ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 389/2014

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H. a chemat în judecată pe pârâta S.C.D.L. Iernut, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată aceasta la plata sumei de 131.215,98 RON din care suma de 83.688,29 RON reprezintă contravaloarea subcontractului de finanțare nr. X2/2006 la contractul nr. X/2006 încheiat de reclamantă în calitate de subcontractor executant și pârâtă în calitate de conducător de proiect sectorial, contract X/2006, iar suma de 47.527,69 RON reprezintă penalități de întârziere calculate până la data de 1 noiembrie 2010. Pârâta S.C.D.L.

Iernut a formulat cerere de chemare în garanție a Direcției Generale a Finanțelor Publice Mureș, solicitând ca în cazul în care se va admite cererea reclamantei să fie obligată chemata în garanție să achite acesteia suma de bani la care va fi obligată pârâta către reclamantă. Prin sentința civilă nr. 7305 din 25 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamant, a fost obligată pârâta la plata către acesta a sumei de 83.688,29 RON, reprezentând contravaloare servicii și a fost respinsă cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată. În motivarea hotărârii, prima instanță a reținut că între reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H., în calitate de subcontractant, și pârâta S.C.D.L.

Iernut, în calitate de contractor, s-a încheiat subcontractul de finanțare la contractul nr. X/2006 având ca obiect furnizarea serviciilor de execuție a proiectului P.S. 5.1.3. „soluții tehnologice privind procesarea producției agricole la nivelul fermei”. Contractul urma a se desfășura pe parcursul a 3 ani (2007-2009), iar plata s-a convenit să se realizeze eșalonat, bugetul estimat pentru fiecare etapă fiind stabilit în cadrul contractului. S-a constatat că în executarea contractului reclamantul a emis facturile din 24 aprilie 2009 în valoare de 42.226,29 RON reprezentând serviciile aferentei fazei a V-a a contractului și din 31 martie 2010 în valoare de 41.462 RON, reprezentând serviciile aferente fazei a Vl-a a contractului.

În cadrul procedurii de conciliere directă, reprezentantul pârâtei a arătat că recunoaște debitul în valoare de 83.688,29 RON solicitat de reclamant în baza contractului nr. X din 8 decembrie 2006, dar a arătat și că S.C.D.L. Iernut nu este vinovată de această neplată, deoarece Trezoreria Mureș a reținut în mod nejustificat sumele alocate de la bugetul de stat pentru respectivele plăți. Conform dispozițiilor art. 969 C. civ., contractele legal încheiate sunt obligatorii pentru părți având forță juridică similară unei legi. Ele trebuie executate cu bună credință având în vedere și dispozițiile art. 1073 C. civ. potrivit cărora creditorul are dreptul la executarea întocmai a obligației de către debitor, iar în caz contrar are dreptul la despăgubiri.

În cadrul raporturilor juridice obligaționale, creditorului care invocă obligarea debitorului la îndeplinirea unei anume obligații îi revine sarcina de a dovedi existența creanței, respectiv a raportului juridic care a dat naștere dreptului său subiectiv.

S-a constatat că reclamanta a făcut dovada prin administrarea probei cu înscrisuri a existenței raportului juridic obligațional având în vedere contractul nr. X/2006 încheiat de părți, facturile emise în baza acestuia, procesul verbal de conciliere directă din 2 septembrie 2010. Nu au putut fi primite susținerile pârâtei în sensul activării dispozițiilor art. 57 din contract ce reglementează forța majoră, deoarece această cauză exoneratoare de răspundere presupune intervenția unui eveniment imprevizibil, independent de voința părților, care a împiedicat una din părți să își îndeplinească obligațiile contractuale, ori poprirea conturilor pârâtei de către Trezorerie, s-a arătat că nu este un eveniment imprevizibil, ci dimpotrivă ușor de anticipat în condițiile în care pârâta înregistra datorii la bugetul de stat și în nici un caz independent de voința pârâtei.

Așa fiind, instanța de fond a reținut că obligarea pârâtei la plata contravalorii serviciilor individualizate în facturile din 24 aprilie 2009 și din 31 martie 2010, corespunde prevederilor art. 969 C. civ. și art. 1073 C. civ., care stipulează principiul obligativității actelor juridice legal încheiate și principiul dreptului creditorului la executarea întocmai a obligației de către debitor.

