ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 212/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 212/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 20 din 22 ianuarie

2013, pronunțată de Tribunalul Arad, secția penală, pronunțată în Dosarul nr.

9052/108/2012, au fost condamnați inculpații:

- 2 (doi) ani

închisoare pentru infracțiunea de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C.

pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen.

antecedente penale), la:

- 1 (un) an și 4

(patru) luni închisoare pentru infracțiunea de trafic de influență, prevăzută

de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 320

1

C.

proc. pen.

Pe durata și în

condițiile art. 71 C. pen., au fost interzise inculpaților exercitarea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., cu excepția dreptului de

a alege.

S-a dispus

suspendarea condiționată a executării pedepselor principale și accesorii pe

durata unui termen de încercare de 4 ani pentru inculpata B.P.L. și de 3 ani și

4 luni pentru inculpatul M.I.

S-a atras atenția

inculpaților asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

S-a dispus punerea de

îndată în libertate a inculpatei B.P.L. și a fost dedusă din pedeapsa aplicată

durata reținerii și arestării preventive pe perioada 22 noiembrie 2012 - 22

ianuarie 2013.

Inculpata B.P.L. a

fost obligată să restituie denunțătorilor V.A., V.V. și M.N. suma de 10.000

euro.

A fost menținut

sechestrul asigurător înființat asupra cotei de 1/2 din imobilul situat în

Arad, județul Arad și sechestrul asigurător privind suma de 110 RON depusă la

C.E.C.B. cu chitanța din 26 noiembrie 2012.

Inculpații au fost

obligați să plătească statului câte 1.200 RON cheltuieli judiciare.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul

nr. 139/P/2012 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial

Timișoara, au fost trimiși în judecată inculpata B.P.L., pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr.

78/2000 și inculpatul M.I., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 6

1

din Legea nr. 78/2000.

În fapt, prin actul

de sesizare a instanței s-a reținut următoarea stare de fapt:

Prin Sentința penală

nr. 2505 pronunțată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 11.177/55/2011, rămasă

definitivă prin Decizia Curții de Apel Timișoara nr. 1899 din 28 noiembrie

2011, s-a dispus condamnarea inculpaților V.T.A. și alții, la pedeapsa de 5

(cinci) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de

art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), c) alin. (2) lit. a) C. pen.

După încarcerarea lui

V.T.A., la 30 noiembrie 2011, pentru executarea pedepsei, acesta a fost vizitat

în Penitenciarul Craiova de surorile sale V.A. și M. (fostă V.) N. și de mama

acestuia V.V., care au constatat că starea fizică și morală a condamnatului era

degradată, motiv pentru care au încercat să identifice o modalitate ca acesta

să fie eliberat din penitenciar.

După ce inculpatul

M.I. a luat la cunoștință de acea împrejurare, s-a oferit să o ajute pe V.P.D.,

promițând că va discuta cu o avocată "foarte bună" pe care o cunoaște

pentru a găsi o soluție în vederea eliberării lui V.T.A.

Ulterior inculpatul

M.I. le-a prezentat inculpatei B.P.L. pe V.A. și V.P.D., inculpata B.P.L.

formulând solicitarea de primire a sumei de 120 RON, bani despre care a

susținut că îi erau necesari pentru obținerea hotărârii de condamnare a lui

V.T.A.

Inculpatul M.I. i-a

solicitat martorei V.P.D. ca toate întâlnirile ce urmau să se desfășoare cu

inculpata B.P.L. să aibă loc în prezența sa și să nu o contacteze pe inculpată

fără să îl anunțe.

În cursul lunii

februarie 2012, după ce a obținut hotărârea de condamnare a lui V.T.A.,

inculpata B.P.L. s-a întâlnit din nou cu V.P.D. și cu V.A. și le-a relatat

acestora că singura soluție pentru eliberarea acestuia era aprobarea unei

cereri de grațiere individuală, pentru aprobarea acelei cereri solicitându-le inițial

suma de 10.000 euro, sumă despre care aceasta a susținut că urma să fie remisă

membrilor comisiei din cadrul Președinției României, abilitată să analizeze și

să soluționeze cererile de grațieri individuale.

Inculpata B.P.L. le-a

relatat celor două martore că anterior reușise să soluționeze favorabil o altă

cerere de grațiere precum și faptul că acea sumă de bani urma să ajungă în

posesia membrilor comisiei abilitate a analiza și soluționa cererea de grațiere

prin intermediul martorului O.M., senator în Parlamentul României, care era și

nașul acesteia.

Ulterior, inculpata

B.P.L. a susținut că suma pretinsă de membrii comisiei nu mai era aceeași,

pretinzând că suma solicitată de acele persoane era de 17.000 euro, sumă care

trebuia predată până în luna iunie 2012.

