ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 58/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 58/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș sub nr. 306/30/2011, la data de 19 ianuarie 2011, reclamanta

SC S.T. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC V.I. SRL, SC P.E.

SRL, SC P. SRL, SC I.I.M. SRL și SC G.I.R. SRL, ca prin hotărârea ce se va

pronunța să fie obligate pârâtele să respecte dispozițiile contractului  din 31

octombrie 2005 și actul adițional din 10 februarie 2006, respectiv de a sista

toate activitățile desfășurate pe platformele proprietatea SC V.I. SRL, situate

în Timișoara, Str. G. și localitatea Margina, Județul Timiș.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, SC V.I. SRL a solicitat respingerea cererii, ca

inadmisibilă, iar în subsidiar, ca netemeinică și nelegală, motivat de faptul

că este lipsită de interes legitim, juridic, personal, născut și actual în

sensul că reclamanta nu a produs nicio dovadă a existenței unei aparențe de

drept și nu a justificat niciun drept care ar putea fi prejudiciat prin

continuarea activității comerciale a unor terți, contestând pe calea acțiunii,

dreptul de proprietate asupra platformelor industriale la care face referire,

fără a revendica un drept de proprietate personal.

Pe cale

reconvențională, SC V.I. SRL a solicitat a se constata nulitatea absolută a

clauzei de exclusivitate conținută de art. 5 (1) din contractul din 31

octombrie 2005 încheiat între părți, clauză care privește prestarea de către SC

S.T. SRL a serviciilor de consultanță privind valorificarea bunurilor, obiect

al convenției și este lovită de nulitate absolută pentru cauză ilicită având în

vedere că impune în favoarea reclamantei exclusivitatea la infinit, fără o

determinare temporară, durata contractului fiind determinată doar de

finalizarea vânzării anumitor bunuri.

Prin Sentința civilă

nr. 844 din 12 aprilie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 306/30/2010, Tribunalul

Timiș a respins excepțiile invocate în cauză, respectiv excepția de

inadmisibilitate a cererii reclamantei, invocată de pârâta SC V.I. SRL și

excepția lipsei calității de reprezentant al SC V.I. SRL București.

A respins acțiunea

principală formulată de reclamanta SC S.T. SRL București în contradictoriu cu

pârâtele SC V.I. SRL, SC P.E. SRL, SC P. SRL, SC I.I.M. SRL și SC G.I.R. SRL.

A admis cererea

reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențională SC V.I. SRL în

contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențională SC S.T. SRL.

A constatat nulitatea

absolută a clauzei de exclusivitate conținute de art. 5 (1) din contractul din

31 octombrie 2005 încheiat între SC V.I. SRL și I.C. SRL (societate căreia i

s-a substituit ulterior SC S.T. SRL).

A obligat reclamanta

SC S.T. SRL față de pârâtele SC I.I.M. SRL, SC P. SRL și SC G.I.R. SRL, la câte

20.000 RON, cheltuieli de judecată pentru fiecare.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Contractul de

consultanță din 31 octombrie 2005 încheiat între SC I.C. SRL și SC V.I. SRL are

ca obiect acordarea de către consultant (SC I.C. SRL), beneficiarului (SC V.I.

SRL), consultanță tehnică, economică, juridică printr-o societate de avocați,

în vederea achiziționării prin licitație a activelor, bunuri mobile și imobile

aparținând SC S. SA - în faliment, bunuri enumerate în anexele la caietul de

sarcini și în anexa 1, parte integrantă din contract, în schimbul unui onorariu

de 1.250.000 euro plus TVA pentru serviciile prestate conform art. 2.1 lit. a),

b), c) și h) iar pentru serviciile prevăzute la lit d), e), f) și g) părțile au

stabilit, cu titlu de onorariu, un procent de 10% din prețul cu care vor fi

valorificate toate bunurile achiziționate, cu excepția terenurilor și a unor

clădiri care vor fi identificate ulterior, prin act adițional.

Prin Actul adițional

nr. 1 la contract, obligațiile și drepturile ce derivă din contractul nr.

33/2005 au fost cedate acceptantului SC S.T. SRL.

