ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 389/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 389/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra recursurilor, din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială,

reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H. a chemat în judecată pe pârâta S.C.D.L. Iernut,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată aceasta la plata

sumei de 131.215,98 RON din care suma de 83.688,29 RON reprezintă

contravaloarea subcontractului de finanțare nr. X2/2006 la contractul nr. X/2006

încheiat de reclamantă în calitate de subcontractor executant și pârâtă în

calitate de conducător de proiect sectorial, contract X/2006, iar suma de

47.527,69 RON reprezintă penalități de întârziere calculate până la data de 1

noiembrie 2010.

Pârâta S.C.D.L. Iernut a formulat cerere

de chemare în garanție a Direcției Generale a Finanțelor Publice Mureș, solicitând

ca în cazul în care se va admite cererea reclamantei să fie obligată chemata în

garanție să achite acesteia suma de bani la care va fi obligată pârâta către reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 7305 din 25

mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a fost admisă

în parte cererea principală formulată de reclamant, a fost obligată pârâta la plata

către acesta a sumei de 83.688,29 RON, reprezentând contravaloare servicii și a

fost respinsă cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată.

În motivarea hotărârii, prima instanță

a reținut că între reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H., în calitate de subcontractant,

și pârâta S.C.D.L. Iernut, în calitate de contractor, s-a încheiat subcontractul

de finanțare la contractul nr. X/2006 având ca obiect furnizarea serviciilor de

execuție a proiectului P.S. 5.1.3. „soluții tehnologice privind procesarea producției

agricole la nivelul fermei”.

Contractul urma a se desfășura pe parcursul

a 3 ani (2007-2009), iar plata s-a convenit să se realizeze eșalonat, bugetul estimat

pentru fiecare etapă fiind stabilit în cadrul contractului.

S-a constatat că în executarea contractului

reclamantul a emis facturile din 24 aprilie 2009 în valoare de 42.226,29 RON reprezentând

serviciile aferentei fazei a V-a a contractului și din 31 martie 2010 în valoare

de 41.462 RON, reprezentând serviciile aferente fazei a Vl-a a contractului.

În cadrul procedurii de conciliere directă,

reprezentantul pârâtei a arătat că recunoaște debitul în valoare de 83.688,29 RON

solicitat de reclamant în baza contractului nr. X din 8 decembrie 2006, dar a arătat

și că S.C.D.L. Iernut nu este vinovată de această neplată, deoarece Trezoreria Mureș

a reținut în mod nejustificat sumele alocate de la bugetul de stat pentru respectivele

plăți.

Conform dispozițiilor art. 969 C. civ.,

contractele legal încheiate sunt obligatorii pentru părți având forță juridică similară

unei legi.

Ele trebuie executate cu bună credință

având în vedere și dispozițiile art. 1073 C. civ. potrivit cărora creditorul are

dreptul la executarea întocmai a obligației de către debitor, iar în caz contrar

are dreptul la despăgubiri.

În cadrul raporturilor juridice obligaționale,

creditorului care invocă obligarea debitorului la îndeplinirea unei anume obligații

îi revine sarcina de a dovedi existența creanței, respectiv a raportului juridic

care a dat naștere dreptului său subiectiv.

S-a constatat că reclamanta a făcut dovada

prin administrarea probei cu înscrisuri a existenței raportului juridic obligațional

având în vedere contractul nr. X/2006 încheiat de părți, facturile emise în baza

acestuia, procesul verbal de conciliere directă din 2 septembrie 2010.

Nu au putut fi primite susținerile pârâtei

în sensul activării dispozițiilor art. 57 din contract ce reglementează forța majoră,

deoarece această cauză exoneratoare de răspundere presupune intervenția unui eveniment

imprevizibil, independent de voința părților, care a împiedicat una din părți să

își îndeplinească obligațiile contractuale, ori poprirea conturilor pârâtei de către

Trezorerie, s-a arătat că nu este un eveniment imprevizibil, ci dimpotrivă ușor

de anticipat în condițiile în care pârâta înregistra datorii la bugetul de stat

și în nici un caz independent de voința pârâtei.

