ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3499/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV- a civilă, la 13 august 2009, reclamantul A.N. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului Ia restituirea sumei de 10.219 RON la nivelul anului 1944, conform contractului de depozit nr. D1. din 15 noiembrie 1944, care atestă dreptul subiectiv al reclamantului asupra creanței menționate, sumă reactualizată cu indicele de inflație și dobânzile legale la zi. Reclamantul a motivat acțiunea prin aceea că, Ia data de 15 noiembrie 1944, Institutul General de Asigurare, Economie, Credit și Asistență al Funcționarilor și Pensionarilor Publici a emis certificatul de depozit nr. D1.

din 15 noiembrie 1944, pentru suma de 10.219 RON, depusă de tatăl reclamantului, sumă ce reprezintă contravaloarea asigurării constituite de către defunctul A.E. în favoarea reclamantului. Respectivul certificat de depozit cuprinde clauză expresă referitoare la exigibilitatea sumei depuse în depozit, respectiv 5 iulie 1963, dată ce corespunde cu împlinirea majoratului de către reclamant. Reclamantul s-a adresat Ministerului de Finanțe, care i-a refuzat restituirea sumei, cu motivarea că Legea nr. 286 din 3 aprilie 1942 pentru organizarea și funcționarea Institutului General de Asigurare, Economie, Credit și Asistentă al Funcționarilor și Pensionarilor Publici, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 557 din 25 august 1943 în baza căreia s-a emis certificatul de depozit, a fost abrogată.

La termenul din 12 decembrie 2011, Tribunalul a pus în discuție excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului. S-a reținut că reclamantul a investit Tribunalul cu o acțiune personală, întemeiată pe dispozițiile art. 1591, art. 1804 și art. 1802 C. civ., acțiune derivând din contractul de depozit încheiat între tatăl acestuia, A.E. și Institutul General de Asigurare, Economie, Credit și Asistență al Funcționarilor și Pensionarilor Publici. Potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în ceea ce privește acțiunile personale patrimoniale, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art. 7 alin. (1), prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

Conform art. 7 alin. (3) din același act normativ, dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de Ia data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul. În cazul acțiunii personale întemeiate pe contractul de depozit, termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de Ia data împlinirii termenului de depozitare, în speță acesta fiind data de 5 iulie 1983, când a devenit exigibil certificatul de depozit. Chiar dacă s-ar considera că termenul de prescripție de 3 ani nu a început să curgă Ia data de 5 iulie 1963, ci numai după răsturnarea regimului comunist, respectiv după data de 22 decembrie 1989, acesta s-a împlinit în decembrie 1992, cu mult înainte de data introducerii acțiunii, care este 13 august 2009, acțiunea reclamantului fiind prescrisă.

Tribunalul a constatat că reclamantul nu a făcut dovada unor cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție, iar susținerile acestuia în sensul că în speță ar fi aplicabile prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 187/1958 privind răspunderea civilă delictuală au fost considerate nefondate. Temeiul juridic al acțiunii este răspunderea civilă contractuală, reclamantul urmărind angajarea răspunderii civile contractuale a depozitarului, sub forma obligării Ministerului Finanțelor Publice la restituirea sumei de 10.219 RON, în baza certificatului de depozit nr. D1. din 15 noiembrie 1944. Având în vedere aceste considerent, Tribunalul a constatat că excepția prescripției dreptului material Ia acțiune este întemeiată, a admis-o și a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o sub aspectul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune. A invocat dispozițiile art. 1022 C. civ., potrivit cărora termenul, ca eveniment viitor și sigur ca realizare, amână începerea exercițiului drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative. Dreptul la acțiune începe să curgă de Ia data nașterii raportului juridic. Raportul juridic se naște prin îndeplinirea cumulativă a trei condiții: să se solicite suma de bani de către creditor, solicitarea să fie îndreptată persoanei competente să efectueze restituirea, debitorului creanței, și să se cunoască cuantumul acestei sume. Prin decizia civilă nr. 329/A de la 1 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele: Obiectul cauzei îl constituie restituirea unei sume de bani, respectiv 10.219 RON, la nivelul anului 1944, sumă constituită conform contractului de depozit nr. D1. din 15 noiembrie 1944, sumă constituită de tatăl apelantului Ia Institutul General de Asigurare, Economie, Credit și Asistență al Funcționarilor și Pensionarilor Publici, reprezentând contravaloarea asigurării constituită de defunctul tată al apelantului în favoarea sa. Acest depozit devenea exigibil la 5 iulie 1983, după împlinirea majoratului de către reclamant. Dreptul la acțiune în eliberarea sumei ori restituirea sumei a început să curgă de Ia data Ia care certificatul de depozit devenea exigibil, respectiv 5 iulie 1983, dată corespunzătoare împlinirii majoratului de către reclamant.

Se poate aprecia că termenul de prescripție a început să curgă după momentul 22 decembrie 1989, când regimul comunist a fost abolit. Din decembrie 1989 - ianuarie 1990 și până în 2007, termenul de prescripție s-a împlinit, niciuna din cauzele invocate nefiind de natură a suspenda sau a întrerupe termenul de prescripție, Nici dispozițiile C. civ. menționate în cauză, respectiv art. 1022, art. 1591 și art. 1616 C. civ. nu sunt aplicabile în cauză, deoarece momentul nașterii raportului juridic și, deci al dreptului la acțiune, a început să curgă în cauză după încetarea oricărei cauze ce l-ar fi determinat pe apelantul reclamant să pornească o acțiune contra statului român din temerea unei represiuni nedrepte, respectiv decembrie 1989 - ianuarie 1990. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate.

