ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 58/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 58/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 306/30/2011, la data de 19 ianuarie 2011, reclamanta SC S.T. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC V.I. SRL, SC P.E. SRL, SC P. SRL, SC I.I.M. SRL și SC G.I.R. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligate pârâtele să respecte dispozițiile contractului din 31 octombrie 2005 și actul adițional din 10 februarie 2006, respectiv de a sista toate activitățile desfășurate pe platformele proprietatea SC V.I. SRL, situate în Timișoara, Str. G. și localitatea Margina, Județul Timiș. Prin întâmpinarea formulată în cauză, SC V.I.
SRL a solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca netemeinică și nelegală, motivat de faptul că este lipsită de interes legitim, juridic, personal, născut și actual în sensul că reclamanta nu a produs nicio dovadă a existenței unei aparențe de drept și nu a justificat niciun drept care ar putea fi prejudiciat prin continuarea activității comerciale a unor terți, contestând pe calea acțiunii, dreptul de proprietate asupra platformelor industriale la care face referire, fără a revendica un drept de proprietate personal. Pe cale reconvențională, SC V.I. SRL a solicitat a se constata nulitatea absolută a clauzei de exclusivitate conținută de art. 5 (1) din contractul din 31 octombrie 2005 încheiat între părți, clauză care privește prestarea de către SC S.T.
SRL a serviciilor de consultanță privind valorificarea bunurilor, obiect al convenției și este lovită de nulitate absolută pentru cauză ilicită având în vedere că impune în favoarea reclamantei exclusivitatea la infinit, fără o determinare temporară, durata contractului fiind determinată doar de finalizarea vânzării anumitor bunuri. Prin Sentința civilă nr. 844 din 12 aprilie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 306/30/2010, Tribunalul Timiș a respins excepțiile invocate în cauză, respectiv excepția de inadmisibilitate a cererii reclamantei, invocată de pârâta SC V.I. SRL și excepția lipsei calității de reprezentant al SC V.I. SRL București. A respins acțiunea principală formulată de reclamanta SC S.T.
SRL București în contradictoriu cu pârâtele SC V.I. SRL, SC P.E. SRL, SC P. SRL, SC I.I.M. SRL și SC G.I.R. SRL. A admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențională SC V.I. SRL în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențională SC S.T. SRL. A constatat nulitatea absolută a clauzei de exclusivitate conținute de art. 5 (1) din contractul din 31 octombrie 2005 încheiat între SC V.I. SRL și I.C. SRL (societate căreia i s-a substituit ulterior SC S.T. SRL). A obligat reclamanta SC S.T. SRL față de pârâtele SC I.I.M. SRL, SC P. SRL și SC G.I.R. SRL, la câte 20.000 RON, cheltuieli de judecată pentru fiecare. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Contractul de consultanță din 31 octombrie 2005 încheiat între SC I.C.
SRL și SC V.I. SRL are ca obiect acordarea de către consultant (SC I.C. SRL), beneficiarului (SC V.I. SRL), consultanță tehnică, economică, juridică printr-o societate de avocați, în vederea achiziționării prin licitație a activelor, bunuri mobile și imobile aparținând SC S. SA - în faliment, bunuri enumerate în anexele la caietul de sarcini și în anexa 1, parte integrantă din contract, în schimbul unui onorariu de 1.250.000 euro plus TVA pentru serviciile prestate conform art. 2.1 lit. a), b), c) și h) iar pentru serviciile prevăzute la lit d), e), f) și g) părțile au stabilit, cu titlu de onorariu, un procent de 10% din prețul cu care vor fi valorificate toate bunurile achiziționate, cu excepția terenurilor și a unor clădiri care vor fi identificate ulterior, prin act adițional.
Prin Actul adițional nr. 1 la contract, obligațiile și drepturile ce derivă din contractul nr. 33/2005 au fost cedate acceptantului SC S.T. SRL. Față de obiectul contractului sus-indicat, reclamanta și-a motivat cererea prin aceea că are dreptul de a administra, conserva, valorifica și dispune de toate bunurile dobândite de SC V.I. SRL, ceea ce nu corespunde contractului și scopului pentru care a fost încheiat, respectiv acela de a acorda consultanță în vederea achiziționării activelor SC S. SA.
