ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2173/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Cluj Napoca - Serviciul Soluționare Contestații, anularea parțială a Deciziei nr. 648/15.09.2014 (respectiv pct. 1) și obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației conform art. 210 și 216 Codul de procedură fiscală.

Prin sentința nr. 69/CA/2015 - PI din 20 aprilie 2015, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Cluj Napoca - Serviciul Soluționare Contestații.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel că se solicită casarea acesteia pentru motive de nelegalitate care se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta critică faptul că prima instanță a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată, reținând în mod total eronat faptul că, în speță, măsura suspendării soluționării contestației prealabile până la soluționarea definitivă a sesizării penale ar fi una legală.

În opinia recurentei, sentința primei instanțe este netemeinică și nelegală, impunându-se a fi casată.

Arată recurenta că, în stabilirea conformității Sesizării penale nr. 117006/12.06.2014, prima instanță a reținut în mod total greșit că dispozițiile art. 108 Codul de procedură fiscală au fost respectate de către organul fiscal, deși prima instanță nu a avut în vedere în niciun fel motivele reclamantei privind obligativitatea realizării sesizării penale în cadrul inspecției fiscale, înainte de întocmirea și comunicarea raportului de inspecție fiscală, și nici cele referitoare la faptul că sesizarea penală a fost trimisă parchetului după formularea contestației prealabile fiscale.

Se arată în motivele de recurs că în cererea de chemare în judecată s-a indicat expres faptul că întocmirea și comunicarea procesului-verbal, precum și sesizarea penală, trebuie să fie realizate în cadrul inspecției fiscale, înainte de întocmirea și comunicarea raportului de inspecție fiscală, pentru asigurarea principiului transparenței administrației, atâta timp cât art. 108 face parte din Titlul VII Cap. II Realizarea inspecției fiscale al Codului de procedură fiscală și atâta timp cât contribuabilul are dreptul prevăzut de art. 107 alin. (1) Codul de procedură fiscală, de a fi informat pe parcursul desfășurării inspecției fiscale asupra constatărilor rezultate din inspecția fiscală.

Asupra constatărilor care ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni, contribuabilul trebuie informat prin comunicarea procesului-verbal prevăzut la art. 108 alin. (2) Codul de procedură fiscală, iar asupra constatărilor și consecințelor fiscale, informarea trebuie să se facă prin prezentarea proiectului de raport de inspecție fiscală conform art. 107 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Arată recurenta că hotărârea primei instanțe nu conține nicio referire la aceste susțineri clare și care, în mod just, relevă faptul că întregul demers al sesizării penale nu a respectat dispozițiile art. 108 Codul de procedură fiscală și nici drepturile societății reclamante ca și contribuabil. În opinia recurentei, prima instanță era obligată să expună de ce nu a luat în considerare argumentele sale când a reținut conformitatea procedurii de sesizare penală.

Subliniază recurenta că dispozițiile art. 108 Codul de procedură fiscală nu au fost în niciun fel respectate de către inspectorii fiscali, fapt pentru care nu se poate reține o sesizare penală corespunzătoare (conformă), de natură a permite aplicarea dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală pentru suspendarea soluționării contestației reclamantei.

Recurenta critică faptul că, deși atât în cererea de chemare în judecată, cât și în răspunsul la întâmpinare, a susținut faptul că măsura concretă a pârâtei de suspendare a soluționării contestației este una de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiție, prima instanță a ignorat acest motiv de anulare a deciziei atacate, nefăcând în vreun fel referire la considerentele pentru care dreptul reclamantei de acces liber la justiție nu ar fi încălcat.

Apreciază recurenta că soluția primei instanțe de respingere a acțiunii sale este total greșită, atâta timp cât această suspendare sine die a soluționării contestației prealabile (procedură administrativă obligatorie de atac împotriva actelor administrative fiscale) este de natură să afecteze însăși substanța dreptului contribuabilului de acces liber și într-un termen rezonabil la instanțele judecătorești.