Față de obiectul

contractului sus-indicat, reclamanta și-a motivat cererea prin aceea că are dreptul

de a administra, conserva, valorifica și dispune de toate bunurile dobândite de

SC V.I. SRL, ceea ce nu corespunde contractului și scopului pentru care a fost

încheiat, respectiv acela de a acorda consultanță în vederea achiziționării

activelor SC S. SA.

S-a reținut că

interesul reclamantei este doar acela de a percepe onorariul de 1.250.000 euro

pentru prestarea serviciilor legate de analiza rapoartelor de evaluare din

dosarul de faliment (lit. a)), întocmirea documentațiilor necesare licitației

(lit. b)), asigurarea consultanței economice, tehnice pe tot parcursul

procedurii de licitație (lit. c)), demersuri în vederea asigurării serviciilor

de consultanță juridică și de a reprezenta beneficiarul printr-o societate de

avocați, în scopul achiziționării prin licitație de bunuri mobile și imobile

ale societății în faliment.

S-a mai reținut că

interesul reclamantei este mai ales de a obține 10% din prețul obținut, urmare

a valorificării bunurilor achiziționate în modalitatea arătată mai sus, pentru

serviciile prestate pârâtei beneficiare, cuprinse la art. 2.1, respectiv:

analiza oportunității de afaceri existente pe piață, pentru valorificarea

bunurilor la cel mai bun preț (lit. d)), identificarea celor mai bune oferte în

scopul valorificării bunurilor mobile și imobile, cu excepția terenurilor (lit.

e)), negocierea contractelor de vânzare-cumpărare a bunurilor achiziționate ce

urmează a fi valorificate (lit. f)), orice alte servicii conexe valorificării

bunurilor achiziționate (lit. g)).

Potrivit art. 4.4 din

contract, sumele stabilite în sarcina pârâtei beneficiare a serviciilor, devin

scadente la momentul intabulării pe numele acesteia a bunurilor achiziționate,

încât se poate lesne concluziona că cererea reclamantei, astfel cum a fost

formulată, nu este întemeiată, ea solicită ca pârâtele să fie obligate la

respectarea dispozițiilor contractului din 31 octombrie 2005 și actul adițional

din 10 februarie 2006, cu excepția pârâtei SC V.I. SRL, celelalte nu au fost

părți ale raportului juridic generat de contractul 33/2005. Reclamanta trebuia

să dovedească, prin prisma art. 1169 C. civ., ce anume prevederi contractuale

nu au fost respectate de către SC V.I. SRL, întrucât, potrivit contractului,

aceasta din urmă nu avea nici o restricție de a nu înstrăina respectivele

bunuri achiziționate, singura sa obligație fiind aceea de a efectua plata către

reclamantă, pentru serviciile de consultanță prestate, respectiv onorariul fix

în cuantumul stabilit și 10% din valorificarea bunurilor, acest procent putând

fi determinat din facturile fiscale emise urmare a vânzării-cumpărării.

S-a menționat că la

art. 5.1 din contract părțile au prevăzut că "beneficiarul se obligă să

acorde consultantului exclusivitatea dreptului de a valorifica întreg

patrimoniul achiziționat, cu excepția terenurilor și cu excepția unor clădiri

care vor fi identificate de comun acord, de părți, ulterior, prin act adițional

la prezentul contract. Prin exclusivitatea dreptului de a valorifica

patrimoniul, părțile înțeleg dreptul Consultantului de a fi singurul abilitat

să prospecteze piața în vederea găsirii celor mai bune oportunități de

valorificare, de a face selecția ofertelor și de a o alege pe cea mai

avantajoasă, după consultarea Beneficiarului".

S-a apreciat că

această prevedere inserată la capitolul "drepturile și obligațiile

părților" este în contradicție cu însuși obiectul contractului redat la

art. 2.1 prin care Consultantul doar asigură Beneficiarului consultanță

tehnică, economică, juridică în vederea achiziționării prin licitație a activelor

aparținând SC S. SA - în faliment. Este în contradicție și cu articolul 5.2

potrivit căruia Beneficiarul se obligă să valorifice, în totalitate, toate

bunurile mobile și imobile achiziționate, cu excepția terenurilor și a unor

clădiri, față de dispoziția cuprinsă la art. 5.1, prin care beneficiarul acordă

consultantului exclusivitatea dreptului de valorificare a patrimoniului

achiziționat. Este în contradicție cu normele de procedură civilă referitoare

la licitație, deși, la art. 2.1, consultanța se referă la achiziționarea

activelor societății în faliment prin licitație, prevederile art. 5.1 dând

dreptul consultantului de a face selecția ofertelor.

