ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 58/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 58/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de
față;
Prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului Timiș sub nr. 306/30/2011, la data de 19 ianuarie 2011, reclamanta
SC S.T. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC V.I. SRL, SC P.E.
SRL, SC P. SRL, SC I.I.M. SRL și SC G.I.R. SRL, ca prin hotărârea ce se va
pronunța să fie obligate pârâtele să respecte dispozițiile contractului din 31
octombrie 2005 și actul adițional din 10 februarie 2006, respectiv de a sista
toate activitățile desfășurate pe platformele proprietatea SC V.I. SRL, situate
în Timișoara, Str. G. și localitatea Margina, Județul Timiș.
Prin întâmpinarea
formulată în cauză, SC V.I. SRL a solicitat respingerea cererii, ca
inadmisibilă, iar în subsidiar, ca netemeinică și nelegală, motivat de faptul
că este lipsită de interes legitim, juridic, personal, născut și actual în
sensul că reclamanta nu a produs nicio dovadă a existenței unei aparențe de
drept și nu a justificat niciun drept care ar putea fi prejudiciat prin
continuarea activității comerciale a unor terți, contestând pe calea acțiunii,
dreptul de proprietate asupra platformelor industriale la care face referire,
fără a revendica un drept de proprietate personal.
Pe cale
reconvențională, SC V.I. SRL a solicitat a se constata nulitatea absolută a
clauzei de exclusivitate conținută de art. 5 (1) din contractul din 31
octombrie 2005 încheiat între părți, clauză care privește prestarea de către SC
S.T. SRL a serviciilor de consultanță privind valorificarea bunurilor, obiect
al convenției și este lovită de nulitate absolută pentru cauză ilicită având în
vedere că impune în favoarea reclamantei exclusivitatea la infinit, fără o
determinare temporară, durata contractului fiind determinată doar de
finalizarea vânzării anumitor bunuri.
Prin Sentința civilă
nr. 844 din 12 aprilie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 306/30/2010, Tribunalul
Timiș a respins excepțiile invocate în cauză, respectiv excepția de
inadmisibilitate a cererii reclamantei, invocată de pârâta SC V.I. SRL și
excepția lipsei calității de reprezentant al SC V.I. SRL București.
A respins acțiunea
principală formulată de reclamanta SC S.T. SRL București în contradictoriu cu
pârâtele SC V.I. SRL, SC P.E. SRL, SC P. SRL, SC I.I.M. SRL și SC G.I.R. SRL.
A admis cererea
reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențională SC V.I. SRL în
contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențională SC S.T. SRL.
A constatat nulitatea
absolută a clauzei de exclusivitate conținute de art. 5 (1) din contractul din
31 octombrie 2005 încheiat între SC V.I. SRL și I.C. SRL (societate căreia i
s-a substituit ulterior SC S.T. SRL).
A obligat reclamanta
SC S.T. SRL față de pârâtele SC I.I.M. SRL, SC P. SRL și SC G.I.R. SRL, la câte
20.000 RON, cheltuieli de judecată pentru fiecare.
Pentru a hotărî
astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Contractul de
consultanță din 31 octombrie 2005 încheiat între SC I.C. SRL și SC V.I. SRL are
ca obiect acordarea de către consultant (SC I.C. SRL), beneficiarului (SC V.I.
SRL), consultanță tehnică, economică, juridică printr-o societate de avocați,
în vederea achiziționării prin licitație a activelor, bunuri mobile și imobile
aparținând SC S. SA - în faliment, bunuri enumerate în anexele la caietul de
sarcini și în anexa 1, parte integrantă din contract, în schimbul unui onorariu
de 1.250.000 euro plus TVA pentru serviciile prestate conform art. 2.1 lit. a),
b), c) și h) iar pentru serviciile prevăzute la lit d), e), f) și g) părțile au
stabilit, cu titlu de onorariu, un procent de 10% din prețul cu care vor fi
valorificate toate bunurile achiziționate, cu excepția terenurilor și a unor
clădiri care vor fi identificate ulterior, prin act adițional.
Prin Actul adițional
nr. 1 la contract, obligațiile și drepturile ce derivă din contractul nr.
33/2005 au fost cedate acceptantului SC S.T. SRL.