S-a apreciat ca fiind neîntemeiată solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,1% pe zi, calculate până la data de 1 noiembrie 2010 la suma de 47.527,69 RON, întrucât prevederile art. 58 din contract care reglementează condițiile unei clauze penale care se activează doar în cazul în care subcontractorul, respectiv reclamantul, nu-și executa la termen obligațiile, nu sunt aplicabile ipotezei invocate de reclamantă, în sensul că pârâta este cea care nu și-a executat obligația de plată în termen, iar aceste prevederi nu pot fi applicate prin analogie, deoarece ar conduce la o încălcare a voinței părților. Pe cale de consecință, prima instanță a obligat pârâta doar la plata sumei de 83.688,29 RON reprezentând contravaloare servicii aferentei fazei a V-a și a Vl-a din contractul nr. X din 8 decembrie 2006. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C.D.L.

Iernut împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Mureș, s-a reținut că dispozițiile ce reglementează chemare în garanție prevăd că o parte „poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire” (art. 60 C. proc. civ.). S-a constatat că intervenienta Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș a instituit măsura popririi conturilor pârâtei pentru neachitarea de către aceasta a unor datorii către bugetul statului. În baza acestei măsuri de executare silită, intervenienta a reținut din conturile pârâtei suma de 144.333,59 RON sumă ce a fost virată acesteia de la bugetul statului pentru finanțarea unor proiecte de cercetare, printre care se număra și cel făcea obiectului contractului încheiat cu reclamantul.

Împotriva măsurilor de executare silită menționate pârâta a formulat contestație la executare care a fost respinsă prin hotărâre irevocabilă (decizia nr. 647 din 24 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Mureș). În acest context, prima instanță a reținut că împrejurările cauzei nu se circumscriu situațiilor premisă reglementate de art. 60 C. proc. civ., respectiv intervenienta nu avea obligația legală sau convențională de a o garanta pe pârâta, astfel încât aceasta nu poate formula o cerere în garanție împotriva intervenientei și, de asemenea, solicitarea pârâtei nu poate fi calificată drept acțiune în despăgubiri deoarece aceasta nu invocă nici răspunderea contractuală nici pe cea delictuală, ci doar nelegalitatea unor acte de executare silită, a căror anulare și repunere în situație anterioară putea fi invocată doar în cadrul unei contestații la executare, acțiune care deja a fost epuizată de pârâtă.

Pe cale de consecință, s-a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea de chemare în garanție a Direcției Generale A Finanțelor Publice Mureș. Împotriva acestei sentințe, atât reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H., cât și pârâta S.C.D.L. Iernut au formulat apel, iar prin decizia civilă nr. 20/2013 din 24 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelantul-reclamant I.C.D.I.M.P.H.-H. și de apelanta-pârâtă S.C.D.L. Iernut.

Pentru a decide astfel, în ceea ce privește apelul formulat de reclamant, I.C.D.I.M.P.H.-H., în raport de susținerile reclamantului și de probatoriile administrate cauzei, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că prima instanță a cercetat fondul referitor la ambele capete de cerere din acțiunea reclamantului, atât în cursul judecății cât și la deliberare, găsind întemeiat primul capăt de cerere și neîntemeiat pe cel de-al doilea, referitor la penalitățile de întârziere. S-a apreciat că mențiunea respingerii celui de-al doilea capăt de cerere din acțiunea reclamantului nu s-a mai consemnat în dispozitivul sentinței atacate nu ca urmare a necercetării fondului ci, în mod benevol, prima instanță considerând că nu se justifică decât menționarea a ceea ce s-a admis, fie și în parte, din acțiunea reclamantei, astfel cum rezultă din considerentele sentinței atacate.