S-a reținut că interesul reclamantei este doar acela de a percepe onorariul de 1.250.000 euro pentru prestarea serviciilor legate de analiza rapoartelor de evaluare din dosarul de faliment (lit. a)), întocmirea documentațiilor necesare licitației (lit. b)), asigurarea consultanței economice, tehnice pe tot parcursul procedurii de licitație (lit. c)), demersuri în vederea asigurării serviciilor de consultanță juridică și de a reprezenta beneficiarul printr-o societate de avocați, în scopul achiziționării prin licitație de bunuri mobile și imobile ale societății în faliment.
S-a mai reținut că interesul reclamantei este mai ales de a obține 10% din prețul obținut, urmare a valorificării bunurilor achiziționate în modalitatea arătată mai sus, pentru serviciile prestate pârâtei beneficiare, cuprinse la art. 2.1, respectiv: analiza oportunității de afaceri existente pe piață, pentru valorificarea bunurilor la cel mai bun preț (lit. d)), identificarea celor mai bune oferte în scopul valorificării bunurilor mobile și imobile, cu excepția terenurilor (lit. e)), negocierea contractelor de vânzare-cumpărare a bunurilor achiziționate ce urmează a fi valorificate (lit. f)), orice alte servicii conexe valorificării bunurilor achiziționate (lit. g)). Potrivit art. 4.4 din contract, sumele stabilite în sarcina pârâtei beneficiare a serviciilor, devin scadente la momentul intabulării pe numele acesteia a bunurilor achiziționate, încât se poate lesne concluziona că cererea reclamantei, astfel cum a fost formulată, nu este întemeiată, ea solicită ca pârâtele să fie obligate la respectarea dispozițiilor contractului din 31 octombrie 2005 și actul adițional din 10 februarie 2006, cu excepția pârâtei SC V.I.
SRL, celelalte nu au fost părți ale raportului juridic generat de contractul 33/2005. Reclamanta trebuia să dovedească, prin prisma art. 1169 C. civ., ce anume prevederi contractuale nu au fost respectate de către SC V.I. SRL, întrucât, potrivit contractului, aceasta din urmă nu avea nici o restricție de a nu înstrăina respectivele bunuri achiziționate, singura sa obligație fiind aceea de a efectua plata către reclamantă, pentru serviciile de consultanță prestate, respectiv onorariul fix în cuantumul stabilit și 10% din valorificarea bunurilor, acest procent putând fi determinat din facturile fiscale emise urmare a vânzării-cumpărării.
S-a menționat că la art. 5.1 din contract părțile au prevăzut că "beneficiarul se obligă să acorde consultantului exclusivitatea dreptului de a valorifica întreg patrimoniul achiziționat, cu excepția terenurilor și cu excepția unor clădiri care vor fi identificate de comun acord, de părți, ulterior, prin act adițional la prezentul contract.
Prin exclusivitatea dreptului de a valorifica patrimoniul, părțile înțeleg dreptul Consultantului de a fi singurul abilitat să prospecteze piața în vederea găsirii celor mai bune oportunități de valorificare, de a face selecția ofertelor și de a o alege pe cea mai avantajoasă, după consultarea Beneficiarului". S-a apreciat că această prevedere inserată la capitolul "drepturile și obligațiile părților" este în contradicție cu însuși obiectul contractului redat la art. 2.1 prin care Consultantul doar asigură Beneficiarului consultanță tehnică, economică, juridică în vederea achiziționării prin licitație a activelor aparținând SC S. SA - în faliment.
Este în contradicție și cu articolul 5.2 potrivit căruia Beneficiarul se obligă să valorifice, în totalitate, toate bunurile mobile și imobile achiziționate, cu excepția terenurilor și a unor clădiri, față de dispoziția cuprinsă la art. 5.1, prin care beneficiarul acordă consultantului exclusivitatea dreptului de valorificare a patrimoniului achiziționat. Este în contradicție cu normele de procedură civilă referitoare la licitație, deși, la art. 2.1, consultanța se referă la achiziționarea activelor societății în faliment prin licitație, prevederile art. 5.1 dând dreptul consultantului de a face selecția ofertelor. Prevederea pe care SC V.I.
