ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2308/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, anularea Deciziei de impunere nr. x/09.07.2014 emisă de Activitatea de inspecție fiscală din cadrul D.G.R.F.P. Prahova, anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/09.07.2014 încheiat de Activitatea de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P.Prahova, exonerarea de la plata sumei de 60.299.474 RON stabilită suplimentar.

La primul termen de judecată, din data de 08.07.2015, reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că a solicitat:

- anularea deciziei nr. 169/04.06.2015 emisă de ANAF- Direcția de soluționare a contestațiilor în soluționarea contestației administrative, prin care s-a dispus, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, suspendarea procedurii de soluționare a contestației;

- obligarea intimatei să soluționeze în fond contestația.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 167 din 15 septembrie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea modificată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând casarea și, în rejudecare, pe fond, admiterea acțiunii .

În esență, recurenta a susținut că în mod greșit, prima instanță a respins acțiunea

Arătând că în materie fiscală, Curtea Constituționala a statuat că dispozițiile art. 214, alin. (1) Codul de procedură fiscală reprezintă o reglementare similara celei cuprinse in C. proc. civ. și ca pentru identitate de rațiune cele statuate in materie civilă isi găsesc justificare și in materie fiscala.

Cu privire la cele reținute in motivarea deciziei organului de soluționare, ca temei pentru suspendarea soluționării contestației, arătă ca:

• Achizițiile de bunuri și servicii înregistrate in contabilitate sunt reale și legale. Opinia organului fiscal cu privire la nedeductibilitatea fiscala a acestora, invocând un amalgam de motive, suspiciuni privind necesitatea și realitatea cheltuielilor (SC B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L.,S.C. I. S.R.L., S.C. J. SRL) este forțată, ținând cont de constatările rezultate in urma analizei actelor de control și de documentele înregistrate in evidenta contabila:

• Subiecții raportului juridic exista, respectiv furnizorii erau înregistrați la Oficiul Registrului Comerțului conform legii societăților comerciale nr. 31/1990 având cod unic de identificare fiscala, responsabilitatea privind activitatea desfășurata revenind integral acestor furnizori și nu societății A. S.R.L..

In aceste tranzacții, societățile furnizoare in calitate de comercianți înființați in baza legii societăților nr. 31/1990, se prezumă că au capacitate, consimțământ și prefigurează corect prestațiile economice la care se obligă și drepturile corelative rezultate, acest gen de activități fiind desfășurate de acestea cu caracter profesional, fiecare având o corectă reprezentare asupra acestor elemente cu prilejul negocierii.

Privind declararea de către societățile furnizoare a obiectului principal de activitate, aceasta nu este motiv de nedeductibilitate prevăzut de lege, iar societățile respective pe lângă obiectul principal pot desfășura toate activitățile secundare de activitate conform Cod CAEN, in bilanț obligativitatea fiind de a trece doar obiectul principal de activitate.

Conform Codul de procedură fiscală, furnizorii in cauza poarta responsabilitatea exclusiva privind obligațiile declarative și de plata a datoriilor fiscale, in aceste acte normative neregăsindu-se noțiunea de societăți cu comportament fiscal inadecvat sau prevederi care sa condiționeze deductibilitatea cheltuielilor de acest comportament.

Chiar dacă nu și-au îndeplinit obligațiile declarative fiscal, nu se poate reține inexistența caracterului economic al prestațiilor acestora, cu atât mai mult cu cât aceste societăți in calitate de comercianți au avut reprezentarea exactă a drepturilor și obligațiilor lor pe care le au fata de A. S.R.L., obligații pe care și le-au îndeplinit in fapt.

Enumerând ca obligatorii o serie de documente și invocând aspecte ce nu sunt reglementate de Codul fiscal, organul fiscal utilizează argumente de autoritate și nu argumente bazate pe principiul rațiunii suficiente.