În opinia recurentei, din cauza abuzului de putere publică al pârâtei, din cauza suspendării procedurii administrative prealabile obligatorii pe o perioadă total imprevizibilă și din cauza exigenței legale de soluționare propriu-zisă a contestației, societatea este împiedicată efectiv să formuleze acțiunea în anularea actelor administrative fiscale nelegale care fac obiectul contestației, astfel că măsura organului fiscal pro causa de întârziere a soluționării litigiului fiscal pe fondul său este vădit disproporționată (și, implicit, nelegală), depășind cu mult ceea ce este necesar pentru atingerea scopului pentru care a fost instituită și creând un dezechilibru total în favoarea statului (administrației) și în dauna dreptului societății reclamante de a-și afla dreptatea în fața unei instanțe judecătorești într-un termen rezonabil, așa cum o impun exigențele art. 6 alin. (1) din Convenția E.D.O. și ale art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Recurenta formulează critici cu privire la faptul că în mod greșit prima instanță a reținut că, prin Procesul-verbal nr. x, organul fiscal ar indica în mod concret vreo faptă ilicită a societății reclamante (de încălcare a obligațiilor sale fiscale).

În acest sens, arată recurenta, prima instanță a reținut total defectuos faptul că facturile nu sunt reale, atâta timp cât factura este un înscris ce se constituie ca formalitate pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA și beneficiază ca orice act juridic de prezumția de veridicitate, mai ales că facturile în speță există în materialitatea lor. Odată ce există fizic, facturile sunt reale.

Pe de altă parte, operațiunile economice încheiate de societatea reclamantă cu furnizorii săi nu pot fi nereale, atâta timp cât plățile facturilor s-au realizat prin virament bancar și ceea ce contează efectiv pentru deducerea TVA este existența plății prețului la valoarea subiectivă indicată în factura fiscală.

O altă critică formulată de recurentă se referă la faptul că în mod greșit prima instanță a stabilit pe baza Procesului-verbal nr. x și a Sesizării penale nr. 117006 că aspectele învederate de organul fiscal au o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În opinia recurentei, faptul că s-a făcut o sesizare la parchet și că se fac cercetări penale, care însă nu vizează legalitatea actului administrativ ce formează obiectul litigiului, nu justifică suspendarea, întrucât rezultatul cercetării penale nu ar avea nicio înrâurire asupra soluției.

Un astfel de proces penal nu poate reprezenta automat un motiv temeinic de suspendare a soluționării contestației formulate de societatea reclamantă cu privire la impozite și taxe stabilite de organul fiscal de control în legătură cu operațiunile economice efectuate de prepușii societății sau mai ales de alte societăți și prepușii lor.

Apreciază recurenta că nu se poate reține opinia primei instanțe conform căreia organele administrative nu s-ar putea pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale, căci este inacceptabilă ideea că orice litigiu de contencios administrativ fiscal, dat în competența organelor fiscale și instanțelor civile (de contencios administrativ), ar trebui soluționat în prealabil de organele și instanțele penale pentru simplul fapt că așa dorește fiscul.

Practic, prima instanță își neagă propria competență legală în dezlegarea pricinilor fiscale, legitimând nejustificat demersul pur formal al organului fiscal prin care se încalcă dreptul societății reclamante de acces liber și în termen rezonabil la instanțele competente de contencios administrativ fiscal.

Recurenta opinează în sensul că orice cercetare penală ar fi, aceasta nu are relevanță pentru speța de față, care are o latură pur fiscală, urmând ca eventual după ce se va constata definitiv de instanța de contencios administrativ că impunerea suplimentară este legală și că ar exista încălcări ale unor norme, să se stabilească relevanța penală a acelor fapte, dacă acestea chiar există.

Se mai arată în motivele de recurs că prima instanță a realizat o intepretare și aplicare greșită a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reținând că acestea s-ar referi doar la cauzele aflate pe rolul instanțelor de contencios administrativ și nu și la procedura administrativă prealabilă.

Arată recurenta că, în acest sens, contenciosul administrativ cunoaște o reglementare specială a instituției suspendării facultative a soluționării unui litigiu în caz de sesizare penală pentru o infracțiune în legătură cu actul administrativ atacat.

Astfel, art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 instituie o excepție de la regula consacrată de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., fiind interzisă suspendarea soluționării litigiului de contencios administrativ pentru existența unei sesisări penale, dacă persoana vătămată prin actul administrativ atacat stăruie în continuarea judecării pricinii.

Dispozițiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 sunt incidente și în cazul soluționării contestației prealabile fiscale, parte a judecății în fond a litigiului de contencios administrativ care are ca obiect acte administrative fiscale.

Pentru a ajunge la această concluzie, se impune a se avea în vedere interpretarea teleologică, logică și extensivă a dispozițiilor legale.

Așadar, scopul urmărit de legiuitor a fost să asigure aplicarea prioritară a principiului celerității judecății în dauna regulii "penalul ține în loc civilul".

În opinia recurentei, se impune ca dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală să fie aplicate coroborat cu dispozițiile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în vederea asigurării principiului celerității soluționării litigiului care vizează acte administrative (din sfera cărora fac parte și actele administrative fiscale), chiar dacă litigiul fiscal este în stadiul procedurii administrative prealabile obligatorii.

În al doilea rând, trebuie avută în vedere și o interpretare logică a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ca drept comun în materia contenciosului administrativ pentru instituția suspendării facultative a soluționării unui litigiu în caz de sesizare penală pentru o infracțiune în legătură cu actul administrativ atacat.

În al treilea rând, trebuie avută în vedere și o interpretare extensivă a textului de lege prin aplicarea justă a argumentului a fortiori, în sensul că atâta timp cât nici măcar instanța de contencios administrativ nu poate suspenda soluționarea litigiului fiscal pentru caz de sesizare penală dacă partea vătămată (contribuabilul) stăruie în continuarea soluționării pricinii, cu atât mai mult nu ar putea să se dispună o astfel de suspendare în cadrul etapei administrative a litigiului fiscal (soluționarea contestației) dacă partea vătămată (contribuabilul contestator) stăruie în continuarea soluționării.

În opinia recurentei, chiar dacă ar fi fost îndeplinite celelalte condiții ale suspendării facultative în caz de sesizare penală pentru o infracțiune în legătură cu actele administrative atacate (deși nu sunt îndeplinite în speță), instanța trebuie să dea prioritate voinței societății reclamante, de continuare a soluționării litigiului, pentru asigurarea dreptului la celeritate a judecății și să oblige pârâta la soluționarea pe fond a contestației, de natură să permită continuarea procedurii în fața instanțelor judecătorești, asigurându-se astfel și respectarea dreptului de acces liber și într-un termen rezonabil la justiție, în conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenția E.D.O. și ale art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Față de toate aceste motive, recurenta solicită admiterea recursului și admiterea acțiunii în sensul anulării parțiale a Deciziei nr. 648/15.09.2014 (pct. 1 privind măsura de suspendare a soluționării contestației) și obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației, conform art. 210 și 216 Codul de procedură fiscală.

Prin Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului ce formează obiectul acestei cauze, în urma verificării îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 486 și ale art. 487 din C. proc. civ. republicat, s-a reținut că cererea de recurs îndeplinește atât cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c) - e) C. proc. civ., cât și cerințele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., că recursul a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, respectiv că este admisibil în principiu.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 6 octombrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din noul C. proc. civ.

Părțile nu au formulat puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că susținerile recurentei se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurentei, vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material, astfel cum au fost formulate, nu sunt întemeiate.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă faptul că la data de 30.09.2014 a fost emisă Decizia nr. 648/15.09.2014 privind soluționarea contestației depuse de petenta S.C. A. S.R.L, decizie prin care a fost suspendată soluționarea contestației formulate de aceasta până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală, în temeiul prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Înalta Curte constată că interpretarea dată de Curtea de Apel Oradea dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală este corectă și legală și că, în acest context, soluția ce face obiectul controlului judiciar este temeinică și legală.

Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală - Suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă:

"(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă;[…]".

Cazul de suspendare administrativă, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, are în vedere situația de excepție în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor vizând săvârșirea unei infracțiuni, iar, în virtutea principiului "penalul ține în loc civilul", procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrative este suspendată până la încetarea motivului ce a determinat suspendarea, având în vedere că hotărârea instanței penale, prin care se soluționează latura civilă, este opozabilă organelor fiscale competente să soluționeze contestația, în acest sens pronunțându-se Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1237 din 18.11.2008, dar și prin Decizia nr. 56/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 10.04.2013.