SRL a considerat-o lipsită de efecte juridice solicitând a se constata nulitatea absolută a acesteia, s-a apreciat că este în contradicție și cu însăși rațiunea înființării unei societăți comerciale, aceea de obținere de profit prin efectuarea de acte de comerț și obstrucționează activitatea acesteia prin clauza de exclusivitate cuprinsă la art. 5.1 din contract care dă dreptul Consultantului de valorificare a respectivelor bunuri pe o durată nedeterminată, a cărei finalitate se întrevede doar la vânzarea tuturor bunurilor societății în faliment, ea fraudând atât Legea nr. 31/1990 cât și interesele individuale ale societății pârâte, incidente devenind prevederile art. 966, 968 C. civ. S-a reținut că acțiunea principală este neîntemeiată și față de celelalte pârâte, dreptul de creanță pe care reclamanta pretinde că îl are față de SC V.I.
SRL, nefiindu-le opozabil acestora, față de care nu există nici un raport obligațional. Dimpotrivă, art. 4.2 din contract dispune că procentul de 10% cuvenit reclamantei pentru serviciile de consultanță se aplică la prețul de valorificare al bunurilor. Reclamanta nu deține un drept de proprietate asupra bunurilor achiziționate și valorificate ci un drept de creanță asupra SC V.I. SRL care poate fi urmărită silit și care nu generează obligații în sarcina terților. A fost respinsă excepția de inadmisibilitate a cererii reclamantei, invocată de pârâta SC V.I. SRL, față de liberul acces la justiție, prevederile art. 111 C. proc. civ. invocate de autoarea excepției nefiind incidente, prin cerere urmărindu-se constatarea existenței sau neexistenței unui drept, nu realizarea dreptului și nici instituirea unui sechestru asigurător.
A fost respinsă excepția lipsei calității de reprezentant al SC V.I. SRL, existând la dosarul cauzei dovezi din care rezultă mandatul acordat apărătorului prin semnăturile conjuncte ale ambilor asociați. În temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost reținută culpa procesuală a reclamantei care a fost obligată față de pârâte la câte 20.000 RON pentru fiecare, constând în onorariu avocațial. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta SC S.T. SRL București, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței pronunțate de instanța de fond, în sensul admiterii cererii sale de chemare în judecată și a respingerii cererii reconvenționale. În drept, apelanta a invocat art. 282 și următoarele C. proc.
civ. Prin Notele de ședință depuse la dosar în ședința publică din 4 aprilie 2012, pârâta-intimată SC V.I. SRL a solicitat respingerea apelului, ca nefondat. Prin Concluziile scrise formulate, pârâta intimată SC V.I. SRL a solicitat instanței să se respingă cererea de apel formulată de reclamanta SC S.T. SRL pentru motivele detaliate în respectivele concluzii. Prin Concluziile scrise înregistrate prin Registratura Curții de Apel în data de 11 mai 2012, reclamanta apelantă SC S.T. SRL București a solicitat admiterea apelului formulat de societatea sa împotriva Sentinței civile nr. 844/2011 a instanței de fond solicitând modificarea în tot a acestei sentințe. Prin Decizia civilă nr. 120 din 16 mai 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a respins apelul declarat de reclamanta SC S.T.
SRL în contradictoriu cu pârâtele intimate SC V.I. SRL, SC P.E. SRL și SC G.I.R. SRL A dat în debit pârâta-intimată SC V.I. SRL cu suma de 81.207 RON datorată de pârâtă în primă instanță, aferentă cererii reconvenționale formulate în cauză, executarea silită a debitului urmând a fi efectuată de către organele executare ale Municipiului București subordonate Ministerului Finanțelor Publice București.