Față de obiectul
contractului sus-indicat, reclamanta și-a motivat cererea prin aceea că are dreptul
de a administra, conserva, valorifica și dispune de toate bunurile dobândite de
SC V.I. SRL, ceea ce nu corespunde contractului și scopului pentru care a fost
încheiat, respectiv acela de a acorda consultanță în vederea achiziționării
activelor SC S. SA.
S-a reținut că
interesul reclamantei este doar acela de a percepe onorariul de 1.250.000 euro
pentru prestarea serviciilor legate de analiza rapoartelor de evaluare din
dosarul de faliment (lit. a)), întocmirea documentațiilor necesare licitației
(lit. b)), asigurarea consultanței economice, tehnice pe tot parcursul
procedurii de licitație (lit. c)), demersuri în vederea asigurării serviciilor
de consultanță juridică și de a reprezenta beneficiarul printr-o societate de
avocați, în scopul achiziționării prin licitație de bunuri mobile și imobile
ale societății în faliment.
S-a mai reținut că
interesul reclamantei este mai ales de a obține 10% din prețul obținut, urmare
a valorificării bunurilor achiziționate în modalitatea arătată mai sus, pentru
serviciile prestate pârâtei beneficiare, cuprinse la art. 2.1, respectiv:
analiza oportunității de afaceri existente pe piață, pentru valorificarea
bunurilor la cel mai bun preț (lit. d)), identificarea celor mai bune oferte în
scopul valorificării bunurilor mobile și imobile, cu excepția terenurilor (lit.
e)), negocierea contractelor de vânzare-cumpărare a bunurilor achiziționate ce
urmează a fi valorificate (lit. f)), orice alte servicii conexe valorificării
bunurilor achiziționate (lit. g)).
Potrivit art. 4.4 din
contract, sumele stabilite în sarcina pârâtei beneficiare a serviciilor, devin
scadente la momentul intabulării pe numele acesteia a bunurilor achiziționate,
încât se poate lesne concluziona că cererea reclamantei, astfel cum a fost
formulată, nu este întemeiată, ea solicită ca pârâtele să fie obligate la
respectarea dispozițiilor contractului din 31 octombrie 2005 și actul adițional
din 10 februarie 2006, cu excepția pârâtei SC V.I. SRL, celelalte nu au fost
părți ale raportului juridic generat de contractul 33/2005. Reclamanta trebuia
să dovedească, prin prisma art. 1169 C. civ., ce anume prevederi contractuale
nu au fost respectate de către SC V.I. SRL, întrucât, potrivit contractului,
aceasta din urmă nu avea nici o restricție de a nu înstrăina respectivele
bunuri achiziționate, singura sa obligație fiind aceea de a efectua plata către
reclamantă, pentru serviciile de consultanță prestate, respectiv onorariul fix
în cuantumul stabilit și 10% din valorificarea bunurilor, acest procent putând
fi determinat din facturile fiscale emise urmare a vânzării-cumpărării.
S-a menționat că la
art. 5.1 din contract părțile au prevăzut că "beneficiarul se obligă să
acorde consultantului exclusivitatea dreptului de a valorifica întreg
patrimoniul achiziționat, cu excepția terenurilor și cu excepția unor clădiri
care vor fi identificate de comun acord, de părți, ulterior, prin act adițional
la prezentul contract. Prin exclusivitatea dreptului de a valorifica
patrimoniul, părțile înțeleg dreptul Consultantului de a fi singurul abilitat
să prospecteze piața în vederea găsirii celor mai bune oportunități de
valorificare, de a face selecția ofertelor și de a o alege pe cea mai
avantajoasă, după consultarea Beneficiarului".
S-a apreciat că
această prevedere inserată la capitolul "drepturile și obligațiile
părților" este în contradicție cu însuși obiectul contractului redat la
art. 2.1 prin care Consultantul doar asigură Beneficiarului consultanță
tehnică, economică, juridică în vederea achiziționării prin licitație a activelor
aparținând SC S. SA - în faliment. Este în contradicție și cu articolul 5.2
potrivit căruia Beneficiarul se obligă să valorifice, în totalitate, toate
bunurile mobile și imobile achiziționate, cu excepția terenurilor și a unor
clădiri, față de dispoziția cuprinsă la art. 5.1, prin care beneficiarul acordă
consultantului exclusivitatea dreptului de valorificare a patrimoniului
achiziționat. Este în contradicție cu normele de procedură civilă referitoare
la licitație, deși, la art. 2.1, consultanța se referă la achiziționarea
activelor societății în faliment prin licitație, prevederile art. 5.1 dând
dreptul consultantului de a face selecția ofertelor.
