ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1543/2019

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 iulie 2016 pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul compus din teren în suprafață de 467 mp și construcție cu destinația de locuință în suprafață de 72 mp, situat în comuna Malu Mare, sat Preajba, județul Dolj. A arătat că a încheiat cu pârâtul B. antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x din 21 februarie 2008, prin care acesta se obliga ca până la data de 1 iunie 2008 să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului pentru prețul de 76.000 euro.

Prin Sentința nr. 648 din 25 septembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Dolj, secția I civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantul A.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că nu poate valida convenția părților întrucât pronunțarea unei hotărâri în sensul solicitat are ca premisă întrunirea tuturor condițiilor de valabilitate a contractului, exceptând pe cea a formei.

S-a constatat că, la momentul soluționării cauzei, așa cum reiese din extrasul de carte funciară de informare nr. x/26.07.2016, dar și din considerentele deciziei penale (prin care a fost finalizat procesul în care reclamantul a avut calitatea de parte vătămată față de infracțiunea de înșelăciune săvârșită de B.), imobilul ce a format obiectul antecontractului era grevat de interdicțiile de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare, alipire, demolare, restructurare, amenajare, construire înscrise în favoarea creditoarei E. S.A., ca urmare a încheierii de către pârâtul B. a contractului de credit nr. x/14.05.2009 și a contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. x/14.05.2009.

Cum nu a existat acordul creditoarei pentru înstrăinarea imobilului, instanța a apreciat că nu poate valida convenția încheiată de reclamant cu pârâtul B., nefiind îndeplinită o condiție de valabilitate a contractului la care părțile s-au obligat.

Instanța a mai reținut că, prin validarea convenției în prezenta cauză, s-ar ajunge la o dublă reparație a prejudiciului suferit de reclamant ca urmare a neîncheierii în formă autentică a contractului, având în vedere că acesta a obținut în cadrul procesului penal suma de 76.000 euro, reprezentând prețul achitat pentru imobil.

Prin Decizia nr. 472 din 13 februarie 2018 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., iar Înalta Curte de Casație, secția I civilă, prin Decizia nr. 3082 din 20 septembrie 2018, a respins, ca inadmisibil, recursul.

Prin Decizia nr. 805 din 17 aprilie 2019 pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2019, a fost admisă cererea de revizuire împotriva Deciziei nr. 3082 din 20 septembrie 2018, s-a admis în principiu recursul reclamantului împotriva Deciziei nr. 472 din 13 februarie 2018 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, și s-a acordat termen pentru judecarea recursului.

Dosarul a fost reînregistrat sub nr. x/2016*.

Prin Decizia nr. 1193 din 12 iunie 2019, Înalta Curte de Casație, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul reclamantului A.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut că, optând să alăture acțiunea civilă celei penale, reclamantul a renunțat la principiul repartiției de competență între instanța civilă și cea penală și, ca atare, trebuie să se supună autorității de lucru judecat a hotărârii penale, care a tranșat, pe baza probelor administrate în acea cauză, asupra despăgubirilor ce i se cuvin, consecință a neexecutării contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, reclamantul a obținut, conform procedurii penale, o dezdăunare pentru neîndeplinirea obligației de perfectare a actului de către pârât.

Cum limitele prejudiciului au fost stabilite prin sentința penală, în urma unei proceduri jurisdicționale, nu se poate cenzura cuantumul despăgubirii acordate pentru prejudiciul suferit decât cu înfrângerea autorității de lucru judecat a primei hotărâri pronunțate.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul A. a formulat contestație în anulare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

În susținerea cererii a arătat că, prin motivele de recurs, a criticat faptul că instanța penală nu s-a pronunțat asupra cererii sale cu privire la suplinirea consimțământului, prin hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Totodată, a solicitat executarea în natură a obligației și nu executarea prin echivalent, iar instanța de recurs nu a răspuns la această critică.

Din această perspectivă, contestatorul consideră că nu i s-a răspuns la motivul de recurs ce a vizat greșita aplicare a principiului electa una via.