Prevederea pe care SC

V.I. SRL a considerat-o lipsită de efecte juridice solicitând a se constata

nulitatea absolută a acesteia, s-a apreciat că este în contradicție și cu

însăși rațiunea înființării unei societăți comerciale, aceea de obținere de

profit prin efectuarea de acte de comerț și obstrucționează activitatea

acesteia prin clauza de exclusivitate cuprinsă la art. 5.1 din contract care dă

dreptul Consultantului de valorificare a respectivelor bunuri pe o durată

nedeterminată, a cărei finalitate se întrevede doar la vânzarea tuturor

bunurilor societății în faliment, ea fraudând atât Legea nr. 31/1990 cât și

interesele individuale ale societății pârâte, incidente devenind prevederile

art. 966, 968 C. civ.

S-a reținut că

acțiunea principală este neîntemeiată și față de celelalte pârâte, dreptul de

creanță pe care reclamanta pretinde că îl are față de SC V.I. SRL, nefiindu-le

opozabil acestora, față de care nu există nici un raport obligațional.

Dimpotrivă, art. 4.2 din contract dispune că procentul de 10% cuvenit

reclamantei pentru serviciile de consultanță se aplică la prețul de

valorificare al bunurilor. Reclamanta nu deține un drept de proprietate asupra

bunurilor achiziționate și valorificate ci un drept de creanță asupra SC V.I.

SRL care poate fi urmărită silit și care nu generează obligații în sarcina

terților.

A fost respinsă

excepția de inadmisibilitate a cererii reclamantei, invocată de pârâta SC V.I.

SRL, față de liberul acces la justiție, prevederile art. 111 C. proc. civ.

invocate de autoarea excepției nefiind incidente, prin cerere urmărindu-se

constatarea existenței sau neexistenței unui drept, nu realizarea dreptului și

nici instituirea unui sechestru asigurător.

A fost respinsă

excepția lipsei calității de reprezentant al SC V.I. SRL, existând la dosarul

cauzei dovezi din care rezultă mandatul acordat apărătorului prin semnăturile

conjuncte ale ambilor asociați.

În temeiul art. 274

C. proc. civ. a fost reținută culpa procesuală a reclamantei care a fost

obligată față de pârâte la câte 20.000 RON pentru fiecare, constând în onorariu

avocațial.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta SC S.T. SRL București,

solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței pronunțate de

instanța de fond, în sensul admiterii cererii sale de chemare în judecată și a

respingerii cererii reconvenționale.

În drept, apelanta a

invocat art. 282 și următoarele C. proc. civ.

Prin Notele de

ședință depuse la dosar în ședința publică din 4 aprilie 2012, pârâta-intimată

SC V.I. SRL a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Prin Concluziile

scrise formulate, pârâta intimată SC V.I. SRL a solicitat instanței să se

respingă cererea de apel formulată de reclamanta SC S.T. SRL pentru motivele

detaliate în respectivele concluzii.

Prin Concluziile

scrise înregistrate prin Registratura Curții de Apel în data de 11 mai 2012,

reclamanta apelantă SC S.T. SRL București a solicitat admiterea apelului

formulat de societatea sa împotriva Sentinței civile nr. 844/2011 a instanței

de fond solicitând modificarea în tot a acestei sentințe.

Prin Decizia civilă

nr. 120 din 16 mai 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a respins

apelul declarat de reclamanta SC S.T. SRL în contradictoriu cu pârâtele

intimate SC V.I. SRL, SC P.E. SRL și SC G.I.R. SRL

A dat în debit

pârâta-intimată SC V.I. SRL cu suma de 81.207 RON datorată de pârâtă în primă

instanță, aferentă cererii reconvenționale formulate în cauză, executarea

silită a debitului urmând a fi efectuată de către organele executare ale

Municipiului București subordonate Ministerului Finanțelor Publice București.

A dispus transmiterea

unui exemplar din încheierea Ședinței Camerei de Consiliu din 12 ianuarie 2012

pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în Dosarul nr.