În acest sens, în legătură cu instituirea cazului de suspendare a procedurii de soluționare a contestației administrative, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, chiar Curtea Constituțională a reținut că aceasta se referă la "o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă și este firesc ca, în virtutea principiului "penalul ține în loc civilul", procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată" - iar textul a fost declarat constituțional. Constituționalitatea sa a fost analizată de instanța de contencios constituțional chiar din perspectiva art. 21 din Constituție și, dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, instanța de contencios administrativ nu ar putea considera că prin dispozițiile art. 214 Codul de procedură fiscală se încalcă art. 21 din Constituție.

Aceste dispoziții speciale aplicabile prevăd îndeplinirea cumulativă a două condiții pentru a se dispune suspendarea, condiții îndeplinite în opinia Curții de apel în raport de situația de fapt.

Prima condiție o reprezintă existența unei sesizări a organelor de urmărire penală cu privire la existența indicilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu fondul soluției administrative.

A doua condiție o reprezintă aceea ca faptele de natură penală pentru care au fost sesizate organele de urmărire penală să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a se pronunța în calea administrativă.

Astfel, așa cum a reținut și prima instanță, deși dispozițiile legale menționate conferă organului de soluționare competent un drept de apreciere asupra oportunității suspendării soluționării contestației, decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluționarea laturii penale are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii, suspendarea soluționării având natura de a preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii.

În speță, așa cum s-a arătat anterior, organele de inspecție fiscală care au efectuat activitatea de control au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare Sesizarea penală nr. 117006/12.06.2014 și un exemplar al Procesului-verbal nr. x, solicitând efectuarea cercetărilor ce se impun și constatarea existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute și pedepsite prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Astfel, prin Sesizarea penală nr. 117006/12.06.2014, organele de inspecție fiscală au sesizat organele de urmărire penală cu privire la faptul că prin înregistrarea în contabilitate de către S.C. A. S.R.L. a facturilor emise de S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L .și S.C. H. S.R.L., în valoare de 2.858.510 RON și taxa pe valoarea adăugată în sumă totală de 686.042 RON, ar putea fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute la art. 8 și art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Potrivit art. 108 Codul de procedură fiscală:

"(1) Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecției fiscale și care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracțiuni, în condițiile prevăzute de legea penală.

(2) În situațiile prevăzute la alin. (1) organele de inspecție au obligația de a întocmi proces-verbal semnat de organul de inspecție și de către contribuabilul supus inspecției, cu sau fără explicații ori obiecțiuni din partea contribuabilului. În cazul în care cel supus controlului refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecție fiscală va consemna despre aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile, procesul-verbal va fi comunicat contribuabilului."

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, sesizarea penală a fost efectuată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare - Activitatea de Inspecție Fiscală, în îndeplinirea atribuțiilor ce îi reveneau potrivit legii, aceasta fiind organul de inspecție fiscală care a efectuat inițial activitatea de control.

Cu privire la susținerea petentei potrivit căreia sesizarea penală nr. 117006/12.06.2014 nu i-a fost comunicată, instanța de fond a reținut în mod corect că art. 108 din O.G. nr. 92/2003 prevede doar obligativitatea comunicării procesului-verbal, nu și a sesizării penale.

În ceea ce privește susținerea reclamantei potrivit căreia prin procesul-verbal nu i se impută o faptă ilicită personală, de încălcare a obligațiilor fiscale, ci doar încălcări ale unor norme legale fiscale de către furnizorii acesteia, instanța a reținut că, atât în Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.04.2014, cât și în Procesul-verbal nr. x, s-a menționat că facturile reprezentând prestări servicii și achiziții de la S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L. și S.C. H. S.R.L. nu sunt reale, fiind întocmite în scopul diminuării taxelor și impozitelor de către S.C. A. S.R.L.

Astfel, prin înregistrarea de operațiuni nereale de către reclamantă, organele de inspecție fiscală au considerat că ar putea fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 8 și art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Referitor la susținerea conform căreia constatarea infracțiunii pentru care s-a făcut sesizarea penală nu are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției care urmează să fie dată în procedura administrativă, instanța a constatat că nu poate fi reținută nici această apărare, deoarece, între stabilirea obligațiilor fiscale cuprinse în raportul de inspecție fiscală încheiat în data de 30.04.2014, în baza căruia s-a emis Decizia de impunere nr. x/30.04.2014, și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite, există o strânsă interdependență.

