel căruia i se comunică actul.

Alin. (2) - Instanța solicitată, când i se cere să îndeplinească procedura de comunicare pentru altă instanță, este obligată să ia de îndată măsurile necesare, potrivit legii, și să trimită instanței solicitantei dovezile de îndeplinire a procedurii.

Alin. (3) - În cazul în care comunicarea potrivit alin. (1) nu este posibilă, aceasta se va face prin postă, cu scrisoare recomandată, ca dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acesteia".

În cauză, reține Înalta Curte că sentința pronunțată de Tribunalul București a fost înaintată părții la o adresă în: București, str. x, conform dovezii de comunicare existente la dosar Tribunal, chiar dacă din materialul probator existent la dosar rezulta că sediul era indicat la adresa București, str. x, sector 6 - sediul D. București, lichidatorul judiciar al apelantei-reclamante debitoare A. SA București, iar aceasta din urmă își avea sediul social în București, str. x, fapt ce coincide cu mențiunea făcută de parte pe notele scrise depuse la Dosar nr. x/2014 al Tribunalului București, la data de 20 noiembrie 2014.

De altfel, apreciază Înalta Curte că, odată ce depunând cererea de chemare în judecată în conformitate cu art. 148 alin. (1) noul C. proc. civ., ce obligă partea a indica "numele, prenumele, domiciliul sau reședința părților, ori, după caz, denumirea și sediul lor", în respectarea dispozițiilor legale aplicabile în materia îndeplinirii actelor de procedură, era necesar ca instanța să comunice actele de procedură către A. SA București - prin lichidator judiciar D. București la adresa indicată în cerere, ceea ce, în speță, nu s-a îndeplinit.

Ba, dimpotrivă, sentința instanței de fond, pronunțată de Tribunalul București nu a fost comunicată nici la sediul social al societății reclamante, din București, str. x, nici la sediul lichidatorului judiciar, indicat în București, str. x, comunicarea sentinței fiind făcută la o adresă ce cuprinde o combinație între cele două adrese, și, evident că, în cauză, nu s-a făcut o comunicare valabilă a hotărârii, aspect în mod greșit neobservat de către instanța de apel.

Cu alte cuvinte, apreciază Înalta Curte că, în speță nu s-a făcut o comunicare oficială către reclamanta A. SA - prin lichidator judiciar, D. București, care nu a atestat în nici un fel că ar fi primit hotărârea instanței de fond, atacată cu apel, în acest sens neproducându-se dovezi din care să rezulte o altă situație de fapt.

Faptul menționării în fața instanței învestite cu soluționarea procedurii insolvenței debitoarei A. SA, de către actualul lichidator judiciar al acesteia, B. București, în ședința publică din data de 10 iunie 2016, că va ataca respectiva sentință, reținut cu insistență de către instanța de apel ca dată la care acesta a cunoscut despre existența sentinței atacate, în afara unei comunicări legale efectuate de către instanță, nu poate fi considerat ca punct de plecare al calculului curgerii termenului procedural pentru declararea căii de atac, cum greșit a procedat instanța de apel.

Astfel, termenul procedural este intervalul de timp înlăuntrul căruia trebuie îndeplinit sau, după caz, este oprit să se săvârșească un anumit act de procedură, prin art. 181 Noul C. proc. civ. legiuitorul stabilind modul de calcul al termenelor procedurale pe ore, zile, săptămâni, luni și ani, orice termen procedural având un punct de plecare și un punct de împlinire, între care, există durata termenului.

Este de necontestat că punctul de plecare, adică, momentul de la care începe să curgă termenul, este marcat de comunicarea actelor de procedură, dacă legea nu prevede altfel, potrivit art. 184 alin. (1) noul C. proc. civ.

Potrivit art. 185 alin. (1) Noul C. proc. civ., "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate", iar potrivit art. 186 alin. (1) noul C. proc. civ., "Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate".

Din dispoziția legală sus- citată, rezultă că decăderea intervine numai în caz de nerespectare a termenelor legale, imperative și absolute; ori, în cauză, au fost produse dovezi din care rezultă că instanța nu a respectat condițiile imperative impuse de lege privind comunicarea hotărârii apelate, și, astfel, în fapt, comunicarea nu a avut loc.

Așa fiind, în raport cu dispozițiile legale enunțate, Înalta Curte reține a nu se putea aprecia, după cum greșit a avut în vedere instanța de apel, că, apelul a fost declarat la peste 4 luni de la data la care actualul lichidator judiciar a cunoscut despre existența sentinței atacate (și a declarat în fața judecătorului sindic despre intenția de o apela), reținându-i-se conduita culpabilă, pentru că, printr-o astfel de atitudine, s-ar putea trage concluzia că instanța are în vedere încălcarea unor dispoziții legale privind procedura comunicării actelor procedurale, în condițiile în care, actele de procedură, potrivit art. 155 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ., se comunică "la domiciliul sau, după caz, la sediul acestora", iar după deschiderea procedurii, comunicarea va fi efectuată potrivit legii speciale, și, aplicând dispozițiile art. 161 alin. (1) noul C. proc. civ., înmânarea actelor de procedură se face "personal celui citat".