Așa fiind, instanța de fond a reținut că

obligarea pârâtei la plata contravalorii serviciilor individualizate în facturile

din 24 aprilie 2009 și din 31 martie 2010, corespunde prevederilor art. 969 C. civ.

și art. 1073 C. civ., care stipulează principiul obligativității actelor juridice

legal încheiate și principiul dreptului creditorului la executarea întocmai a obligației

de către debitor.

S-a apreciat ca fiind neîntemeiată solicitarea

reclamantului de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,1%

pe zi, calculate până la data de 1 noiembrie 2010 la suma de 47.527,69 RON, întrucât

prevederile art. 58 din contract care reglementează condițiile unei clauze penale

care se activează doar în cazul în care subcontractorul, respectiv reclamantul,

nu-și executa la termen obligațiile, nu sunt aplicabile ipotezei invocate de reclamantă,

în sensul că pârâta este cea care nu și-a executat obligația de plată în termen,

iar aceste prevederi nu pot fi applicate prin analogie, deoarece ar conduce la o

încălcare a voinței părților.

Pe cale de consecință, prima instanță a

obligat pârâta doar la plata sumei de 83.688,29 RON reprezentând contravaloare servicii

aferentei fazei a V-a și a Vl-a din contractul nr. X din 8 decembrie 2006.

În ceea ce privește cererea de chemare

în garanție formulată de pârâta S.C.D.L. Iernut împotriva Direcției Generale a Finanțelor

Publice Mureș, s-a reținut că dispozițiile ce reglementează chemare în garanție

prevăd că o parte „poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar

putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție

sau în despăgubire” (art. 60 C. proc. civ.).

S-a constatat că intervenienta Direcția

Generală a Finanțelor Publice Mureș a instituit măsura popririi conturilor pârâtei

pentru neachitarea de către aceasta a unor datorii către bugetul statului. În baza

acestei măsuri de executare silită, intervenienta a reținut din conturile pârâtei

suma de 144.333,59 RON sumă ce a fost virată acesteia de la bugetul statului pentru

finanțarea unor proiecte de cercetare, printre care se număra și cel făcea obiectului

contractului încheiat cu reclamantul. Împotriva măsurilor de executare silită menționate

pârâta a formulat contestație la executare care a fost respinsă prin hotărâre irevocabilă

(decizia nr. 647 din 24 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Mureș).

În acest context, prima instanță a reținut

că împrejurările cauzei nu se circumscriu situațiilor premisă reglementate de

art. 60 C. proc. civ., respectiv intervenienta nu avea obligația legală sau convențională

de a o garanta pe pârâta, astfel încât aceasta nu poate formula o cerere în garanție

împotriva intervenientei și, de asemenea, solicitarea pârâtei nu poate fi calificată

drept acțiune în despăgubiri deoarece aceasta nu invocă nici răspunderea contractuală

nici pe cea delictuală, ci doar nelegalitatea unor acte de executare silită, a căror

anulare și repunere în situație anterioară putea fi invocată doar în cadrul unei

contestații la executare, acțiune care deja a fost epuizată de pârâtă.

Pe cale de consecință, s-a apreciat ca

fiind neîntemeiată cererea de chemare în garanție a Direcției Generale A Finanțelor

Publice Mureș.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamantul

I.C.D.I.M.P.H.-H., cât și pârâta S.C.D.L. Iernut au formulat apel, iar prin decizia

civilă nr. 20/2013 din 24 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a Vl-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelantul-reclamant

I.C.D.I.M.P.H.-H. și de apelanta-pârâtă S.C.D.L. Iernut.

Pentru a decide astfel, în ceea ce privește

apelul formulat de reclamant, I.C.D.I.M.P.H.-H., în raport de susținerile reclamantului

și de probatoriile administrate cauzei, instanța de control judiciar a reținut,

în esență, că prima instanță a cercetat fondul referitor la ambele capete de cerere

din acțiunea reclamantului, atât în cursul judecății cât și la deliberare, găsind

întemeiat primul capăt de cerere și neîntemeiat pe cel de-al doilea, referitor la

penalitățile de întârziere.