Întrucât martorele nu

dispuneau de suma de bani pretinsă de inculpata B.P.L., au stabilit ca, în

cazul în care obțineau banii necesari, să o contacteze pe aceasta.

La întâlnirile

menționate anterior, inculpatul M.I. nu a participat, însă și-a afirmat

disponibilitatea de a le ajuta pe martore în demersul inițiat prin remiterea

unei părți din suma de bani pretinsă de inculpata B.P.L.

Inculpata B.P.L.,

pentru a crea impresia denunțătoarelor că aspectele prezentate sunt reale, le-a

pretins ca, din suma de 17.000 de euro, să îi remită suma de 1.000 de euro,

care îi erau necesari pentru "reținerea unui număr de înregistrare a

dosarului". Suma de 1.000 de euro a fost remisă inculpatei B.P.L. de către

V.A. în prezența cumnatei acesteia, V.P.D., și a inculpatului M.I. Pentru

justificarea sumei de 1.000 de euro și pentru a le determina pe denunțătoare să

obțină diferența până la suma de 17.000 de euro, inculpata a demarat întocmirea

unui dosar ce cuprindea documentele necesare obținerii unei grațieri individuale

de către V.T.A. V.A. a mai dat inculpatei B.P.L. 2.000 de euro în prezența

inculpatului M.I., ocazie cu care inculpata a susținut din nou că urmează să

trimită banii senatorului O.M. pentru ca acesta, la rândul lui, să îi remită

membrilor comisiei din cadrul Administrației Prezidențiale ce urmau să

soluționeze favorabil cererea de grațiere individuală a numitului V.T.A. și i-a

solicitat numitei V.A. să urgenteze remiterea diferenței din suma de 17.000 de

euro până la sfârșitul lunii iunie 2012.

La data de 11 iunie

2012, Președintele României, prin compartimentul Probleme Cetățenești, a

comunicat avocatei B.P.L., la adresa cabinetului ei avocațial, respingerea în

data de 30 mai 2012 a cererii de grațiere. Deși știa că cererea de grațiere

fusese respinsă, inculpata a primit în data de 27 iunie 2012 suma de 7.000 de

euro de la V.A. în prezența inculpatului M.I., care a promis cu acea ocazie că

va face el rost de diferența până la suma de 17.000 de euro, respectiv suma de

7.000 de euro, pentru a i-o remite inculpatei.

Ulterior, inculpatul

M.I. a retractat disponibilitatea de a oferi suma de 7.000 de euro. În data de

12 iulie 2012, inculpata B.P.L. a încheiat un contract de cesiune a creanței în

sumă de 8.000 de euro pe care o avea de recuperat și pentru care fusese

instituită o ipotecă asupra apartamentului situat în Arad, str. C. Inculpata a

recunoscut faptul că acel contract de cesiune a creanței nu a fost întocmit în

scopul real de transmitere a unui drept, fiind un contract simulat.

Prin ordonanța din

data de 23 noiembrie 2012 s-a dispus aplicarea sechestrului asigurător până la

concurența sumei de 10.000 euro asupra cotei de 1/2 din imobilul situat în

Arad, str. E.M., înscris în CF nr. X Arad, imobil ce aparține inculpatei B.P.L.

și soțului ei.

Cu ocazia efectuării

percheziției imobilului în care domiciliază inculpata a fost identificată suma

de 110 (unasutăzece RON), sumă asupra căreia s-a dispus prin ordonanța din data

de 26 noiembrie 2012 aplicarea sechestrului asigurător, suma fiind depusă la

C.E.C.B. pe baza chitanței din 26 noiembrie 2012 la dispoziția Direcției

Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara.

Înainte de începerea

cercetării judecătorești, inculpații B.P.L. și M.I. au declarat că recunosc

săvârșirea faptelor reținute în sarcina lor prin actul de sesizare și au

solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de

urmărire penală, potrivit prevederilor art. 320

1

C. proc. pen.

Analizând probatoriul

administrat la urmărirea penală, tribunalul a constatat că vinovăția

inculpaților este dovedită și că sunt date suficiente cu privire la persoanele

acestora, pentru a se stabili pedeapsa potrivit prevederilor art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., în sensul reducerii cu o treime a limitelor de

pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite de inculpați.

Admițând cererea

formulată de inculpați, pentru aplicarea dispozițiilor legale mai sus arătate,

prima instanță a reținut că fapta inculpatei B.P.L., așa cum a fost descrisă

mai sus, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de

influență prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr.

78/2000, și că fapta inculpatului M.I. întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Reținând comiterea de

către inculpata B.P.L. a infracțiunii de trafic de influență, prima instanță a

înlăturat susținerile apărării potrivit cărora fapta inculpatei ar întruni

elementele constitutive ale unei infracțiuni de înșelăciune prevăzută de art.