Prevederea pe care SC
V.I. SRL a considerat-o lipsită de efecte juridice solicitând a se constata
nulitatea absolută a acesteia, s-a apreciat că este în contradicție și cu
însăși rațiunea înființării unei societăți comerciale, aceea de obținere de
profit prin efectuarea de acte de comerț și obstrucționează activitatea
acesteia prin clauza de exclusivitate cuprinsă la art. 5.1 din contract care dă
dreptul Consultantului de valorificare a respectivelor bunuri pe o durată
nedeterminată, a cărei finalitate se întrevede doar la vânzarea tuturor
bunurilor societății în faliment, ea fraudând atât Legea nr. 31/1990 cât și
interesele individuale ale societății pârâte, incidente devenind prevederile
art. 966, 968 C. civ.
S-a reținut că
acțiunea principală este neîntemeiată și față de celelalte pârâte, dreptul de
creanță pe care reclamanta pretinde că îl are față de SC V.I. SRL, nefiindu-le
opozabil acestora, față de care nu există nici un raport obligațional.
Dimpotrivă, art. 4.2 din contract dispune că procentul de 10% cuvenit
reclamantei pentru serviciile de consultanță se aplică la prețul de
valorificare al bunurilor. Reclamanta nu deține un drept de proprietate asupra
bunurilor achiziționate și valorificate ci un drept de creanță asupra SC V.I.
SRL care poate fi urmărită silit și care nu generează obligații în sarcina
terților.
A fost respinsă
excepția de inadmisibilitate a cererii reclamantei, invocată de pârâta SC V.I.
SRL, față de liberul acces la justiție, prevederile art. 111 C. proc. civ.
invocate de autoarea excepției nefiind incidente, prin cerere urmărindu-se
constatarea existenței sau neexistenței unui drept, nu realizarea dreptului și
nici instituirea unui sechestru asigurător.
A fost respinsă
excepția lipsei calității de reprezentant al SC V.I. SRL, existând la dosarul
cauzei dovezi din care rezultă mandatul acordat apărătorului prin semnăturile
conjuncte ale ambilor asociați.
În temeiul art. 274
C. proc. civ. a fost reținută culpa procesuală a reclamantei care a fost
obligată față de pârâte la câte 20.000 RON pentru fiecare, constând în onorariu
avocațial.
Împotriva acestei
sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta SC S.T. SRL București,
solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței pronunțate de
instanța de fond, în sensul admiterii cererii sale de chemare în judecată și a
respingerii cererii reconvenționale.
În drept, apelanta a
invocat art. 282 și următoarele C. proc. civ.
Prin Notele de
ședință depuse la dosar în ședința publică din 4 aprilie 2012, pârâta-intimată
SC V.I. SRL a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
Prin Concluziile
scrise formulate, pârâta intimată SC V.I. SRL a solicitat instanței să se
respingă cererea de apel formulată de reclamanta SC S.T. SRL pentru motivele
detaliate în respectivele concluzii.
Prin Concluziile
scrise înregistrate prin Registratura Curții de Apel în data de 11 mai 2012,
reclamanta apelantă SC S.T. SRL București a solicitat admiterea apelului
formulat de societatea sa împotriva Sentinței civile nr. 844/2011 a instanței
de fond solicitând modificarea în tot a acestei sentințe.
Prin Decizia civilă
nr. 120 din 16 mai 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a respins
apelul declarat de reclamanta SC S.T. SRL în contradictoriu cu pârâtele
intimate SC V.I. SRL, SC P.E. SRL și SC G.I.R. SRL
A dat în debit
pârâta-intimată SC V.I. SRL cu suma de 81.207 RON datorată de pârâtă în primă
instanță, aferentă cererii reconvenționale formulate în cauză, executarea
silită a debitului urmând a fi efectuată de către organele executare ale
Municipiului București subordonate Ministerului Finanțelor Publice București.
A dispus transmiterea
unui exemplar din încheierea Ședinței Camerei de Consiliu din 12 ianuarie 2012
pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în Dosarul nr.