S-a apreciat că mențiunea respingerii celui

de-al doilea capăt de cerere din acțiunea reclamantului nu s-a mai consemnat în

dispozitivul sentinței atacate nu ca urmare a necercetării fondului ci, în mod benevol,

prima instanță considerând că nu se justifică decât menționarea a ceea ce s-a admis,

fie și în parte, din acțiunea reclamantei, astfel cum rezultă din considerentele

sentinței atacate. Nemenționarea expresă în dispozitiv și a respingerii capătului

de cerere privind penalitățile de întârziere apare, în acest context, ca fiind cel

mult o eroare materială, iar nu ca o omisiune a pronunțării asupra unui capăt de

cerere.

Instanța de control judiciar a constatat

că apelantul a arătat, pentru prima dată în apel, că solicită penalitățile de întârziere

în baza dispozițiilor art. 43 C. com.

Aceste dispoziții nu reglementează în niciun

fel, însă, asupra penalităților de întârziere, ci au prevăzut ca în cazul datoriilor

comerciale dobânda curge de drept.

Instanța de apel a arătat că penalitățile

de întârziere, respectiv, dobânzile sunt instituții juridice distincte, întemeiate

în drept în mod diferit și care nu se pot confundă, iar potrivit art. 294 alin.

(1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza (sau obiectul) cererii și nici

nu se pot face alte cereri noi.

În ceea ce privește apelul formulat de

pârâtă, S.C.D.L. Iernut, s-a constatat că pârâta a solicitat schimbarea hotărârii

atacate în sensul respingerii cererii principale și admiterii cererii de chemare

în garanție. Or, admiterea cererii de chemare în garanție a fost solicitată și se

justifică doar pentru ipoteza admiterii cererii principale.

Au fost înlăturate susținerile apelantei

în sensul că doar chemata în garanție este vinovată pentru neefectuarea plății de

către pârâtă, pentru reclamant, ca urmare a executării silite prin poprire a contului

pârâtei asupra sumelor cu afectațiune specială pentru plata respectivă. Aceasta,

având în vedere că a fost respinsă în mod irevocabil contestația la executare împotriva

popririi, iar culpa formulării tardive a acestei contestații nu poate fi pusă decât

în seama pârâtei, care a inițiat-o. De asemenea, poprirea a fost realizată dintr-un

alt cont decât cel susținut de pârâtă, prin care se derulează venituri proprii ale

acesteia, nesupuse condiției unei afectațiuni speciale. De altfel, sumele poprite

de chemata în garanție au acoperit debite ale pârâtei la bugetul de stat, iar pretențiile

reclamantului cu titlu de contravaloare a prestației îndeplinite, s-au dovedit a

fi întemeiate, necontestându-se aceasta de către pârâtă. Prin urmare, s-a apreciat

ca fiind neîntemeiată solicitarea apelantei în sensul respingerii în tot a acțiunii

reclamantei, iar în lipsa dovedirii culpei chematei în garanție în efectuarea popririi

unor sume care ar fi fost destinate exclusiv plății reclamantului, nici cererea

de chemare în garanție nu ar putea fi apreciată ca întemeiată.

În termen legal, împotriva deciziei instanței

de apel, atât reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H., cât și pârâta S.C.D.L. Iernut au declarat

recurs.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea

recursului, casarea în parte a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la

prima instanță, privind capătul de cerere numărul doi (cu privire la penalitățile

de întârziere la plată).

Invocând în drept dispozițiile art. 299-art.

316 C. proc. civ., după un scurt istoric al cauzei, reiterând criticile formulate

în apel, în motivarea recursului, reclamantul susține, în esență, că din moment

ce pârâta nu a efectuat plata etapelor V și VI din contract nici până în prezent,

penalitățile de întârziere de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere la plată i se

cuvin.