306/30/2011, organelor de executare competente ale Municipiului București

subordonate Ministerului Finanțelor Publice București pentru punerea în

executare a hotărârii, respectiv a măsurii dispuse de Curtea de Apel Timișoara

în data de 12 ianuarie 2012, de amânare a plății taxei judiciare de timbru în

sumă de 178.703 RON, până la data pronunțării deciziei asupra prezentului apel,

facilitate acordată reclamantei apelante SC S.T. SRL înmatriculată la Oficiul

Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Au fost găsite

netemeinice susținerile reclamantei-apelante referitoare la necompetența

teritorială a Tribunalului Timiș privind soluționarea cererii reconvenționale.

S-a reținut că în

cazul cererii reconvenționale se aplică o prorogare legală de competență.

Conform art. 17 C. proc. civ. "Cererile accesorii și incidentale sunt în

căderea instanței competente să judece cererea principală".

Nici art. 5 și nici

art. 10 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în ceea ce privește cererea

reconvențională formulată de V.

Întrucât Tribunalul

Timiș a devenit competent asupra cererii principale (prin faptul că reclamanta

apelantă a înregistrat cererea sa pe rolul acestei instanțe, iar pârâtul nu s-a

opus acestei învestiri), aceeași instanță este competentă și în legătură cu

cererea reconvențională formulată de pârâta SC V.I. SRL din acțiunea

principală, în virtutea prorogării de competență stabilite de art. 17 C. proc.

civ. Reclamantul a renunțat la clauza atributivă de competență prin formularea

cererii introductive în fața Tribunalului Timiș. Este adevărat că prin clauza

10.2 din Contractul de Consultanță, părțile au stabilit competența soluționării

litigiilor în legătură cu acest contract în favoarea instanțelor din București.

Prin faptul că reclamanta SC S.T. SRL a formulat cererea de chemare în judecată

în fața Tribunalului Timiș, acesta a renunțat, în mod implicit, la competența

teritorială convențională. Mai mult decât atât, prin faptul că pârâta V. nu s-a

opus soluționării litigiului de către instanța învestită, rezultă că între

părți a intervenit un nou acord de voință, tacit, cu privire la competența

soluționării litigiului de către Tribunalul Timiș.

S-a reținut că

necompetența invocată este de ordine privată, iar nu publică.

Judecarea cererii

reconvenționale împreună cu acțiunea principală a fost impusă de necesitatea

asigurării unui act de justiție unitar.

Referitor la motivul

de apel invocat de pârâtă în sensul că prima instanță a anulat clauza de

exclusivitate fără a pune în vedere pârâtei SC V.I. SRL să achite vreo taxă de

timbru la valoarea acestei clauze, s-a reținut că Legea nr. 146/1997 art. 20

alin. (5) tratează, în mod expres, cazul în care în fazele procesuale

superioare se constată că în prima instanță taxa judiciară de timbru nu a fost

achitată.

Au fost găsite

neîntemeiate criticile reclamantei-apelante privind lipsa calității de

reprezentant a societății de avocați angajați de pârâta SC V.I. SRL.

S-a reținut că, în

conformitate cu art. 68 alin. (1) C. proc. civ., împuternicirea avocațială este

suficientă pentru a proba calitatea de reprezentant.

Referitor la cererea

reconvențională formulată de pârâta reclamantă reconvențională SC V.I. SRL, s-a

reținut că, în mod corect, prima instanță a constat nulitatea absolută a

clauzei de exclusivitate conținute de art. 5 (1) din Contractul din 31 octombrie

2005 încheiat între SC V.I. SRL și SC I.C. SRL (societate căreia i s-a

substituit ulterior reclamanta SC S.T. SRL), deoarece această prevedere legală

înserată în capitolul "Drepturile și obligațiile părților" este în

contradicție cu însuși obiectul contractului redat la art. 2.1 cât și cu

dispozițiile art. 5.2. din același contract.

Prin instituirea unei

interdicții în sarcina SC V.I. SRL de a dispune de bunurile proprietatea sa,

altfel decât prin intermedierea și cu acordul SC S.T. SRL, s-ar ajunge ca respectivele

bunuri să fie indisponibilizate.

Clauza de

exclusivitate privind prestarea de către reclamanta SC S.T. SRL a serviciilor

de consultanță privind valorificarea bunurilor obiect al convenției este lovită

de nulitate absolută, așa cum a constatat prima instanță, pentru cauza ilicită,

având în vedere că a impus în favoarea reclamantei SC S.T. SRL exclusivitatea

la infinit, fără o determinare temporală.