Nemenționarea expresă în dispozitiv și a respingerii capătului de cerere privind penalitățile de întârziere apare, în acest context, ca fiind cel mult o eroare materială, iar nu ca o omisiune a pronunțării asupra unui capăt de cerere. Instanța de control judiciar a constatat că apelantul a arătat, pentru prima dată în apel, că solicită penalitățile de întârziere în baza dispozițiilor art. 43 C. com. Aceste dispoziții nu reglementează în niciun fel, însă, asupra penalităților de întârziere, ci au prevăzut ca în cazul datoriilor comerciale dobânda curge de drept. Instanța de apel a arătat că penalitățile de întârziere, respectiv, dobânzile sunt instituții juridice distincte, întemeiate în drept în mod diferit și care nu se pot confundă, iar potrivit art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., în apel nu se poate schimba cauza (sau obiectul) cererii și nici nu se pot face alte cereri noi. În ceea ce privește apelul formulat de pârâtă, S.C.D.L. Iernut, s-a constatat că pârâta a solicitat schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii principale și admiterii cererii de chemare în garanție. Or, admiterea cererii de chemare în garanție a fost solicitată și se justifică doar pentru ipoteza admiterii cererii principale. Au fost înlăturate susținerile apelantei în sensul că doar chemata în garanție este vinovată pentru neefectuarea plății de către pârâtă, pentru reclamant, ca urmare a executării silite prin poprire a contului pârâtei asupra sumelor cu afectațiune specială pentru plata respectivă.

Aceasta, având în vedere că a fost respinsă în mod irevocabil contestația la executare împotriva popririi, iar culpa formulării tardive a acestei contestații nu poate fi pusă decât în seama pârâtei, care a inițiat-o. De asemenea, poprirea a fost realizată dintr-un alt cont decât cel susținut de pârâtă, prin care se derulează venituri proprii ale acesteia, nesupuse condiției unei afectațiuni speciale. De altfel, sumele poprite de chemata în garanție au acoperit debite ale pârâtei la bugetul de stat, iar pretențiile reclamantului cu titlu de contravaloare a prestației îndeplinite, s-au dovedit a fi întemeiate, necontestându-se aceasta de către pârâtă.

Prin urmare, s-a apreciat ca fiind neîntemeiată solicitarea apelantei în sensul respingerii în tot a acțiunii reclamantei, iar în lipsa dovedirii culpei chematei în garanție în efectuarea popririi unor sume care ar fi fost destinate exclusiv plății reclamantului, nici cererea de chemare în garanție nu ar putea fi apreciată ca întemeiată. În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H., cât și pârâta S.C.D.L. Iernut au declarat recurs. Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, privind capătul de cerere numărul doi (cu privire la penalitățile de întârziere la plată).

Invocând în drept dispozițiile art. 299-art. 316 C. proc. civ., după un scurt istoric al cauzei, reiterând criticile formulate în apel, în motivarea recursului, reclamantul susține, în esență, că din moment ce pârâta nu a efectuat plata etapelor V și VI din contract nici până în prezent, penalitățile de întârziere de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere la plată i se cuvin. Precizează că prin cererea de chemare în judecată, a dezvoltat modalitatea de calcul a penalităților și a depus și un borderou din care rezultă modul în care au fost calculate penalitățile. Consideră că în dispozitivul hotărârii apelate nu rezultă că instanța s-a pronunțat și pe capătul de cerere cu privire la penalități.

Aceasta întrucât, în cuprinsul dispozitivului trebuie să se regăsească modul de soluționare a fiecărui capăt de cerere or, în speța de față, susține recurentul, dispozitivul hotărârii se referă doar la primul capăt din cerere, al doilea fiind invocat numai prin motivare și motivarea, la rândul ei, este axată mai mult pe cererea de chemare în garanție decât pe aspectele invocate de reclamant. Este adevărat că în considerentele sentinței instanța de fond a arătat că cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere este neîntemeiată în raport cu art. 58 din contractul părților, în aceeași manieră motivând și instanța de apel, dar în raport cu acest aspect, recurentul consideră că din moment ce intimata-pârâtă nu a efectuat plata etapelor V și VI din contract nici până în prezent, penalitățile de întârziere i se cuvin recurentului în baza art. 43 C. com., în vigoare la data încheierii subcontractului.