A dispus transmiterea unui exemplar din încheierea Ședinței Camerei de Consiliu din 12 ianuarie 2012 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 306/30/2011, organelor de executare competente ale Municipiului București subordonate Ministerului Finanțelor Publice București pentru punerea în executare a hotărârii, respectiv a măsurii dispuse de Curtea de Apel Timișoara în data de 12 ianuarie 2012, de amânare a plății taxei judiciare de timbru în sumă de 178.703 RON, până la data pronunțării deciziei asupra prezentului apel, facilitate acordată reclamantei apelante SC S.T. SRL înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Au fost găsite netemeinice susținerile reclamantei-apelante referitoare la necompetența teritorială a Tribunalului Timiș privind soluționarea cererii reconvenționale.
S-a reținut că în cazul cererii reconvenționale se aplică o prorogare legală de competență. Conform art. 17 C. proc. civ. "Cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală". Nici art. 5 și nici art. 10 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în ceea ce privește cererea reconvențională formulată de V. Întrucât Tribunalul Timiș a devenit competent asupra cererii principale (prin faptul că reclamanta apelantă a înregistrat cererea sa pe rolul acestei instanțe, iar pârâtul nu s-a opus acestei învestiri), aceeași instanță este competentă și în legătură cu cererea reconvențională formulată de pârâta SC V.I. SRL din acțiunea principală, în virtutea prorogării de competență stabilite de art. 17 C. proc.
civ. Reclamantul a renunțat la clauza atributivă de competență prin formularea cererii introductive în fața Tribunalului Timiș. Este adevărat că prin clauza 10.2 din Contractul de Consultanță, părțile au stabilit competența soluționării litigiilor în legătură cu acest contract în favoarea instanțelor din București. Prin faptul că reclamanta SC S.T. SRL a formulat cererea de chemare în judecată în fața Tribunalului Timiș, acesta a renunțat, în mod implicit, la competența teritorială convențională. Mai mult decât atât, prin faptul că pârâta V. nu s-a opus soluționării litigiului de către instanța învestită, rezultă că între părți a intervenit un nou acord de voință, tacit, cu privire la competența soluționării litigiului de către Tribunalul Timiș.
S-a reținut că necompetența invocată este de ordine privată, iar nu publică. Judecarea cererii reconvenționale împreună cu acțiunea principală a fost impusă de necesitatea asigurării unui act de justiție unitar. Referitor la motivul de apel invocat de pârâtă în sensul că prima instanță a anulat clauza de exclusivitate fără a pune în vedere pârâtei SC V.I. SRL să achite vreo taxă de timbru la valoarea acestei clauze, s-a reținut că Legea nr. 146/1997 art. 20 alin. (5) tratează, în mod expres, cazul în care în fazele procesuale superioare se constată că în prima instanță taxa judiciară de timbru nu a fost achitată. Au fost găsite neîntemeiate criticile reclamantei-apelante privind lipsa calității de reprezentant a societății de avocați angajați de pârâta SC V.I.
SRL. S-a reținut că, în conformitate cu art. 68 alin. (1) C. proc. civ., împuternicirea avocațială este suficientă pentru a proba calitatea de reprezentant. Referitor la cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă reconvențională SC V.I. SRL, s-a reținut că, în mod corect, prima instanță a constat nulitatea absolută a clauzei de exclusivitate conținute de art. 5 (1) din Contractul din 31 octombrie 2005 încheiat între SC V.I. SRL și SC I.C. SRL (societate căreia i s-a substituit ulterior reclamanta SC S.T. SRL), deoarece această prevedere legală înserată în capitolul "Drepturile și obligațiile părților" este în contradicție cu însuși obiectul contractului redat la art. 2.1 cât și cu dispozițiile art. 5.2.
din același contract. Prin instituirea unei interdicții în sarcina SC V.I. SRL de a dispune de bunurile proprietatea sa, altfel decât prin intermedierea și cu acordul SC S.T. SRL, s-ar ajunge ca respectivele bunuri să fie indisponibilizate. Clauza de exclusivitate privind prestarea de către reclamanta SC S.T. SRL a serviciilor de consultanță privind valorificarea bunurilor obiect al convenției este lovită de nulitate absolută, așa cum a constatat prima instanță, pentru cauza ilicită, având în vedere că a impus în favoarea reclamantei SC S.T. SRL exclusivitatea la infinit, fără o determinare temporală. De asemenea, clauza de exclusivitate înserată la art. 5.1.