215 C. pen., din probele administrate rezultând, fără dubiu, că inculpata a

lăsat să se creadă că are influență asupra unui funcționar, respectiv senatorul

O.M., pentru a-l determina pe acesta să intervină la Președinția României în

vederea obținerii unui act de grațiere individuală, chiar dacă senatorul nu are

atribuții de serviciu în acest sens, cererea inculpatei fiind credibilă

datorită calității și a posibilei influențe pe care senatorul putea să o aibă.

La individualizarea

pedepselor ce au fost aplicate celor doi inculpați, prima instanță a avut în

vedere pericolul social al faptei săvârșite, suma de bani traficată, precum și

persoana acestora, ambii aflați la prima încălcare a legii penale și care au înțeles

să se prevaleze de art. 320

1

C. proc. pen., contribuind astfel la

desfășurarea cu celeritate a procesului penal și la aflarea adevărului în

cauză.

Împotriva Sentinței

penale nr. 20 din 22 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Arad, secția

penală, pronunțată în Dosarul nr. 9052/108/2012 în termen legal, a declarat

apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția

Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara.

În apelul declarat,

Parchetul a criticat sentința pentru nelegalitate, întrucât instanța a reținut

în sarcina inculpatului M.I. o altă încadrare juridică decât cea pentru care a

fost trimis în judecată, respectiv l-a condamnat pentru infracțiunea de trafic

de influență prevăzută de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în timp ce

trimiterea în judecată s-a făcut pentru infracțiunea de cumpărare de influență

prevăzută de art. 6

1

din Legea nr. 78/2000, fără a se pune în

discuție noua încadrare.

S-a mai susținut că

sentința este netemeinică sub aspectul greșitei individualizări a pedepselor

celor doi inculpați, deoarece inculpații au pretins suma de 17.000 euro și au

primit efectiv suma de 10.000 euro, inculpata B.P.L. are studii superioare de

drept, a negat inițial săvârșirea faptei, a declarat că este înscrisă în baroul

constituțional și s-a folosit de calitatea de avocat pentru a lăsa să se creadă

că poate influența soluționarea unei cereri de grațiere privind o persoană care

a comis o infracțiune de tâlhărie, iar inculpatul M.I. are studii superioare și

deține funcția de lector universitar în cadrul U. "V.G." din Arad.

Totodată Parchetul a criticat și modalitatea de executare a pedepsei inculpatei

B.P.L., întrucât gradul de instruire a acesteia, suma de bani care face

obiectul infracțiunii de corupție, modul și mijloacele de comitere a faptei și

valorile sociale lezate impun aplicarea unei pedepse privative de libertate.

Prin Decizia penală

nr. 123/A din 12 iunie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, a fost

admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara

împotriva Sentinței penale nr. 20 din 22 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul

Arad, secția penală.

A fost desființată

sentința primei instanțe și, în rejudecare:

În baza art. 6

1

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., l-a

condamnat pe inculpatul M.I., la o pedeapsă de 1 (un) an și 4 (patru) luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cumpărare de influență.

A fost înlăturată

suspendarea condiționată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei

accesorii și aplicarea art. 359 C. proc. pen. în privința inculpatei intimate

B.P.L.

Au fost menținute

restul dispozițiilor sentinței apelate.

În temeiul art. 192

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide

astfel instanța de control judiciar a reținut că, prima instanță în mod greșit

a considerat că fapta inculpatului M.I. întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. rap. la art.

6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și l-a condamnat pentru infracțiunea de

trafic de influență prevăzută de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Curtea

a reținut că fapta de a promite suma de 7.000 euro în mod direct inculpatei

B.P.L. care a lăsat să se creadă că are influență, prin intermediul unui

parlamentar, asupra funcționarilor din cadrul Administrației Prezidențiale

pentru a-i determina să examineze cu prioritate și să avizeze favorabil o cerere

de grațiere individuală a condamnatului V.T.A. constituie infracțiunea de

cumpărare de influență prevăzută de art. 6

1

din Legea nr. 78/2000.

Având în vedere lipsa

antecedentelor penale și atitudinea sinceră pe tot parcursul procesului penal,

s-a considerat că aplicarea pedepsei în cuantumul minim prevăzut de lege este

suficientă pentru atingerea scopului acesteia.

În privința pedepsei

principale aplicate inculpatei B.P.L., Curtea de Apel a observat că aceasta a

fost orientată spre minimul special (2 ani închisoare, pedeapsa prevăzută de

lege fiind închisoarea de la 1 an și 4 luni la 6 ani și 4 luni) și că s-a

dispus suspendarea condiționată a executării, apreciindu-se că nu este necesară

o majorare a acestei pedepse.