Condiția esențială impusă de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, se referă la justificarea măsurii de suspendare de interdependența dintre posibilul caracter penal al faptelor investigate și stabilirea corectă a obligațiilor bugetare în sarcina contribuabilului contestator.

Art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală nu condiționează măsura suspendării soluționării contestației de începerea urmăririi penale, astfel că sunt nefondate susținerile reclamantei cu privire la nelegalitatea deciziei prin care s-a suspendat soluționarea contestației formulate de S.C. A. S.R.L.

În cauză, condițiile cumulative prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 erau îndeplinite atât în ceea ce privește existența unei sesizări penale, în legătură cu săvârșirea unor fapte de natură penală, cât și în ceea ce privește condiția ca faptele de natură penală pentru care au fost sesizate organele de urmărire penală să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a se pronunța în calea administrativă a soluționării contestației.

În speță, instanța de fond a constatat că aspectele de natură penală învederate de organul fiscal în sesizarea penală au o înrâurire hotărâtoare asupra modului de soluționare a contestației administrative, respectiv asupra menținerii actelor administrative emise de pârâtă, între stabilirea caracterului infracțional al faptelor și stabilirea obligațiilor fiscale de plată existând o legătură, deoarece hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, opinie împărtășită și de instanța de control judiciar.

Acest aspect a fost reținut de Curtea Constituțională prin Decizia 449/26.10.2004, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, iar aceeași instanță a stabilit, prin Decizia nr. 449/26.10.2004, că, pentru identitate de rațiune, cele statuate în materie civilă își găsesc justificarea și cu privire la acțiunile în contencios administrativ.

Cum în mod corect s-a reținut în considerentele sentinței recurate, organele administrative nu se pot pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale, având în vedere că în speță operațiunile efectuate au implicații fiscale, pentru care se ridică problema stabilirii realității și legalității operațiunilor economice desfășurate de reclamantă, care au condus la stabilirea obligațiilor fiscale contestate.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia în decizia de suspendare a soluționării nu s-au prezentat în concret motivele efective care au stat la baza luării acestei măsuri, instanța de fond a reținut în mod corect că acestea sunt precizate în cuprinsul deciziei atacate, indicându-se atât în drept, cât și în fapt, temeiurile pentru care organul de soluționare a considerat că stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite de reclamantă are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Cu privire la susținerea potrivit căreia, în conformitate cu art. 28 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este interzisă suspendarea soluționării litigiului de contencios administrativ pentru existența unei sesizări penale, dacă persoana vătămată stăruie în continuarea judecării pricinii, instanța de fond a constatat în mod corect că aceste prevederi legale se referă la cauzele aflate pe rolul instanțelor de contencios administrativ și nu la procedura administrativă prealabilă, unde sunt aplicabile prevederile art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată.

Potrivit prevederilor legale enunțate, suspendarea soluționării poate fi dispusă la sesizarea organelor de cercetare penală, nefiind necesară începerea urmăririi penale în cauză.

În mod corect a concluzionat Curtea de apel că susținerile reclamantei, potrivit cărora soluția de suspendare nu este corectă întrucât se face referire la o sesizare penală înaintată organelor de cercetare din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare fără a se face dovada începerii urmăririi penale, nu pot fi reținute, întrucât exced prevederilor legale incidente.

Astfel, în raport de probatoriile administrate în cauză se constată că suspendarea soluționării contestației s-a dispus cu respectarea condițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală.

Așadar, decizia prin care autoritatea administrativă a suspendat soluționarea contestației este legală și temeinică, având în vedere că s-au efectuat cercetări penale, iar, după definitivarea cercetărilor, în baza art. 214 alin. (3) Codul de procedură fiscală, procedura administrativă urma a fi reluată din oficiu.

În concluzie, hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente, având în vedere și Deciziile Curții Constituționale, instanța de fond stabilind împrejurările esențiale în raport de măsura contestată, evocând normele substanțiale incidente și aplicarea acestora în speță.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. "A." S.R.L. împotriva sentinței nr. 69/CA/2015 - PI din 20 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2017.