ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 72/2014

Asupra recursului de

față;

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Tribunalul București, secția a VI-a civilă,

prin Sentința civilă nr. 4580 din data de 9 aprilie 2012, a respins primul

capăt de cerere ca rămas fără obiect, a admis, în parte, capătul doi formulat

de reclamanta SC B.A. SRL prin administrator judiciar G. SPRL în contradictoriu

cu pârâta Primăria Sectorului 1 București, a obligat pârâta la plata sumei de

159.531,72 RON reprezentând penalități de întârziere și a respins cererea de

chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu chematul în garanție

Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, cu motivarea că, în cauză, sunt

îndeplinite condițiile pentru acordarea penalităților convenite de părți prin

clauza penală, creditorul nefiind obligat să demonstreze prejudiciul, culpa

debitorului este prezumată, iar penalitățile inserate în condițiile art. 1066

C. civ. sunt aplicabile numai între părțile contractuale.

Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 35 de la 28 ianuarie

2013, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta Primăria Sectorului 1

București, reținând că faptul generator al penalităților de întârziere este

nerespectarea obligațiilor de plată în termenul convenit, reclamanta a încercat

soluționarea litigiului pe cale amiabilă prin transmiterea către pârâtă a unei

concilieri, iar, cu privire la cererea de chemare în garanție, nu s-a

demonstrat culpa virării cu întârziere a sumelor de bani provenite de la

Ministerul Dezvoltării regionale și Locuinței.

Împotriva acestei

decizii, pârâta Primăria Sectorului 1 a declarat recurs, solicitând admiterea

acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii

reclamantei de obligare la plata penalităților de întârziere, iar, în

subsidiar, în situația respingerii recursului și a menținerii hotărârilor instanțelor

de fond și de apel, admiterea cererii de chemare în garanție astfel cum a fost

formulată, invocând drept motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea

motivelor de recurs, s-a învederat că nu se poate reține culpa Primăriei

Sectorului 1 în executarea cu întârziere a obligațiilor de plată ce reveneau în

sarcina Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului și pentru facturile

fiscale aferente anului 2010, aceasta nu datorează penalități de întârziere,

întrucât nu au fost facturate, neavând un caracter cert, nu sunt înregistrate

în evidențele contabile ale Primăriei și, ca atare, nu sunt datorate. Totodată,

cu privire la penalitățile aferente facturii fiscale din 1 septembrie 2009, în

mod eronat s-au adăugat la cuantumul acestora prin omologarea calcului

reclamantei, câtă vreme factura nu a făcut obiectul cererii de chemare în

judecată, nu s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 720 C. proc.

civ., iar culpa virării cu întârziere a sumelor de bani aparține exclusiv

Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului.

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului prin raportate la motivele de

nelegalitate invocate, constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente.

În speța dedusă judecății,

răspunderea contractuală pentru neîndeplinirea obligațiilor în termenele

contractuale revine exclusiv părților contractuale, reclamanta trebuind să

dovedească numai existența contractului, faptul că obligația nu a fost

executată, iar culpa debitorului, în raport de prevederile art. 1082 C. civ.,

este prezumată.

Reclamanta a făcut

dovada preexistenței unui contract valabil încheiat și a neexecutării

obligației de către recurenta-pârâtă, răspunderea pentru prejudiciile cauzate

în faza precontractuală sau postcontractuală fiind o răspundere delictuală,

care excede obiectului prezentei cauze.

Cu privire la

penalitățile de întârziere, Înalta Curte reține că acestea au fost prevăzute de

părți în contractele de prestări servicii încheiate între acestea și, potrivit

acestora, în cazul în care achizitorul nu onorează facturile în termen de 28 de

zile de la expirarea perioadei prevăzute la art. 14.1. (14 zile de la emiterea

facturilor), partea în culpă are obligația de a plăti penalități echivalente cu

0,15% din plata neefectuată pe zi de întârziere până la îndeplinirea efectivă a

obligației.

Așadar, în mod corect

s-a reținut că faptul generator de obligații este neexecutarea contractului,

iar, conform reglementărilor contabile, recurentei îi revenea obligația de a

calcula și a înregistra pe venituri, în contabilitate, penalitățile de

întârziere, dacă acestea sunt prevăzute în contractele comerciale.

Constatând că sunt

îndeplinite toate condițiile acordării de despăgubiri, iar culpa în

neexecutarea obligațiilor de plată revine recurentei, Înalta Curte va înlătura

primul motiv de recurs ca nefondat.

Cu privire la cel de

al doilea motiv de recurs privind obligarea pârâtei, în mod eronat, la plata

penalităților aferente facturii fiscale din 1 septembrie 2009, Înalta Curte

reține că, în calculul acestora, au intrat toate facturile achitate cu

întârziere, chiar dacă acestea nu mai puteau fi solicitate în cadrul primului

capăt de cerere, întrucât debitul era stins.

Înalta Curte va

înlătura și susținerile recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ., întrucât o interpretare în sensul că, în prezentul litigiu, nu

s-ar fi realizat încercarea de conciliere prevăzută de articolul anterior

menționat pentru a se putea promova acțiunea în fața instanțelor judecătorești

ar fi extrem de rigidă. Aceasta și în considerarea faptului că prevederile

textului menționat privind efectuarea concilierii prealabile în litigiile

comerciale evaluabile în bani sunt obligatorii, în schimb termenele,

condițiile, locul, mijloacele și modalitățile de manifestare a voinței

părților, cât și conținutul concret al înscrisurilor sunt recomandate în

respectivul articol, începând cu alin. (2) și nu reprezintă condiții cerute

imperativ de lege, astfel că nerespectarea unora dintre acestea nu atrage

automat nulitatea concilierii prealabile, ci numai dacă partea dovedește o

vătămare, dovadă care în speță nu s-a făcut.

Nefondat este și

ultimul motiv de recurs potrivit căruia culpa virării cu întârziere a sumelor

de bani aparține exclusiv Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului,

deoarece, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar fond, chemata în

garanție a efectuat plăți, la nivelul anilor 2009 - 2010 în valoare de

995.908,76 RON, care reprezintă 50% din valoarea contractată.

Față de

considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Sectorului 1

București împotriva Deciziei nr. 35 din 28 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a V-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta Primăria Sectorului 1 București împotriva Deciziei

nr. 35 din 28 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 ianuarie 2014.

Procesat

de GGC - NN