306/30/2011, organelor de executare competente ale Municipiului București
subordonate Ministerului Finanțelor Publice București pentru punerea în
executare a hotărârii, respectiv a măsurii dispuse de Curtea de Apel Timișoara
în data de 12 ianuarie 2012, de amânare a plății taxei judiciare de timbru în
sumă de 178.703 RON, până la data pronunțării deciziei asupra prezentului apel,
facilitate acordată reclamantei apelante SC S.T. SRL înmatriculată la Oficiul
Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București.
Pentru a se pronunța
astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Au fost găsite
netemeinice susținerile reclamantei-apelante referitoare la necompetența
teritorială a Tribunalului Timiș privind soluționarea cererii reconvenționale.
S-a reținut că în
cazul cererii reconvenționale se aplică o prorogare legală de competență.
Conform art. 17 C. proc. civ. "Cererile accesorii și incidentale sunt în
căderea instanței competente să judece cererea principală".
Nici art. 5 și nici
art. 10 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în ceea ce privește cererea
reconvențională formulată de V.
Întrucât Tribunalul
Timiș a devenit competent asupra cererii principale (prin faptul că reclamanta
apelantă a înregistrat cererea sa pe rolul acestei instanțe, iar pârâtul nu s-a
opus acestei învestiri), aceeași instanță este competentă și în legătură cu
cererea reconvențională formulată de pârâta SC V.I. SRL din acțiunea
principală, în virtutea prorogării de competență stabilite de art. 17 C. proc.
civ. Reclamantul a renunțat la clauza atributivă de competență prin formularea
cererii introductive în fața Tribunalului Timiș. Este adevărat că prin clauza
10.2 din Contractul de Consultanță, părțile au stabilit competența soluționării
litigiilor în legătură cu acest contract în favoarea instanțelor din București.
Prin faptul că reclamanta SC S.T. SRL a formulat cererea de chemare în judecată
în fața Tribunalului Timiș, acesta a renunțat, în mod implicit, la competența
teritorială convențională. Mai mult decât atât, prin faptul că pârâta V. nu s-a
opus soluționării litigiului de către instanța învestită, rezultă că între
părți a intervenit un nou acord de voință, tacit, cu privire la competența
soluționării litigiului de către Tribunalul Timiș.
S-a reținut că
necompetența invocată este de ordine privată, iar nu publică.
Judecarea cererii
reconvenționale împreună cu acțiunea principală a fost impusă de necesitatea
asigurării unui act de justiție unitar.
Referitor la motivul
de apel invocat de pârâtă în sensul că prima instanță a anulat clauza de
exclusivitate fără a pune în vedere pârâtei SC V.I. SRL să achite vreo taxă de
timbru la valoarea acestei clauze, s-a reținut că Legea nr. 146/1997 art. 20
alin. (5) tratează, în mod expres, cazul în care în fazele procesuale
superioare se constată că în prima instanță taxa judiciară de timbru nu a fost
achitată.
Au fost găsite
neîntemeiate criticile reclamantei-apelante privind lipsa calității de
reprezentant a societății de avocați angajați de pârâta SC V.I. SRL.
S-a reținut că, în
conformitate cu art. 68 alin. (1) C. proc. civ., împuternicirea avocațială este
suficientă pentru a proba calitatea de reprezentant.
Referitor la cererea
reconvențională formulată de pârâta reclamantă reconvențională SC V.I. SRL, s-a
reținut că, în mod corect, prima instanță a constat nulitatea absolută a
clauzei de exclusivitate conținute de art. 5 (1) din Contractul din 31 octombrie
2005 încheiat între SC V.I. SRL și SC I.C. SRL (societate căreia i s-a
substituit ulterior reclamanta SC S.T. SRL), deoarece această prevedere legală
înserată în capitolul "Drepturile și obligațiile părților" este în
contradicție cu însuși obiectul contractului redat la art. 2.1 cât și cu
dispozițiile art. 5.2. din același contract.
Prin instituirea unei
interdicții în sarcina SC V.I. SRL de a dispune de bunurile proprietatea sa,
altfel decât prin intermedierea și cu acordul SC S.T. SRL, s-ar ajunge ca respectivele
bunuri să fie indisponibilizate.
Clauza de
exclusivitate privind prestarea de către reclamanta SC S.T. SRL a serviciilor
de consultanță privind valorificarea bunurilor obiect al convenției este lovită
de nulitate absolută, așa cum a constatat prima instanță, pentru cauza ilicită,
având în vedere că a impus în favoarea reclamantei SC S.T. SRL exclusivitatea
la infinit, fără o determinare temporală.