Precizează că prin cererea de chemare în

judecată, a dezvoltat modalitatea de calcul a penalităților și a depus și un borderou

din care rezultă modul în care au fost calculate penalitățile.

Consideră că în dispozitivul hotărârii

apelate nu rezultă că instanța s-a pronunțat și pe capătul de cerere cu privire

la penalități.

Aceasta întrucât, în cuprinsul dispozitivului

trebuie să se regăsească modul de soluționare a fiecărui capăt de cerere or, în

speța de față, susține recurentul, dispozitivul hotărârii se referă doar la primul

capăt din cerere, al doilea fiind invocat numai prin motivare și motivarea, la rândul

ei, este axată mai mult pe cererea de chemare în garanție decât pe aspectele invocate

de reclamant.

Este adevărat că în considerentele sentinței

instanța de fond a arătat că cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la

plata penalităților de întârziere este neîntemeiată în raport cu art. 58 din contractul

părților, în aceeași manieră motivând și instanța de apel, dar în raport cu acest

aspect, recurentul consideră că din moment ce intimata-pârâtă nu a efectuat plata

etapelor V și VI din contract nici până în prezent, penalitățile de întârziere i

se cuvin recurentului în baza art. 43 C. com., în vigoare la data încheierii subcontractului.

Față de aceste susțineri, nu s-a făcut o cercetare judecătorească a fondului cauzei,

de către tribunal.

De altfel, prin apelul declarat, arată

recurentul, acesta a făcut referire la prevederile art. 43 C. com., cu titlu de

exemplu și nicidecum în scopul de a schimba cererea de chemare în judecată (în apel).

Invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., pârâta S.C.D.L. Iernut a solicitat admiterea recursului, casarea

hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea recursului, susține, în

esență, că instanța de apel a interpretat greșit faptul că recunoașterea de către

pârâtă a pretențiilor reclamantului I.C.D.I.M.P.H.-H. exclude culpa chematei în

garanție, întrucât ceea ce ar fi trebuit să rețină instanța de apel era faptul că

obligația pârâtei asumată prin contract față de I.C.D.I.M.P.H.-H. nu a putut fi

onorată datorită culpei chematei în garanție care în mod nelegal a procedat la poprirea

din contul societății pârâte a unor sume de bani care aveau destinație specială

reprezentând finanțare primită pentru derularea unor programe/proiecte.

Contestația la executare pe care a formulat-o

împotriva popririi sumei de 144.333,59 RON nu a fost soluționată pe fond, ci a fost

respinsă ca tardivă, interpretându-se greșit dispozițiile art. 401 lit. a) C. proc.

civ.

Totodată, în opinia recurentei-pârâte,

instanța de apel a reținut greșit că suma respectivă nu a fost reținută dintr-un

cont cu afectațiune specială și nu a ținut cont de faptul că, destinația specială

a acestei sume a fost dată/recunoscută chiar de către Ministerul de resort al chematei

în garanție (Ministerul Finanțelor Publice) care arată în mod clar și indubitabil

prin adresa din 26 iulie 2011, faptul că sumele care se derulează prin contul 5009-Disponibil

al instituțiilor publice subvenționate de la bugetul de stat reprezentând prefinanțare

pentru proiecte finanțate din instrumente structurale conform O.U.G. nr. 64/2009

deschis la unitățile de trezorerie a statului nu pol fi executate silit, și se poate

observa că în cuprinsul contractului nr. X din 8 decembrie 2006 acest cont este

specificat ca fiind exclusiv pentru derularea programului sectorial.