Înalta Curte amintește că, potrivit dispozițiilor art. 468 C. proc. civ., termenul de apel este, ca regulă, 30 de zile de la comunicarea hotărârii, iar prin echipolență, considerată excepțională în condițiile art. 468 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea este considerată comunicată la data formulării declarației de apel, dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii. Aceasta asimilare are însă un efect limitat la cunoașterea dispozițiilor luate prin hotărârea atacată și nu poate fi extinsă la alte efecte pentru care legea nu dispune în mod similar; chiar în situația de echipolență, instanța nu este dispensată de obligația comunicării din oficiu a hotărârii redactate în condițiile art. 426 C. proc. civ., astfel cum este statuat în art. 427 C. proc. civ.

Tocmai de aceea, pentru ca dreptul de motivare a căii de atac să fie unul cu conținut efectiv, legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art. 470 alin. (5) teza a II-a, că atunci când motivarea apelului se face distinct de declarația de apel, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii, astfel cum aceasta a fost reglementată în art. 427 C. proc. civ. Prin urmare, în situația de echipolență reglementată prin art. 468 alin. (2) C. proc. civ., pentru motivarea căii de atac curge un termen distinct de 30 de zile - legal și imperativ, de la comunicarea propriu-zisă a hotărârii primei instanțe, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviințare a executării silite.

Față de toate acestea, Înalta Curte urmează a reține și dispozițiile art. 174 alin. (1) noul C. proc. civ. prevăd că:

"Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" neregularitatea actelor de procedură, implicit, a celor privind comunicarea acestora, este sancționată, potrivit art. 178 din același act normativ, cu nulitatea relativă, care poate fi invocată numai de partea interesată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă.

Art. 175 alin. (1) noul C. proc. civ. prevede că:

"Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia".

Declararea nulității unui act de procedură are ca efect lipsirea acestuia de efectele conferite de lege, potrivit principiului quod nullum est, nullum producit efectum. Efectul de invalidare a actului de procedură îndeplinit cu nerespectarea prescripțiilor legale se produce din chiar momentul ivirii nulității, iar nu din momentul constatării acesteia, întrucât, nulitatea lipsește actul de efectele sale în ceea ce privește funcția sa procedurală.

Față de aspectele mai sus expuse, Înalta Curte apreciază că recurentei- reclamante i s-a produs vătămarea prevăzută de art. 175 alin. (1) noul C. proc. civ. pentru constatarea nulității actelor de procedură. În plus, față de subzistența vătămării, se contată că aceasta nu poate fi acoperită decât prin înlăturarea actelor de procedură, conform art. 177 alin. (2) noul C. proc. civ.

În ceea ce privește vătămarea, Înalta Curte reține că aceasta rezidă și din încălcarea principiilor care guvernează procesul civil, în speță, dreptul la apărare (art. 13 noul C. proc. civ.) și contradictorialitatea (art. 14 din noul C. proc. civ.), pe baza cărora se stabilesc raporturile dintre instanța de judecată, părțile litigante și ceilalți participanți la proces, în legătură cu activitatea lor procesuală.

În ceea ce privește conținutul principiului dreptului la apărare, consacrat cu valoare constituțională în art. 24 din Constituția României, acesta constă în posibilitatea recunoscută de lege părților litigante de a-și angaja un apărător care să le asigure o apărare calificată, precum și în posibilitatea acestora de a lua cunoștință de toate actele de la dosar, de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepții, de a exercita căile legale de atac, precum și în alte prerogative recunoscute de lege părților, în scopul susținerii intereselor lor.

Între dreptul la apărare și principiul contradictorialității există o legătură indisolubilă, instanța trebuind să asigure părților posibilitatea de a-și susține și argumenta cererile, de a-și exercita căile legale de atac. Însă, în aplicarea acestor principii, este necesar ca părțile să fie încunoștințate despre existența și obiectul litigiului, despre soluția pronunțată cauzei lor, ceea ce în speță nu s-a respectat.

Or, nelegalitatea comunicării hotărârii instanței de fond către recurenta- reclamantă a condus la imposibilitatea exercitării în termen a căii de atac a apelului, aspect greșit apreciat de către instanța de apel, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei pronunțate în aceste condiții.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că în mod greșit și cu nerespectarea prevederilor legale imperative sus- citate instanța a procedat la anularea apelului declarat de apelanta- reclamantă A. SA- prin lichidator judiciar B. împotriva sentinței instanței de fond, în condițiile în care, în cauză, nu se realizase o comunicare valabilă și legală a hotărârii.

În cauză, nu se poate aprecia că s-a realizat o temeinică cercetare a fondului cauzei, cât timp dreptul la apărare al uneia dintre părți a fost încălcat, aspect de natură a atrage incidența art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cerința din norma invocată, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces, și anume, principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților în cauză.

Înalta Curte constată, astfel, că sunt fondate criticile invocate în recurs și care, sub aspectul conținutului pot fi încadrate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ., reținându-se încălcarea regulilor de procedură privitoare la garantarea respectării dreptului la apărare al părții, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității deciziei astfel pronunțate.

Față de acestea, găsind a fi incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 noul C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I și alin. (2) Noul C. proc. civ., coroborat cu art. 497 din același Cod, va admite recursul, va casa decizia civilă recurată, și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA - prin lichidator judiciar, B. București împotriva Deciziei civile nr. 1503 din 11 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - LM