De asemenea, clauza
de exclusivitate înserată la art. 5.1. din contract este în contradicție cu
însăși rațiunea înființării unei societății comerciale, aceea de obținere de
profit prin efectuarea de acte de comerț, și obstrucționează activitatea
acesteia dând dreptul consultantului de a valorifica respectivele bunuri pe o
perioadă nedeterminată, încălcându-se prin aceasta atât dispozițiile Legii nr.
31/1990 cât și interesele individuale ale societății pârâte, devenind incidente
dispozițiile art. 966, 968 C. civ.
În ce privește
respingerea cererii reclamantei SC S.T. SRL de chemare în judecată s-a constatat
că, în mod corect, prima instanță a reținut că din analiza obiectului
contractului nr. 33/2005, rezultă că acesta exceptează terenurile în legătură
cu care se cere sistarea activităților prin prevederile cuprinse la art. 2.1
lit. e), art. 3.1, 4.2, 4.3, 4.5, 5.1, 5.2, astfel că susținerile reclamantei,
pe care, de altfel, și-a întemeiat cererea în ansamblul său, sunt neavenite.
În virtutea
contractului, reclamanta SC S.T. SRL deține un simplu drept de creanță,
împotriva pârâtei SC V.I. SRL, drept care nu-i permite să ceară obligarea
acesteia să facă sau să nu facă ceva în legătură cu bunurile sale.
Referitor la
susținerile reclamantei-apelante în sensul că prima instanță ar fi dispus
obligarea societății sale la cheltuieli de judecată într-un cuantum exagerat de
mare față de prestațiile avocaților în prezenta cauză, care s-a soluționat la
două termene de judecată, instanța de apel a reținut că aceste critici sunt
neîntemeiate, având în vedere că onorariile avocaților au fost stabilite în
funcție nu doar de timpul petrecut în instanță ci și de importanță cauzei
dedusă judecății, cu o valoare de mai multe milioane euro și de experiența și
specializarea avocaților.
În baza dispozițiilor
art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 a fost dată în debit pârâta-intimată
SC V.I. SRL cu suma de 81.207 RON, datorată de pârâtă în primă instanță,
aferentă cererii reconvenționale formulate în cauză, executarea silită a
debitului urmând a fi efectuată de către organele executare ale Municipiului
București subordonate Ministerului Finanțelor Publice București.
În baza art. 21
2
alin. (1) și (3) din Legea nr. 146/1997 s-a dispus transmiterea unui exemplar
din încheierea Ședinței Camerei de Consiliu din 12 ianuarie 2012 pronunțată de
Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 306/30/2011,
organelor de executare competente ale Municipiului București subordonate
Ministerului Finanțelor Publice București pentru punerea în executare a
hotărârii, respectiv a măsurii dispuse de Curtea de Apel Timișoara în data de
12 ianuarie 2012, de amânare a plății taxei judiciare de timbru în sumă de
178.703 RON, până la data pronunțării deciziei asupra prezentului apel,
facilitate acordată reclamantei apelante SC S.T. SRL București.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă SC S.T. SRL București, prin
administrator judiciar C. SPRL Sfântu Gheorghe, aducându-i următoarele critici:
Atât instanța de
apel cât și prima instanță au fost necompetente din punct de vedere teritorial
pentru a soluționa cererea reconvențională formulată de către SC V.I. SRL.
Astfel, în
conformitate cu prevederile art. 5 C. proc. civ. pentru soluționarea cererii
reconvenționale era competentă teritorial instanța de la sediul pârâtului,
adică Tribunalul București.
Același lucru rezultă
și din dispozițiile art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cât și din
dispozițiile art. 10.2 din Contractul de consultantă nr. 33/2005.
Ca atare, prima
instanță trebuia să disjungă cererea reconvențională și să o trimită, spre
competentă soluționare, la Tribunalul București.
Hotărârea
instanței de apel este nelegală și în ce privește cuantumul onorariului de
avocat, acordat sub forma cheltuielilor de judecată, la care a fost obligată
recurenta-apelantă, acest cuantum fiind prea ridicat raportat la faptul că nu
au fost acordate prea multe termene iar toate societățile pârâte au fost
reprezentate de același avocat.
Instanța de apel
nu a motivat admiterea cererii reconvenționale, singurul argument reținut fiind
acela că prin inserarea clauzei de exclusivitate s-ar fi generat o contradicție
între art. 2.1 și art. 5.1 din Contractul de consultanță, nearătându-se în ce
constă această contradicție.