De asemenea, clauza

de exclusivitate înserată la art. 5.1. din contract este în contradicție cu

însăși rațiunea înființării unei societății comerciale, aceea de obținere de

profit prin efectuarea de acte de comerț, și obstrucționează activitatea

acesteia dând dreptul consultantului de a valorifica respectivele bunuri pe o

perioadă nedeterminată, încălcându-se prin aceasta atât dispozițiile Legii nr.

31/1990 cât și interesele individuale ale societății pârâte, devenind incidente

dispozițiile art. 966, 968 C. civ.

În ce privește

respingerea cererii reclamantei SC S.T. SRL de chemare în judecată s-a constatat

că, în mod corect, prima instanță a reținut că din analiza obiectului

contractului nr. 33/2005, rezultă că acesta exceptează terenurile în legătură

cu care se cere sistarea activităților prin prevederile cuprinse la art. 2.1

lit. e), art. 3.1, 4.2, 4.3, 4.5, 5.1, 5.2, astfel că susținerile reclamantei,

pe care, de altfel, și-a întemeiat cererea în ansamblul său, sunt neavenite.

În virtutea

contractului, reclamanta SC S.T. SRL deține un simplu drept de creanță,

împotriva pârâtei SC V.I. SRL, drept care nu-i permite să ceară obligarea

acesteia să facă sau să nu facă ceva în legătură cu bunurile sale.

Referitor la

susținerile reclamantei-apelante în sensul că prima instanță ar fi dispus

obligarea societății sale la cheltuieli de judecată într-un cuantum exagerat de

mare față de prestațiile avocaților în prezenta cauză, care s-a soluționat la

două termene de judecată, instanța de apel a reținut că aceste critici sunt

neîntemeiate, având în vedere că onorariile avocaților au fost stabilite în

funcție nu doar de timpul petrecut în instanță ci și de importanță cauzei

dedusă judecății, cu o valoare de mai multe milioane euro și de experiența și

specializarea avocaților.

În baza dispozițiilor

art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 a fost dată în debit pârâta-intimată

SC V.I. SRL cu suma de 81.207 RON, datorată de pârâtă în primă instanță,

aferentă cererii reconvenționale formulate în cauză, executarea silită a

debitului urmând a fi efectuată de către organele executare ale Municipiului

București subordonate Ministerului Finanțelor Publice București.

În baza art. 21

2

alin. (1) și (3) din Legea nr. 146/1997 s-a dispus transmiterea unui exemplar

din încheierea Ședinței Camerei de Consiliu din 12 ianuarie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. 306/30/2011,

organelor de executare competente ale Municipiului București subordonate

Ministerului Finanțelor Publice București pentru punerea în executare a

hotărârii, respectiv a măsurii dispuse de Curtea de Apel Timișoara în data de

12 ianuarie 2012, de amânare a plății taxei judiciare de timbru în sumă de

178.703 RON, până la data pronunțării deciziei asupra prezentului apel,

facilitate acordată reclamantei apelante SC S.T. SRL București.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă SC S.T. SRL București, prin

administrator judiciar C. SPRL Sfântu Gheorghe, aducându-i următoarele critici:

apel cât și prima instanță au fost necompetente din punct de vedere teritorial

pentru a soluționa cererea reconvențională formulată de către SC V.I. SRL.

Astfel, în

conformitate cu prevederile art. 5 C. proc. civ. pentru soluționarea cererii

reconvenționale era competentă teritorial instanța de la sediul pârâtului,

adică Tribunalul București.

Același lucru rezultă

și din dispozițiile art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cât și din

dispozițiile art. 10.2 din Contractul de consultantă nr. 33/2005.

Ca atare, prima

instanță trebuia să disjungă cererea reconvențională și să o trimită, spre

competentă soluționare, la Tribunalul București.

instanței de apel este nelegală și în ce privește cuantumul onorariului de

avocat, acordat sub forma cheltuielilor de judecată, la care a fost obligată

recurenta-apelantă, acest cuantum fiind prea ridicat raportat la faptul că nu

au fost acordate prea multe termene iar toate societățile pârâte au fost

reprezentate de același avocat.

nu a motivat admiterea cererii reconvenționale, singurul argument reținut fiind

acela că prin inserarea clauzei de exclusivitate s-ar fi generat o contradicție

între art. 2.1 și art. 5.1 din Contractul de consultanță, nearătându-se în ce

constă această contradicție.

instanței de apel a fost dată cu greșita interpretare a clauzei de

exclusivitate.