În ceea ce privește aprecierea instanței

în sensul că prin contul din care a fost încasată suma destinată reclamantei I.C.D.I.M.P.H.-H.

se derulează sume de bani provenite din venituri proprii, arată că societatea pârâtă

începând cu anul 2006 este instituție publică extrabugetară care primește spre derulare

proiecte de cercetare pentru realizarea sunt alocați bani de la Ministerul Agriculturii

respectiv Ministerul Educației și Cercetării, iar sumele de bani primite trebuie

justificate și cheltuite pe baza devizelor de lucrări stabilite de ministrele finanțatoare

în funcție de temele de cercetare desfășurate

Prin urmare, sumele de bani respective

au destinație și afectațiune specială neputând fi urmărite prin prisma dispozițiilor

art. 452 alin. (2) lit. a) C. proc. civ., ele sunt destinate strict activității

de cercetare. Acest text legal se regăsește și în dispozițiile cuprinse în C. proc.

fisc. la art. 149 alin. (2) că sumele reprezentând credite nerambursabile sau finanțări

primite de la instituții sau organizații internaționale pentru derularea unor programe

ori proiecte nu sunt supuse executării silite prin poprire, în cazul în care împotriva

beneficiarului acestora a fost pornită procedura executării silite.

Direcția Generală a Finațelor Publice Mureș

prin Administrația Finanțelor Publice Iernut a procedat în mod nelegal la poprirea

sumei de 144.333,59 RON ignorând prevederile art. 452 alin. (2) C. proc. civ. și

art. 149 alin. (2) C. proc. fisc., iar instanța de judecată este competentă de a

restabili echilibrul patrimonial între părțile litigante, deoarece în urma unui

fapt ilicit și voluntar, societatea pârâtă s-a aflat în imposibilitatea de a-și

onora obligațiile contractuale față de parteneri, în cazul de față reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H.

Examinând decizia atacată în raport de

criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept

invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H.

și de pârâta S.C.D.L. Iernut sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, în ceea ce privește

recursul declarat de reclamantul I.C.D.I.M.P.H.-H. este de reținut că recursul fiind

un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub

aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac,

verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor

legale.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentul-reclamant

rezultă cu evidență că acesta aduce în discuție și sentința apelată, ceea ce depășește

sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-pct. 9

C. proc. civ.

Simpla nemulțumire a părții cu privire

la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței de control

judiciar, nu pot fi asimilate unor critici propriu-zise la adresa deciziei din apel,

care formează obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de

către recurent a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată

în apel și la argumentele folosite de instanța de control judiciar în fundamentarea

acesteia.

Se constată că instanța de apel, a verificat

legalitatea și temeinicia hotărârii apelate, raportat la scopul urmărit prin promovarea

acțiunii, în limitele în care apelantul-reclamant a înțeles să învestească instanța

de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, iar faptul că soluția pronunțată

nu a corespuns voinței acestuia, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să

conducă la modificarea sau casarea decizie recurate.

Argumentat și legal motivat, instanța de

apel a reținut cu justețe că prima instanță a cercetat fondul și s-a pronunțat asupra

ambelor capete de cerere din acțiunea reclamantului, găsind întemeiat primul capăt

de cerere și neîntemeiat pe cel de-al doilea vizând penalitățile de întârziere.

Instanța de control judiciar a arătat în

mod legal că nemenționarea expresă în dispozitiv și a respingerii capătului de cerere

privind penalitățile de întârziere apare ca fiind cel mult o eroare materială, iar

nu o omisiune a pronunțării asupra acestui capăt de cerere, considerând că nu se

justifică decât menționarea a ceea ce s-a admis, fie și în parte, din acțiunea reclamantului,

respectiv ceea ce este susceptibil de executare.

Este de necontestat că între S.C.D.L. Iernut

în calitate de contractor și I.C.D.I.M.P.H.-H. și de pârâta S.C.D.L. Iernut în calitate

de subcontractor s-a încheiat subcontractul de finanțare nr. X2/2006 la contractul

nr. X/2006.

Pornind de la cadrul legal instituit de

art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante, este în obligația instanței de apel să examineze în mod real

voința părților semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte

au fost pe deplin analizate.