Posibilitatea organelor fiscale de a suspenda soluționarea unei contestații (potrivit art. 214, lit. a) Codul de procedură fiscală) a devenit o practica și încalcă prevederile Constituției și ale art. 6 C.E.D.O. Soluționarea unei contestații pe cale administrativa doar la finalul soluționării unui dosar penal are ca efect tergiversarea nejustificata a soluționării cererii, ceea ce contravine art. 21, alin. (3) din Constituție. Aceasta situație limitează accesul liber la instanța de judecata pentru judecarea fondului ceea ce încalcă prevederile art. 53 din Constituție.

Curtea Constituționala a statuat ca, cazul reglementat de art. 214, alin. (1), lit. a) se refera la o situație de excepție, dar in practica aceasta situație a devenit regula.

În fine, recurenta arată că suspendarea soluționării contestației de către organul fiscal in baza art. 214 Codul de procedură fiscală este facultativa, iar in cauza noastră nu este îndeplinita condiția legăturii de cauzalitate.

Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din 15.01.2018 în conformitate cu art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 07.05.2018, completul filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate și l-a admis, în principiu, în temeiul art. 497 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării,, Înalta Curte reține că recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce urmează.

Litigiul dedus judecății vizează exercitarea controlului de legalitate asupra legalității deciziei nr. 169/04.06.2015 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și obligarea pârâtei să soluționeze în fond contestația

Prin decizia nr. 169/04.06.2015 s-a dispus, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrativ fiscale formulate de reclamantă la data de 13.08.2014, împotriva deciziei de impunere nr. x/09.07.2014 emisă de Activitatea de inspecție fiscala din cadrul D.G.R.F.P. Prahova și a raportului de inspecție fiscală nr. x/09.07.2014.

In perioada 27.03.2014-09.07.2014, reclamanta a fost supusă unei inspecții fiscale, ce a vizat impozitul pe profit, accize și TVA pentru intervalul 01.01.2008-30.09.2013, stabilindu-se obligații suplimentare de plată: impozit pe profit în sumă de 581.387 RON, dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 477.731 RON, penalități de întârziere în suma de 87.208 RON, accize produse energetice în sumă de 26.814.650 RON, dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 16.463.869 RON, penalități de întârziere în sumă de 4.022.148 RON, TVA în sumă de 6.697.505 RON, dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 4.150.519 RON, penalități de întârziere în sumă de 1.004.457 RON.

În motivarea deciziei nr. 169/04.06.2015, s-a reținut existența sesizării penale nr. 3271/9.07.2014 înaintate de către organele de inspecție fiscală din cadrul AJFP Prahova, către Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, respectiv existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 296

1

alin. (1) lit. n) din Legea nr. 571/2003.

Ca urmare a inspecției fiscale efectuate, organele fiscale au constatat că se ridică problema realității operațiunilor efectuate de societate, cu consecința sustragerii de la plata taxei pe valoarea adăugată, a impozitului pe profit și a accizelor datorate bugetului de stat.

Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare, pentru că în caz contrar, s-ar accepta incidența art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă.

În acest context, Înalta Curte, contrar interpretării date de Curtea de Apel Ploiești dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., constată că:

Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.:

"Suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă

(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă;[…]".

Înalta Curte reține că în cuprinsul Deciziei nr. 169/04.06.2015 emisă de intimata-pârâtă, au fost prezentate motivele de fapt și de drept avute în vedere la suspendarea soluționării contestației administrative privind pe recurenta-reclamantă, rezultând că respectiva măsură fusese dispusă întrucât între stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare de plată și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Ca stare de fapt relevată de verificările efectuate în cadrul inspecției fiscale a fost menționat faptul că societatea a achiziționat servicii de la diverși furnizori fără să prezinte documente din care să rezulte realitatea serviciilor facturate, documente care să ateste că aceste servicii au fost efectiv prestate; s-a constatat că a fabricat un produs energetic pentru care nu au fost prezentate la control înscrisuri din care să rezulte că societatea a obținut avizul Ministerului Economiei și Comerțului referitor la asimilarea produsului realizat cu un produs echivalent pentru care sunt stabilite accize; s-a constatat că în antrepozitul fiscal pentru producție energetică s-au efectuat operațiuni de marcare/colorare pentru produsul ecopetrol, iar rezultatele cuprinse în buletinele de analiză emise de Laboratorul Vamal Central au relevat că procentele cantitative de euromarcator și colorant nu sunt cele prevăzute în legislația fiscală, acestea situându-se atât sub, cât și peste limita de marcare/colorare legală, astfel încât pentru cantitățile de produse energetice vândute integral pe teritoriul României societatea datorează accize la nivelul prevăzut pentru motorină și nu la cel prevăzut pentru păcură; în ceea ce privește impozitul pe profit și TVA stabilite suplimentar, s-a reținut că numai organele de cercetare penală în cadrul competențelor sale pot stabili dacă operațiunile comerciale au fost derulate conform documentelor prezentate de societate, respectiv dacă documentele justificative evidențiate în contabilitate reflectă realitatea operațiunilor.