Față de aceste susțineri, nu s-a făcut o cercetare judecătorească a fondului cauzei, de către tribunal. De altfel, prin apelul declarat, arată recurentul, acesta a făcut referire la prevederile art. 43 C. com., cu titlu de exemplu și nicidecum în scopul de a schimba cererea de chemare în judecată (în apel). Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta S.C.D.L. Iernut a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În argumentarea recursului, susține, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit faptul că recunoașterea de către pârâtă a pretențiilor reclamantului I.C.D.I.M.P.H.-H. exclude culpa chematei în garanție, întrucât ceea ce ar fi trebuit să rețină instanța de apel era faptul că obligația pârâtei asumată prin contract față de I.C.D.I.M.P.H.-H.

nu a putut fi onorată datorită culpei chematei în garanție care în mod nelegal a procedat la poprirea din contul societății pârâte a unor sume de bani care aveau destinație specială reprezentând finanțare primită pentru derularea unor programe/proiecte. Contestația la executare pe care a formulat-o împotriva popririi sumei de 144.333,59 RON nu a fost soluționată pe fond, ci a fost respinsă ca tardivă, interpretându-se greșit dispozițiile art. 401 lit. a) C. proc. civ.

Totodată, în opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a reținut greșit că suma respectivă nu a fost reținută dintr-un cont cu afectațiune specială și nu a ținut cont de faptul că, destinația specială a acestei sume a fost dată/recunoscută chiar de către Ministerul de resort al chematei în garanție (Ministerul Finanțelor Publice) care arată în mod clar și indubitabil prin adresa din 26 iulie 2011, faptul că sumele care se derulează prin contul 5009-Disponibil al instituțiilor publice subvenționate de la bugetul de stat reprezentând prefinanțare pentru proiecte finanțate din instrumente structurale conform O.U.G. nr. 64/2009 deschis la unitățile de trezorerie a statului nu pol fi executate silit, și se poate observa că în cuprinsul contractului nr. X din 8 decembrie 2006 acest cont este specificat ca fiind exclusiv pentru derularea programului sectorial.

În ceea ce privește aprecierea instanței în sensul că prin contul din care a fost încasată suma destinată reclamantei I.C.D.I.M.P.H.-H. se derulează sume de bani provenite din venituri proprii, arată că societatea pârâtă începând cu anul 2006 este instituție publică extrabugetară care primește spre derulare proiecte de cercetare pentru realizarea sunt alocați bani de la Ministerul Agriculturii respectiv Ministerul Educației și Cercetării, iar sumele de bani primite trebuie justificate și cheltuite pe baza devizelor de lucrări stabilite de ministrele finanțatoare în funcție de temele de cercetare desfășurate Prin urmare, sumele de bani respective au destinație și afectațiune specială neputând fi urmărite prin prisma dispozițiilor art. 452 alin. (2) lit. a) C. proc.

civ., ele sunt destinate strict activității de cercetare. Acest text legal se regăsește și în dispozițiile cuprinse în C. proc. fisc. la art. 149 alin. (2) că sumele reprezentând credite nerambursabile sau finanțări primite de la instituții sau organizații internaționale pentru derularea unor programe ori proiecte nu sunt supuse executării silite prin poprire, în cazul în care împotriva beneficiarului acestora a fost pornită procedura executării silite. Direcția Generală a Finațelor Publice Mureș prin Administrația Finanțelor Publice Iernut a procedat în mod nelegal la poprirea sumei de 144.333,59 RON ignorând prevederile art. 452 alin. (2) C. proc. civ. și art. 149 alin. (2) C. proc.

fisc., iar instanța de judecată este competentă de a restabili echilibrul patrimonial între părțile litigante, deoarece în urma unui fapt ilicit și voluntar, societatea pârâtă s-a aflat în imposibilitatea de a-și onora obligațiile contractuale față de parteneri, în cazul de față reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H. Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H. și de pârâta S.C.D.L. Iernut sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Cu titlu preliminar, în ceea ce privește recursul declarat de reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H.

este de reținut că recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Din expunerea argumentelor evocate de recurentul-reclamant rezultă cu evidență că acesta aduce în discuție și sentința apelată, ceea ce depășește sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței de control judiciar, nu pot fi asimilate unor critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care formează obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurent a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanța de control judiciar în fundamentarea acesteia. Se constată că instanța de apel, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii apelate, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care apelantul-reclamant a înțeles să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței acestuia, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea decizie recurate.