Astfel, în mod greșit,

s-a constatat că prin instituirea interdicției, în sarcina pârâtei, de a

dispune de bunurile proprietatea sa altfel decât prin intermedierea și cu

acordul reclamantei, s-ar ajunge ca respectivele bunuri să fie

indisponibilizate, dimpotrivă, prin exclusivitatea dreptului de a valorifica

patrimoniul, părțile au înțeles dreptul consultantului de a fi singurul

abilitat să prospecteze piața în vederea găsirii celor mai bune oportunități de

valorificare, de a face selecția ofertelor și de a o alege pe cea mai

avantajoasă, după consultarea beneficiarului.

Ca atare, această

clauză a fost inserată în contract tocmai pentru ca bunurile să fie

valorificate în cele mai avantajoase condiții pentru pârâtă, nicidecum nu s-a

urmărit indisponibilizarea lor.

instanței de apel este nelegală deoarece nulitatea clauzei de exclusivitate a

fost greșit soluționată, pentru cauză ilicită.

Astfel, în mod

nelegal, instanța de apel a înlăturat voința părților, nearătând care normă de

drept substanțial, imperativă, a fost încălcată.

cererea reconvențională, recurenta-reclamantă a susținut că pârâta-reclamantă

nu a depus, în fața primei instanțe, nicio astfel de cerere, ci doar note de

ședință și concluzii scrise, care au fost, în mod greșit, interpretate de către

prima instanță și, respectiv, instanța de apel, ca fiind o cerere

reconvențională, încălcându-se astfel principiile contradictorialității și al

rolului activ al instanței.

concluzia instanței de apel potrivit căreia a fost impusă, în favoarea

reclamantei, o exclusivitate la infinit, fără o limită temporală, dar că acest

fapt ar fi nelegal, neindicându-se nicio prevedere legală care ar menționa că o

astfel de clauză ar constitui o cauză de nulitate absolută a clauzei.

De altfel, există,

implicit, o limită temporală și anume aceea dată de momentul valorificării

tuturor bunurilor mobile și imobile ale societății supuse procedurii

insolvenței.

S-a mai susținut de

către recurentă că este greșită reținerea instanței de apel cu privire la

rațiunea înființării unei societăți comerciale, clauza respectivă neavând rolul

de a diminua profitul societății pârâte ci, dimpotrivă, de a-l maximiza.

În acest sens,

reclamanta-recurentă a indicat câteva operațiuni comerciale care, în opinia ei,

au dus la mărirea profitului societății pârâte și nu la diminuarea acestuia.

nu a soluționat motivele de apel formulate la punctele 2, 3 și 4, privitoare la

cuantumul taxei judiciare de timbru datorate, la lipsa calității de

reprezentant al SC V.I. SRL precum și la plata cheltuielilor de judecată.

cererea de chemare în judecată formulată de către recurenta-reclamantă, aceasta

trebuia admisă, deoarece, ca urmare a unor hotărâri definitive și executorii

pronunțate de Tribunalul București, recurenta-reclamantă este creditor al SC

V.I. SRL, având un drept de gaj general asupra patrimoniului debitoarei ei, or,

în condițiile în care societățile pârâte desfășoară activități ce conduc la

diminuarea substanțială a valorii terenurilor proprietatea pârâtei, dar care

sunt principalele bunuri ale acesteia, este evident interesul reclamantei în

conservarea acestui bun, tocmai pentru realizarea dreptului de gaj general,

astfel încât, cererea sa de chemare în judecată trebuia admisă.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că

recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

poate fi reținută.

Instanța de apel a

arătat, în mod foarte clar, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 17 C.

proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea

instanței competente să judece cererea principală, iar cum Tribunalul Timiș a

devenit competent să soluționeze cererea principală, prin faptul că reclamanta a

înregistrat cererea introductivă pe rolul acestei instanței iar pârâta nu s-a

opus învestirii, aceeași instanță a devenit competentă și cu soluționare

cererii reconvenționale formulată de către SC V.I. SRL.