din contract este în contradicție cu însăși rațiunea înființării unei societății comerciale, aceea de obținere de profit prin efectuarea de acte de comerț, și obstrucționează activitatea acesteia dând dreptul consultantului de a valorifica respectivele bunuri pe o perioadă nedeterminată, încălcându-se prin aceasta atât dispozițiile Legii nr. 31/1990 cât și interesele individuale ale societății pârâte, devenind incidente dispozițiile art. 966, 968 C. civ. În ce privește respingerea cererii reclamantei SC S.T. SRL de chemare în judecată s-a constatat că, în mod corect, prima instanță a reținut că din analiza obiectului contractului nr. 33/2005, rezultă că acesta exceptează terenurile în legătură cu care se cere sistarea activităților prin prevederile cuprinse la art. 2.1 lit. e), art. 3.1, 4.2, 4.3, 4.5, 5.1, 5.2, astfel că susținerile reclamantei, pe care, de altfel, și-a întemeiat cererea în ansamblul său, sunt neavenite.
În virtutea contractului, reclamanta SC S.T. SRL deține un simplu drept de creanță, împotriva pârâtei SC V.I. SRL, drept care nu-i permite să ceară obligarea acesteia să facă sau să nu facă ceva în legătură cu bunurile sale. Referitor la susținerile reclamantei-apelante în sensul că prima instanță ar fi dispus obligarea societății sale la cheltuieli de judecată într-un cuantum exagerat de mare față de prestațiile avocaților în prezenta cauză, care s-a soluționat la două termene de judecată, instanța de apel a reținut că aceste critici sunt neîntemeiate, având în vedere că onorariile avocaților au fost stabilite în funcție nu doar de timpul petrecut în instanță ci și de importanță cauzei dedusă judecății, cu o valoare de mai multe milioane euro și de experiența și specializarea avocaților.
În baza dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 a fost dată în debit pârâta-intimată SC V.I. SRL cu suma de 81.207 RON, datorată de pârâtă în primă instanță, aferentă cererii reconvenționale formulate în cauză, executarea silită a debitului urmând a fi efectuată de către organele executare ale Municipiului București subordonate Ministerului Finanțelor Publice București.
În baza art. 21 2 alin. (1) și (3) din Legea nr. 146/1997 s-a dispus transmiterea unui exemplar din încheierea Ședinței Camerei de Consiliu din 12 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 306/30/2011, organelor de executare competente ale Municipiului București subordonate Ministerului Finanțelor Publice București pentru punerea în executare a hotărârii, respectiv a măsurii dispuse de Curtea de Apel Timișoara în data de 12 ianuarie 2012, de amânare a plății taxei judiciare de timbru în sumă de 178.703 RON, până la data pronunțării deciziei asupra prezentului apel, facilitate acordată reclamantei apelante SC S.T. SRL București. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă SC S.T.
SRL București, prin administrator judiciar C. SPRL Sfântu Gheorghe, aducându-i următoarele critici:
Atât instanța de apel cât și prima instanță au fost necompetente din punct de vedere teritorial pentru a soluționa cererea reconvențională formulată de către SC V.I. SRL. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 5 C. proc. civ. pentru soluționarea cererii reconvenționale era competentă teritorial instanța de la sediul pârâtului, adică Tribunalul București. Același lucru rezultă și din dispozițiile art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cât și din dispozițiile art. 10.2 din Contractul de consultantă nr. 33/2005. Ca atare, prima instanță trebuia să disjungă cererea reconvențională și să o trimită, spre competentă soluționare, la Tribunalul București.
Hotărârea instanței de apel este nelegală și în ce privește cuantumul onorariului de avocat, acordat sub forma cheltuielilor de judecată, la care a fost obligată recurenta-apelantă, acest cuantum fiind prea ridicat raportat la faptul că nu au fost acordate prea multe termene iar toate societățile pârâte au fost reprezentate de același avocat.