Hotărârea
instanței de apel a fost dată cu greșita interpretare a clauzei de
exclusivitate.
Astfel, în mod greșit,
s-a constatat că prin instituirea interdicției, în sarcina pârâtei, de a
dispune de bunurile proprietatea sa altfel decât prin intermedierea și cu
acordul reclamantei, s-ar ajunge ca respectivele bunuri să fie
indisponibilizate, dimpotrivă, prin exclusivitatea dreptului de a valorifica
patrimoniul, părțile au înțeles dreptul consultantului de a fi singurul
abilitat să prospecteze piața în vederea găsirii celor mai bune oportunități de
valorificare, de a face selecția ofertelor și de a o alege pe cea mai
avantajoasă, după consultarea beneficiarului.
Ca atare, această
clauză a fost inserată în contract tocmai pentru ca bunurile să fie
valorificate în cele mai avantajoase condiții pentru pârâtă, nicidecum nu s-a
urmărit indisponibilizarea lor.
Hotărârea
instanței de apel este nelegală deoarece nulitatea clauzei de exclusivitate a
fost greșit soluționată, pentru cauză ilicită.
Astfel, în mod
nelegal, instanța de apel a înlăturat voința părților, nearătând care normă de
drept substanțial, imperativă, a fost încălcată.
În ce privește
cererea reconvențională, recurenta-reclamantă a susținut că pârâta-reclamantă
nu a depus, în fața primei instanțe, nicio astfel de cerere, ci doar note de
ședință și concluzii scrise, care au fost, în mod greșit, interpretate de către
prima instanță și, respectiv, instanța de apel, ca fiind o cerere
reconvențională, încălcându-se astfel principiile contradictorialității și al
rolului activ al instanței.
Este nelegală
concluzia instanței de apel potrivit căreia a fost impusă, în favoarea
reclamantei, o exclusivitate la infinit, fără o limită temporală, dar că acest
fapt ar fi nelegal, neindicându-se nicio prevedere legală care ar menționa că o
astfel de clauză ar constitui o cauză de nulitate absolută a clauzei.
De altfel, există,
implicit, o limită temporală și anume aceea dată de momentul valorificării
tuturor bunurilor mobile și imobile ale societății supuse procedurii
insolvenței.
S-a mai susținut de
către recurentă că este greșită reținerea instanței de apel cu privire la
rațiunea înființării unei societăți comerciale, clauza respectivă neavând rolul
de a diminua profitul societății pârâte ci, dimpotrivă, de a-l maximiza.
În acest sens,
reclamanta-recurentă a indicat câteva operațiuni comerciale care, în opinia ei,
au dus la mărirea profitului societății pârâte și nu la diminuarea acestuia.
Instanța de apel
nu a soluționat motivele de apel formulate la punctele 2, 3 și 4, privitoare la
cuantumul taxei judiciare de timbru datorate, la lipsa calității de
reprezentant al SC V.I. SRL precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În ce privește
cererea de chemare în judecată formulată de către recurenta-reclamantă, aceasta
trebuia admisă, deoarece, ca urmare a unor hotărâri definitive și executorii
pronunțate de Tribunalul București, recurenta-reclamantă este creditor al SC
V.I. SRL, având un drept de gaj general asupra patrimoniului debitoarei ei, or,
în condițiile în care societățile pârâte desfășoară activități ce conduc la
diminuarea substanțială a valorii terenurilor proprietatea pârâtei, dar care
sunt principalele bunuri ale acesteia, este evident interesul reclamantei în
conservarea acestui bun, tocmai pentru realizarea dreptului de gaj general,
astfel încât, cererea sa de chemare în judecată trebuia admisă.
Analizând decizia
recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că
recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Prima critică nu
poate fi reținută.
Instanța de apel a
arătat, în mod foarte clar, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 17 C.
proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea
instanței competente să judece cererea principală, iar cum Tribunalul Timiș a
devenit competent să soluționeze cererea principală, prin faptul că reclamanta a
înregistrat cererea introductivă pe rolul acestei instanței iar pârâta nu s-a
opus învestirii, aceeași instanță a devenit competentă și cu soluționare
cererii reconvenționale formulată de către SC V.I. SRL.