Înalta Curte reține că adoptarea măsurii analizate este condiționată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracțiuni asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În acest sens, se reține că, urmare a adresei nr. x/2014 AJFP Constanța a sesizat, în conformitate cu disp. art. 108 Codul de procedură fiscală, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța cu privire la operațiunile comerciale înregistrate de S.C. K. S.A. în insolvență prin înaintarea Raportului de inspecție fiscală nr. x/18.06.2014 și a Deciziei de impunere nr. x, în vederea constatării existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, motiv pentru care s-a apreciat că acțiunea penală are întâietate față de acțiunea civilă

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că măsura suspendării soluționării contestației administrative nu se impunea a fi luată în cauză, contrar celor reținute de judecătorul primei instanțe.

Această concluzie se fundamentează pe principiul celerității procedurii jurisdicționale, exigență a statului de drept care impune ca practicile administrative și judiciare să implice o durată rezonabilă a procedurilor.

Ca atare, litigiile trebuie să fie soluționate într-un termen optim și previzibil pentru a se garanta efectivitatea dreptului analizat.

Așa cum se subliniază constant în practica instanței supreme, principiul celerității, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție, prevede că părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Dreptul la un proces echitabil constituie una dintre componentele principiului asigurării preeminenței dreptului într-o societate democratică.

În prezenta cauză, Înalta Curte apreciază ca fiind relevantă împrejurarea că Decizia de impunere nr. x/09.07.2014 emisă de Activitatea de inspecție fiscala din cadrul D.G.R.F.P. Prahova, în baza Raportului de inspecție fiscala nr. x/09.07.2014 au fost emise la data de 09.07.2014 pentru debite corespunzătoare perioadei 01.01.2008-30.09.2013, iar suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative a avut loc prin nr. Decizia 169/04.06.2015 emisă de emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor, dată de la care s-au scurs 3 ani, durată de timp care nu corespunde cerinței termenului rezonabil.

Or, o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului, implicând recunoașterea dreptului de a obține rezolvarea situației sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că autoritatea administrativ fiscală emitentă a deciziilor de impunere contestate a fost în măsură să determine obligațiile fiscale stabilite în sarcina intimatei-reclamante fără să aștepte soluția cu privire la care formulase sesizarea penală, ceea ce înseamnă că și contestația administrativă promovată în cauză ar putea fi soluționată independent de rezolvarea acțiunii penale.

În concluzie, se constată că sunt fondate criticile recurentei.

Temeiul juridic al soluției adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului, casarea sentinței recurate, admiterea acțiunii, anularea deciziei nr. 169/04 iunie 2015 emisă de ANAF- DGSC și obligarea ANAF- DGSC să procedeze la soluționarea contestației formulată de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar și administrator special L. împotriva sentinței nr. 167 din 15 septembrie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția a -II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând, admite acțiunea modificată formulată de S.C. A. S.R.L.

Anulează decizia nr. 169/04 iunie 2015 emisă de ANAF- DGSC

Obligă ANAF- DGSC să procedeze la soluționarea contestației formulată de reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 iunie 2018.