Instanța de apel nu a motivat admiterea cererii reconvenționale, singurul argument reținut fiind acela că prin inserarea clauzei de exclusivitate s-ar fi generat o contradicție între art. 2.1 și art. 5.1 din Contractul de consultanță, nearătându-se în ce constă această contradicție.
Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita interpretare a clauzei de exclusivitate. Astfel, în mod greșit, s-a constatat că prin instituirea interdicției, în sarcina pârâtei, de a dispune de bunurile proprietatea sa altfel decât prin intermedierea și cu acordul reclamantei, s-ar ajunge ca respectivele bunuri să fie indisponibilizate, dimpotrivă, prin exclusivitatea dreptului de a valorifica patrimoniul, părțile au înțeles dreptul consultantului de a fi singurul abilitat să prospecteze piața în vederea găsirii celor mai bune oportunități de valorificare, de a face selecția ofertelor și de a o alege pe cea mai avantajoasă, după consultarea beneficiarului. Ca atare, această clauză a fost inserată în contract tocmai pentru ca bunurile să fie valorificate în cele mai avantajoase condiții pentru pârâtă, nicidecum nu s-a urmărit indisponibilizarea lor.
Hotărârea instanței de apel este nelegală deoarece nulitatea clauzei de exclusivitate a fost greșit soluționată, pentru cauză ilicită. Astfel, în mod nelegal, instanța de apel a înlăturat voința părților, nearătând care normă de drept substanțial, imperativă, a fost încălcată.
În ce privește cererea reconvențională, recurenta-reclamantă a susținut că pârâta-reclamantă nu a depus, în fața primei instanțe, nicio astfel de cerere, ci doar note de ședință și concluzii scrise, care au fost, în mod greșit, interpretate de către prima instanță și, respectiv, instanța de apel, ca fiind o cerere reconvențională, încălcându-se astfel principiile contradictorialității și al rolului activ al instanței.
Este nelegală concluzia instanței de apel potrivit căreia a fost impusă, în favoarea reclamantei, o exclusivitate la infinit, fără o limită temporală, dar că acest fapt ar fi nelegal, neindicându-se nicio prevedere legală care ar menționa că o astfel de clauză ar constitui o cauză de nulitate absolută a clauzei. De altfel, există, implicit, o limită temporală și anume aceea dată de momentul valorificării tuturor bunurilor mobile și imobile ale societății supuse procedurii insolvenței. S-a mai susținut de către recurentă că este greșită reținerea instanței de apel cu privire la rațiunea înființării unei societăți comerciale, clauza respectivă neavând rolul de a diminua profitul societății pârâte ci, dimpotrivă, de a-l maximiza. În acest sens, reclamanta-recurentă a indicat câteva operațiuni comerciale care, în opinia ei, au dus la mărirea profitului societății pârâte și nu la diminuarea acestuia.
Instanța de apel nu a soluționat motivele de apel formulate la punctele 2, 3 și 4, privitoare la cuantumul taxei judiciare de timbru datorate, la lipsa calității de reprezentant al SC V.I. SRL precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În ce privește cererea de chemare în judecată formulată de către recurenta-reclamantă, aceasta trebuia admisă, deoarece, ca urmare a unor hotărâri definitive și executorii pronunțate de Tribunalul București, recurenta-reclamantă este creditor al SC V.I. SRL, având un drept de gaj general asupra patrimoniului debitoarei ei, or, în condițiile în care societățile pârâte desfășoară activități ce conduc la diminuarea substanțială a valorii terenurilor proprietatea pârâtei, dar care sunt principalele bunuri ale acesteia, este evident interesul reclamantei în conservarea acestui bun, tocmai pentru realizarea dreptului de gaj general, astfel încât, cererea sa de chemare în judecată trebuia admisă. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: 1. Prima critică nu poate fi reținută. Instanța de apel a arătat, în mod foarte clar, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 17 C. proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală, iar cum Tribunalul Timiș a devenit competent să soluționeze cererea principală, prin faptul că reclamanta a înregistrat cererea introductivă pe rolul acestei instanței iar pârâta nu s-a opus învestirii, aceeași instanță a devenit competentă și cu soluționare cererii reconvenționale formulată de către SC V.I. SRL. Prin faptul că niciuna dintre părți nu au invocat dispozițiile art. 10.2 din Contractul de consultanță nr. 33/2005 încheiat între ele, înseamnă că au achiesat de la derogarea privind aplicarea dispozițiilor acestui articol din contract. 