A susținut că instanța de recurs nu a răspuns nici la critica referitoare la faptul că pârâtul se află în imposibilitate de a-l despăgubi, lipsind, astfel, de conținut obligația la repararea pecuniară a prejudiciului. La dosarul cauzei există o declarație în care pârâtul recunoaște că nu are bani să îl despăgubească. De altfel, interesul reclamantului este de a obține un titlu pentru imobilul în litigiu.

Contestația în anulare va fi respinsă pentru considerentele care succed:

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent.

În consecință, dat fiind caracterul acesteia de cale de atac de retractare, instanța învestită cu soluționarea unei contestații în anulare nu exercită un control de legalitate a deciziei atacate și nici nu cenzurează modul în care instanța de recurs, analizând motivul de casare, a răspuns acestuia.

Condițiile prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în speță, întrucât instanța de recurs a analizat criticile formulate de contestatoare și le-a respins, ca nefondate.

Astfel, o primă critică formulată în cererea de recurs a fost aceea că instanța penală nu s-a pronunțat asupra cererii principale, pe latura civilă, a reclamantului, în sensul de a-i fi transmisă proprietatea bunului ce a făcut obiectul contractului.

Analizând această critică, instanța de recurs a reținut că reclamantul a obținut despăgubiri în procesul penal pentru neexecutarea antecontractului, proces în care pârâtul a avut calitatea de inculpat. În felul acesta, creanța inițială a reclamantului, având ca obligație corelativă a debitorului B. perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, deci executarea în natură, a fost convertită într-o altă creanță, care constă în suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării antecontractului.

Instanța de recurs a reținut că limitele prejudiciului au fost stabilite prin sentința penală, în urma unei proceduri jurisdicționale, hotărâre care are autoritate de lucru judecat.

În acest context, critica reclamantului în sensul că instanța penală nu ar fi soluționat cererea sa principală pe latură civilă nu demonstrează nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, cu atât mai mult cu cât, reclamantul, în calea de atac îndreptată împotriva sentinței penale a contestat doar cuantumul despăgubirilor și nu modalitatea de reparare a prejudiciului.

A fost analizată și critica referitoare la insolvabilitatea debitorului ce determină o imposibilitate de executare a sentinței penale pe latura ei civilă.

În exercitarea controlului de legalitate, instanța de recurs a reținut că titularul unei creanțe nu are deschise, în valorificarea aceluiași drept, două forme de reparație: executarea în natură și executarea prin echivalent bănesc.

Or, de vreme ce printr-o hotărâre judecătorească anterioară, cea pronunțată în dosarul penal, s-a recunoscut creditorului dreptul la valorificarea creanței într-una din modalitățile menționate, s-a epuizat dreptul de opțiune al acestuia și, deci, posibilitatea de a recurge la una din căile procedurale prevăzute de lege cu finalitatea satisfacerii aceleiași creanțe. Pentru acest considerent, instanța de recurs a statuat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a principiului electa una via.

S-a mai reținut și că pretinsele impedimente în legătură cu executarea silită a hotărârii penale nu dau dreptul creditorului să revină asupra opțiunii inițiale și nu deschid acestuia o altă cale procedurală de sancționare a aceluiași drept.

În realitate, contestatorul nu este mulțumit de modul cum a fost soluționat recursul, dar, pe calea contestației în anulare, nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată, chiar dacă acestea ar exista. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

Criticile formulate de contestator au fost cercetate de instanța de recurs, care a motivat și de ce a considerat că nu sunt fondate. În ipoteza în care instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele acestei căi de retractare din perspectiva celor solicitate de contestator, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, legiuitorul nedorind să convertească contestația în anulare într-un recurs la recurs.

În cadrul jurisprudenței CEDO principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esențială.

Acest concept presupune că o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).

În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiași probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanța de contencios european.

Prin urmare, în speță, din verificarea deciziei supuse contestației în anulare rezultă că instanța de recurs a analizat criticile formulate de contestatorul A. în memoriul său de recurs, motiv pentru care nu se pot reține ca fiind incidente dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Așa fiind, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 1193 din data de 12 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016*.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 septembrie 2019.

GGC - CL