Se constată că instanța de apel a reținut

în mod corect că prevederile art. 58 din contract care reglementează condițiile

unei clauze penale care se activează doar în cazul în care subcontractorul (în speță

reclamantul) nu-și executa la termen obligațiile, nu sunt aplicabile ipotezei invocate

de reclamant, în sensul că pârâta este cea care nu și-a executat obligația de plată

în termen, iar aceste prevederi nu pot fi aplicate prin analogie, întrucât ar conduce

la o încălcare a voinței părților.

Recurentul consideră în mod greșit că i

se cuvin penalități de întârziere, dat fiind că pârâta nu a efectuat plata etapelor

V și VI (nici până la această dată) și că potrivit art. 43 C. com., în vigoare la

data încheierii subcontractului, „datoriile comerciale lichide și plătibile în bani

produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile”, întrucât penalitățile de

întârziere nu se pot confunda cu dobânda, penalitățile de întârziere și dobânzile

comerciale fiind instituții juridice distincte, întemeiate în drept în mod diferit.

Prin urmare, instanța de apel a reținut

în mod legal, că reclamantul a arătat, pentru prima dată în apel, că solicită penalitățile

de întârziere în baza dispozițiilor art. 43 C. com., însă potrivit art. 294

alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza (sau obiectul) cererii

și nici nu se pot face alte cereri noi.

În acest context juridic, susținerile recurentului

în sensul că art. 43 C. com. a fost invocat cu titlu de exemplu în apel și nicidecum

în scopul de a schimba cererea de chemare în judecată, sunt lipsite de orice justificare,

cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a arătat, solicitarea vizând penalitățile

de întârziere în baza dispozițiilor art. 43 C. com. a fost reiterată și în recurs.

Așa fiind, Înalta Curte constată că hotărârea

recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul

I.C.D.I.M.P.H.-H. menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

În ceea ce privește recursul declarat de

pârâta S.C.D.L. Iernut este de reținut că art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat

de recurenta-pârâtă reglementează două ipoteze: hotărârea recurată este lipsită

de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii, dar în cauză, se constată că niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost demonstrată.

În speță, intervenienta Direcția Generală

a Finanțelor Publice Mureș a instituit măsura popririi conturilor pârâtei pentru

neachitarea de către aceasta a unor datorii către bugetul statului. În baza acestei

măsuri de executare silită, intervenienta a reținut din conturile pârâtei suma de

144.333,59 RON sumă ce a fost virată acesteia de la bugetul statului pentru finanțarea

unor proiecte de cercetare, printre care se număra și cel făcea obiectului contractului

încheiat cu reclamantul.

Nu se poate pretinde că, în speță, chemata

în garanție este vinovată pentru neefectuarea plății de către pârâtă, pentru reclamant,

ca urmare a executării silite prin poprire a contului pârâtei asupra sumelor cu

afectațiune specială pentru plata respectivă.

Astfel cum în mod legal a reținut și instanța

de apel contestația la executare împotriva popririi a fost respinsă în mod irevocabil,

iar culpa formulării tardive a acestei contestații nu poate fi pusă decât în seama

pârâtei, care a inițiat-o.

Este esențial că prin adresa din 2 august

2011 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Trezorerie și Contabilitate

se solicită pârâtei să întreprindă măsurile necesare pentru deschiderea pe numele

său a contului 5009 „disponibil al instituțiilor subvenționate din bugetul de stat”,

însă pârâta nu a procedat în acest sens, astfel că nu-și poate invoca propria culpă,

știut fiind că potrivit adagiului latin „nemo auditor propriam turpitudinem allegans”,

nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpa, nimeni nu

poate să obțină foloase invocând propria sa vină și nici să se apere valorificând

un asemenea temei.

Prin urmare, constatând că nu se confirmă

motivul de nelegalitate instituit de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și invocat de

pârâtă, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C.D.L. Iernut împotriva deciziei

civile nr. 20/2013 din 24 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a Vl-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul

I.C.D.I.M.P.H.-H. și de pârâta S.C.D.L. Iernut împotriva deciziei civile nr. 20/2013

din 24 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,

ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5

februarie 2014.