2. Nici critica privind cuantumul onorariului de avocat nu poate fi reținută, deoarece recurenta a formulat critici care vizează netemeinicia deciziei recurate, sub acest aspect, nu nelegalitatea acesteia, or, în calea de a atac a recursului hotărârea instanței de apel nu mai poate fi analizată sub aspectul netemeiniciei, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. 3. Criticile formulate la pct. 3, 4, 5 și 7 sunt fondate și vor fi analizate împreună. Instanța de apel a reținut caracterul ilicit al clauzei conținute de art. 5.1 din contractul nr. 33/2005, prin raportare la alte clauze contractuale, în special la cea conținută în art. 2.1 din același contract, or, acest lucru este, în mod evident, nelegal, caracterul ilicit al unei clauze contractuale neputându-se stabili în raport de alte clauze contractuale, ci numai în raport de niște norme legale. Legat de acest aspect, instanța de apel nu a arătat căror norme legale contravine clauza contractuală privind exclusivitatea acordată reclamantei-recurente, cu atât mai mult cu cât clauza respectivă reprezintă voința părților, astfel că, sub acest aspect, se poate concluziona că fondul cauzei nu a fost pe deplin lămurit, impunându-se casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Mai mult, instanța de apel trebuie să lămurească de ce a reținut caracterul temporal infinit al clauzei de exclusivitate, precum și pretinsa limitare a dreptului SC V.I. SRL de a dispune de bunurile sale, cât și pretinsul rezultat de diminuare a profitului acestei societăți, prin aplicarea respectivei clauze, când din conținutul respectivelor clauze rezultă că toate operațiunile pe care trebuie să le facă consultantul, respectiv reclamanta-recurentă, se fac cu consultarea beneficiarului, scopul urmărit fiind tocmai găsirea celor mai bune oportunități de valorificare a bunurilor, acest lucru însemnând tocmai maximizarea profitului și nu minimizarea acestuia, fiind evident faptul că această clauză cuprinde, implicit, o limită temporală, anume cea dată de momentul terminării lichidării tuturor bunurilor, în condițiile contractului. 4. Critica privind neformularea de către pârâta-reclamantă a unei cereri reconvenționale nu poate fi reținută, deoarece aceasta a fost formulată direct în fața instanței de recurs, recurenta-reclamantă punând concluzii în fața primei instanțe și pe cererea reconvențională, necriticând aspectul invocat în recurs prin criticile formulate în cererea de apel. 5. Nu pot fi reținute nici criticile formulate la pct. 8 al motivelor de recurs. Astfel, în ce privește cuantumul taxei judiciare de timbru, dacă partea era nemulțumită trebuia să ceară reexaminarea cuantumului acestei taxe, aceasta fiind singura cale de atac prevăzută de lege, instanța de apel neputând soluționa cererea reclamantei-apelante, după ce tot ea stabilise cuantumul acestei taxe, o eventuală cerere de reexaminare trebuind să fie soluționată un alt complet al Curții de Apel Timișoara. În ce privește calitatea de reprezentant al SC V.I. SRL cât și cuantumul onorariului de avocat, aceste critici au fost examinate de către instanța de apel, aceasta reținând că împuternicirea avocațială este suficientă pentru a proba calitatea de reprezentant, iar cât privește onorariile avocaților a arătat că a dat relevanță importanței cauzei deduse judecății precum și experienței și specializării avocaților. 6. În ce privește criticile formulate de către recurenta-reclamantă privitor la soluționarea, pe fond, a cererii principale, pentru o soluționare unitară a cauzei, acestea vor fi avute în vedere de către instanța de apel atunci când va analiza apelul în întregul său, conform celor arătate la pct. 3 din considerente. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC S.T. SRL București prin administrator judiciar C. SPRL Sfântu Gheorghe împotriva Deciziei civile nr. 120 din 16 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2014. Procesat de GGC - NN
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.