Argumentat și legal motivat, instanța de apel a reținut cu justețe că prima instanță a cercetat fondul și s-a pronunțat asupra ambelor capete de cerere din acțiunea reclamantului, găsind întemeiat primul capăt de cerere și neîntemeiat pe cel de-al doilea vizând penalitățile de întârziere. Instanța de control judiciar a arătat în mod legal că nemenționarea expresă în dispozitiv și a respingerii capătului de cerere privind penalitățile de întârziere apare ca fiind cel mult o eroare materială, iar nu o omisiune a pronunțării asupra acestui capăt de cerere, considerând că nu se justifică decât menționarea a ceea ce s-a admis, fie și în parte, din acțiunea reclamantului, respectiv ceea ce este susceptibil de executare.

Este de necontestat că între S.C.D.L. Iernut în calitate de contractor și I.C.D.I.M.P.H.-H. și de pârâta S.C.D.L. Iernut în calitate de subcontractor s-a încheiat subcontractul de finanțare nr. X2/2006 la contractul nr. X/2006. Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate.

Se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că prevederile art. 58 din contract care reglementează condițiile unei clauze penale care se activează doar în cazul în care subcontractorul (în speță reclamantul) nu-și executa la termen obligațiile, nu sunt aplicabile ipotezei invocate de reclamant, în sensul că pârâta este cea care nu și-a executat obligația de plată în termen, iar aceste prevederi nu pot fi aplicate prin analogie, întrucât ar conduce la o încălcare a voinței părților.

Recurentul consideră în mod greșit că i se cuvin penalități de întârziere, dat fiind că pârâta nu a efectuat plata etapelor V și VI (nici până la această dată) și că potrivit art. 43 C. com., în vigoare la data încheierii subcontractului, „datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile”, întrucât penalitățile de întârziere nu se pot confunda cu dobânda, penalitățile de întârziere și dobânzile comerciale fiind instituții juridice distincte, întemeiate în drept în mod diferit. Prin urmare, instanța de apel a reținut în mod legal, că reclamantul a arătat, pentru prima dată în apel, că solicită penalitățile de întârziere în baza dispozițiilor art. 43 C. com., însă potrivit art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., în apel nu se poate schimba cauza (sau obiectul) cererii și nici nu se pot face alte cereri noi. În acest context juridic, susținerile recurentului în sensul că art. 43 C. com. a fost invocat cu titlu de exemplu în apel și nicidecum în scopul de a schimba cererea de chemare în judecată, sunt lipsite de orice justificare, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a arătat, solicitarea vizând penalitățile de întârziere în baza dispozițiilor art. 43 C. com. a fost reiterată și în recurs. Așa fiind, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H.

menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta S.C.D.L. Iernut este de reținut că art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de recurenta-pârâtă reglementează două ipoteze: hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, dar în cauză, se constată că niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost demonstrată. În speță, intervenienta Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș a instituit măsura popririi conturilor pârâtei pentru neachitarea de către aceasta a unor datorii către bugetul statului. În baza acestei măsuri de executare silită, intervenienta a reținut din conturile pârâtei suma de 144.333,59 RON sumă ce a fost virată acesteia de la bugetul statului pentru finanțarea unor proiecte de cercetare, printre care se număra și cel făcea obiectului contractului încheiat cu reclamantul.

Nu se poate pretinde că, în speță, chemata în garanție este vinovată pentru neefectuarea plății de către pârâtă, pentru reclamant, ca urmare a executării silite prin poprire a contului pârâtei asupra sumelor cu afectațiune specială pentru plata respectivă. Astfel cum în mod legal a reținut și instanța de apel contestația la executare împotriva popririi a fost respinsă în mod irevocabil, iar culpa formulării tardive a acestei contestații nu poate fi pusă decât în seama pârâtei, care a inițiat-o.

Este esențial că prin adresa din 2 august 2011 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Trezorerie și Contabilitate se solicită pârâtei să întreprindă măsurile necesare pentru deschiderea pe numele său a contului 5009 „disponibil al instituțiilor subvenționate din bugetul de stat”, însă pârâta nu a procedat în acest sens, astfel că nu-și poate invoca propria culpă, știut fiind că potrivit adagiului latin „nemo auditor propriam turpitudinem allegans”, nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpa, nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină și nici să se apere valorificând un asemenea temei. Prin urmare, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate instituit de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și invocat de pârâtă, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C.D.L. Iernut împotriva deciziei civile nr. 20/2013 din 24 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H. și de pârâta S.C.D.L. Iernut împotriva deciziei civile nr. 20/2013 din 24 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2014.