Prin faptul că
niciuna dintre părți nu au invocat dispozițiile art. 10.2 din Contractul de
consultanță nr. 33/2005 încheiat între ele, înseamnă că au achiesat de la
derogarea privind aplicarea dispozițiilor acestui articol din contract.
Nici critica
privind cuantumul onorariului de avocat nu poate fi reținută, deoarece
recurenta a formulat critici care vizează netemeinicia deciziei recurate, sub
acest aspect, nu nelegalitatea acesteia, or, în calea de a atac a recursului
hotărârea instanței de apel nu mai poate fi analizată sub aspectul
netemeiniciei, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin
O.U.G. nr. 138/2000.
Criticile
formulate la pct. 3, 4, 5 și 7 sunt fondate și vor fi analizate împreună.
Instanța de apel a
reținut caracterul ilicit al clauzei conținute de art. 5.1 din contractul nr.
33/2005, prin raportare la alte clauze contractuale, în special la cea
conținută în art. 2.1 din același contract, or, acest lucru este, în mod
evident, nelegal, caracterul ilicit al unei clauze contractuale neputându-se
stabili în raport de alte clauze contractuale, ci numai în raport de niște
norme legale.
Legat de acest
aspect, instanța de apel nu a arătat căror norme legale contravine clauza
contractuală privind exclusivitatea acordată reclamantei-recurente, cu atât mai
mult cu cât clauza respectivă reprezintă voința părților, astfel că, sub acest
aspect, se poate concluziona că fondul cauzei nu a fost pe deplin lămurit,
impunându-se casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la
aceeași instanță de apel.
Mai mult, instanța de
apel trebuie să lămurească de ce a reținut caracterul temporal infinit al
clauzei de exclusivitate, precum și pretinsa limitare a dreptului SC V.I. SRL
de a dispune de bunurile sale, cât și pretinsul rezultat de diminuare a
profitului acestei societăți, prin aplicarea respectivei clauze, când din
conținutul respectivelor clauze rezultă că toate operațiunile pe care trebuie
să le facă consultantul, respectiv reclamanta-recurentă, se fac cu consultarea
beneficiarului, scopul urmărit fiind tocmai găsirea celor mai bune oportunități
de valorificare a bunurilor, acest lucru însemnând tocmai maximizarea
profitului și nu minimizarea acestuia, fiind evident faptul că această clauză
cuprinde, implicit, o limită temporală, anume cea dată de momentul terminării
lichidării tuturor bunurilor, în condițiile contractului.
Critica privind
neformularea de către pârâta-reclamantă a unei cereri reconvenționale nu poate
fi reținută, deoarece aceasta a fost formulată direct în fața instanței de
recurs, recurenta-reclamantă punând concluzii în fața primei instanțe și pe
cererea reconvențională, necriticând aspectul invocat în recurs prin criticile
formulate în cererea de apel.
Nu pot fi reținute
nici criticile formulate la pct. 8 al motivelor de recurs.
Astfel, în ce privește
cuantumul taxei judiciare de timbru, dacă partea era nemulțumită trebuia să
ceară reexaminarea cuantumului acestei taxe, aceasta fiind singura cale de atac
prevăzută de lege, instanța de apel neputând soluționa cererea
reclamantei-apelante, după ce tot ea stabilise cuantumul acestei taxe, o
eventuală cerere de reexaminare trebuind să fie soluționată un alt complet al
Curții de Apel Timișoara.
În ce privește
calitatea de reprezentant al SC V.I. SRL cât și cuantumul onorariului de
avocat, aceste critici au fost examinate de către instanța de apel, aceasta
reținând că împuternicirea avocațială este suficientă pentru a proba calitatea
de reprezentant, iar cât privește onorariile avocaților a arătat că a dat
relevanță importanței cauzei deduse judecății precum și experienței și
specializării avocaților.
În ce privește
criticile formulate de către recurenta-reclamantă privitor la soluționarea, pe
fond, a cererii principale, pentru o soluționare unitară a cauzei, acestea vor
fi avute în vedere de către instanța de apel atunci când va analiza apelul în
întregul său, conform celor arătate la pct. 3 din considerente.
Având în vedere cele
de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., raportat la
art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa
decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de
apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de reclamanta SC S.T. SRL București prin administrator judiciar C.
SPRL Sfântu Gheorghe împotriva Deciziei civile nr. 120 din 16 mai 2012,
pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, casează decizia
recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 16 ianuarie 2014.
Procesat
de GGC - NN