Referitor la

modalitatea de executare a pedepsei s-a reținut că în raport de fapta săvârșită

- pretinderea de la familia unui condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de

tâlhărie a sumei de 17.000 euro, destinată funcționarilor din cadrul

Administrației Prezidențiale, asupra cărora inculpata a lăsat să se creadă că

are influență prin intermediul unui parlamentar, pentru a-i determina să

examineze cu prioritate și să avizeze favorabil o cerere de grațiere

individuală, în condițiile existenței antecedentelor penale, la care se adaugă

conduita procesuală parțial necorespunzătoare (inițial a arătat că nu dă

declarație, iar cu ocazia prezentării în fața instanței cu propunere de

arestare preventivă a declarat că membrii familiei condamnatului au insistat să

îi dea suma de 17.000 euro), constituie împrejurări care au îndreptățit

instanța să aprecieze că scopul pedepsei poate fi atins doar prin executarea

potrivit naturii sale, în detenție.

S-a mai arătat că

este lipsită de relevanță împrejurarea că inculpata B.P.L. a formulat un denunț

pentru diverse abuzuri care ar fi fost comise de către un director de firmă

având ca asociat o instituție publică locală. Pe de o parte, nu este posibilă o

discuție asupra reținerii incidenței art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, deoarece

inculpata nu a declarat apel, iar apelul procurorului a fost declarat în

defavoarea ei. Pe de altă parte, simpla denunțare a unor fapte penale ce ar fi

fost săvârșite de alte persoane nu poate fi avută în vedere ca un criteriu de

individualizare a pedepsei, întrucât în legătură cu denunțul încă nu s-a dat

vreo soluție, astfel încât în acest moment nu se cunoaște utilitatea juridică a

acestuia.

Privitor la măsura

asiguratorie a sechestrului, Curtea de Apel a apreciat că aceasta a fost corect

luată. Potrivit art. 6

1

din Legea nr. 78/2000, în cazul infracțiunii

de cumpărare de influență, banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie

făptuitorului care denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire

să fi fost sesizat pentru acea faptă. Conform art. 163 alin. (1) C. proc. pen.,

măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de

instanța de judecată și constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui

sechestru, a bunurilor mobile și imobile, în vederea confiscării speciale, a

reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea

executării pedepsei amenzii. Cum inculpata a produs prin infracțiunea săvârșită

de ea o pagubă martorelor V.A., V.V. și M.N. iar acestea au denunțat

autorității fapta lor mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat

pentru acea faptă, este justificată înființarea sechestrului asigurător asupra

bunurilor inculpatei, arătându-se că nu prezintă importanță, sub aspectul

valabilității măsurii asigurătorii, împrejurarea că bunul sechestrat este

proprietate comună, câtă vreme inculpata este coproprietar.

Împotriva acestei

decizii, inculpata B.P.L. a formulat, în termen legal, recursul de față,

solicitând, prin acordarea de circumstanțe atenuante, o reindividualizare a

pedepsei, în sensul schimbării modalității de executare, fie prin suspendare

condiționată, potrivit art. 81, fie prin suspendare sub supraveghere, în

condițiile art. 86

1

C. pen., invocând ca temei de drept cazul casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.

Examinând recursul

declarat de inculpata B.P.L. prin raportare la dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Consacrând efectul

parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară,

art. 385

6

C. proc. pen. stabilește în alin. (2), că instanța de

recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art.

385

9

din același cod.

Rezultă așadar că, în

cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nu pot fi

analizate decât motivele care se circumscriu unuia dintre motivele de recurs

limitativ reglementate în art. 385

9

alin. (1) C. proc. pen. .

În cauză, se observă

că decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

penală, la 12 iunie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie

2013) a Legii nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor

de recurs prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Prin Legea nr. 2/2013

s-a realizat, o limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de

casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse

în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 al art. 385 C.

proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare,

fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul

recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de

drept.

Critica inculpatei

vizând reindividualizarea pedepsei, în sensul acordării de circumstanțe

atenuante și schimbării modalității de executare a pedepsei, nu intră sub

incidența cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen., neputând fi examinată nici în raport cu pct. 14 al aceluiași

articol, câtă vreme este evident că, în realizarea aceluiași scop, de a include

în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai aspecte de

drept, a fost modificat și pct. 14 al art. 385

9

C. proc. pen.,

stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat

pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, reglementându-se, așadar,

un caz de casare exclusiv de nelegalitate, astfel încât netemeinicia deciziei

atacate - sub singurul aspect al individualizării pedepsei - nu mai poate fi

examinată în recurs.

Pentru considerentele

expuse, recursul declarat de inculpata B.P.L. împotriva Deciziei penale nr. 123/A

din 12 iunie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, va fi respins, ca

nefondat, în temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurenta va fi obligată la plata sumei de 350 RON, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând

onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpata B.P.L. împotriva Deciziei penale nr.

123/A din 12 iunie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurenta

inculpată la plata sumei de 350 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 22 ianuarie 2014.

Procesat de GGC - GV