Prin faptul că

niciuna dintre părți nu au invocat dispozițiile art. 10.2 din Contractul de

consultanță nr. 33/2005 încheiat între ele, înseamnă că au achiesat de la

derogarea privind aplicarea dispozițiilor acestui articol din contract.

privind cuantumul onorariului de avocat nu poate fi reținută, deoarece

recurenta a formulat critici care vizează netemeinicia deciziei recurate, sub

acest aspect, nu nelegalitatea acesteia, or, în calea de a atac a recursului

hotărârea instanței de apel nu mai poate fi analizată sub aspectul

netemeiniciei, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin

O.U.G. nr. 138/2000.

formulate la pct. 3, 4, 5 și 7 sunt fondate și vor fi analizate împreună.

Instanța de apel a

reținut caracterul ilicit al clauzei conținute de art. 5.1 din contractul nr.

33/2005, prin raportare la alte clauze contractuale, în special la cea

conținută în art. 2.1 din același contract, or, acest lucru este, în mod

evident, nelegal, caracterul ilicit al unei clauze contractuale neputându-se

stabili în raport de alte clauze contractuale, ci numai în raport de niște

norme legale.

Legat de acest

aspect, instanța de apel nu a arătat căror norme legale contravine clauza

contractuală privind exclusivitatea acordată reclamantei-recurente, cu atât mai

mult cu cât clauza respectivă reprezintă voința părților, astfel că, sub acest

aspect, se poate concluziona că fondul cauzei nu a fost pe deplin lămurit,

impunându-se casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță de apel.

Mai mult, instanța de

apel trebuie să lămurească de ce a reținut caracterul temporal infinit al

clauzei de exclusivitate, precum și pretinsa limitare a dreptului SC V.I. SRL

de a dispune de bunurile sale, cât și pretinsul rezultat de diminuare a

profitului acestei societăți, prin aplicarea respectivei clauze, când din

conținutul respectivelor clauze rezultă că toate operațiunile pe care trebuie

să le facă consultantul, respectiv reclamanta-recurentă, se fac cu consultarea

beneficiarului, scopul urmărit fiind tocmai găsirea celor mai bune oportunități

de valorificare a bunurilor, acest lucru însemnând tocmai maximizarea

profitului și nu minimizarea acestuia, fiind evident faptul că această clauză

cuprinde, implicit, o limită temporală, anume cea dată de momentul terminării

lichidării tuturor bunurilor, în condițiile contractului.

neformularea de către pârâta-reclamantă a unei cereri reconvenționale nu poate

fi reținută, deoarece aceasta a fost formulată direct în fața instanței de

recurs, recurenta-reclamantă punând concluzii în fața primei instanțe și pe

cererea reconvențională, necriticând aspectul invocat în recurs prin criticile

formulate în cererea de apel.

nici criticile formulate la pct. 8 al motivelor de recurs.

Astfel, în ce privește

cuantumul taxei judiciare de timbru, dacă partea era nemulțumită trebuia să

ceară reexaminarea cuantumului acestei taxe, aceasta fiind singura cale de atac

prevăzută de lege, instanța de apel neputând soluționa cererea

reclamantei-apelante, după ce tot ea stabilise cuantumul acestei taxe, o

eventuală cerere de reexaminare trebuind să fie soluționată un alt complet al

Curții de Apel Timișoara.

În ce privește

calitatea de reprezentant al SC V.I. SRL cât și cuantumul onorariului de

avocat, aceste critici au fost examinate de către instanța de apel, aceasta

reținând că împuternicirea avocațială este suficientă pentru a proba calitatea

de reprezentant, iar cât privește onorariile avocaților a arătat că a dat

relevanță importanței cauzei deduse judecății precum și experienței și

specializării avocaților.

criticile formulate de către recurenta-reclamantă privitor la soluționarea, pe

fond, a cererii principale, pentru o soluționare unitară a cauzei, acestea vor

fi avute în vedere de către instanța de apel atunci când va analiza apelul în

întregul său, conform celor arătate la pct. 3 din considerente.

Având în vedere cele

de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., raportat la

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa

decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de

apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC S.T. SRL București prin administrator judiciar C.

SPRL Sfântu Gheorghe împotriva Deciziei civile nr. 120 din 16 mai 2012,

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 ianuarie 2014.

Procesat

de GGC - NN