Instanța de apel a soluționat cauza cu aplicarea greșită a legii, deoarece temeiul juridic al prezentei acțiuni îl reprezintă raport juridic întemeiat pe dispozițiile depozitului neregulat. Scopul constituirii certificatului de depozit nr. D1. din 15 noiembrie 1944, recurentul - reclamant fiind în vârstă de 2 ani la acea dată, a fost de a ocroti interesele minorului care în urma decesului tatălui său a avut dreptul la jumătate din suma de 20.438 RON, cealaltă jumătate revenind soției decedatului și mamei recurentului. Institutul General de Asigurare, Economie, Credit și Asistență ai Funcționarilor și Pensionarilor Publici a propus păstrarea și administrarea sumei de bani care revenea minorului, născându-se un raport juridic civil între minor și institut bazat pe principiul fundamental al ocrotirii interesului superior al copilului.

Nu există temei în ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului material Ia acțiune, chiar dacă instanța consideră că prezentul raport juridic are ca obiect un drept de creanță, termenul de prescripție fiind de trei ani, deoarece socotelile dintre „administrat" și „administratorul bunului altuia" nu au fost date și aprobate nici pânâ în prezent, scopul acestei acțiuni reprezentând chiar prin esența ei darea și aprobarea socotelilor dintre subiectele raportului juridic existent între părțile procesuale. Instanța era datoare de a stabili cadrul procesual pentru a evidenția clar conținutul raportului juridic, respectiv dacă pretențiile creditorului - reclamant se port răsfrânge asupra debitorului obligației, Ministerul Finanțelor Publice, după care se putea pune în discuție invocarea excepției prescripției dreptului material Ia acțiune.

Recurentul consideră că prima instanță a acționat cu rea - credință în ceea ce privește invocarea din oficiu atât a excepției prescripției dreptului material Ia acțiune, cât și a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice după încheierea etapei dezbaterilor. Instanța trebuia să aibă în vedere că de lege ferenda Noul C. civ. prevede la art. 2512 imposibilitatea invocării prescripției din oficiu de către organul de jurisdicție competent, chiar și dacă invocarea acesteia ar fi în interesul statului sau al unităților sale administrativ - teritoriale. La art. 2513 Noul C. civ. prevede că prescripția nu poate fi invocată în instanță decât până cel mai târziu la prima zi de înfățișare la care părțile sunt legal citate.

Instituția prescripției extintive există tocmai pentru a apăra drepturile celui în favoarea căruia curge aceasta, raportul juridic existând până la data intervenției sancțiunii decăderii și odată recunoscută sau efectuată obligația, chiar și prescrisă, nu se consideră a fi nedatorată. Reprezentantul legal al pârâtului nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, fiind astfel o recunoaștere tacită a creanței în sensul art. 1839 din Vechiul C. civ. Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei pronunțate de Curtea de Apel, precum și a sentinței pronunțate de Tribunal și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată de recurentul - reclamant.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Instanța de apel a reținut în mod corect situația de fapt, reclamantul - recurent investind Tribunalul cu acțiune personală. Întemeiată pe dispozițiile art. 1591, art. 1604 și art. 1802 C. civ., acțiune derivând din contractul de depozit încheiat între tatăl acestuia, A.E. și Institutului General de Asigurare, Economie, Credit și Asistență al Funcționarilor și Pensionarilor Publici. Recurentul aduce critici soluției dată de instanța de fond considerând că aceasta a acționat cu rea - credință în ceea ce privește invocarea din oficiu atât a excepției prescripției dreptului material la acțiune, cât și a excepției lipsei capacității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice după încheierea etapei dezbaterilor și repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte reține, în primul rând, că în recurs nu se pot aduce critici in ceea ce privește soluția instanței de fond, dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. arătând care hotărâri sunt supuse recursului. Aceste critici puteau fi formulate în cadrul apelului împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.: „Judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale". Potrivit dispozițiilor art. 151 C. proc. civ.: „Pricina poate fi repusa pe rol, dacă instanța găsește necesare noi lămuriri". Fata de aceste dispoziții legale, în niciun caz nu se poate reține că instanța a acționat cu rea - credință.

Instanța s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune având în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ., potrivit cărora: „Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii". Nu se poate reține că în cauză s-a pronunțat o decizie cu aplicarea greșita a legii, întrucât temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă un raport juridic întemeiat pe dispozițiile depozitului neregulat. Aceasta deoarece, în mod corect a reținut Curtea de Apel că obiectul cauzei îl constituie restituirea unei sume de bani, respectiv 10.219 RON la nivelul anului 1944, sumă constituită conform contractului de depozit nr. D1.

din 15 noiembrie 1944, de tatăl apelantului Ia Institutul General de Asigurare, Economie, Credit și Asistență al funcționarilor și Pensionarilor Publici, reprezentând contravaloarea asigurării constituită de defunctul tată al recurentului în favoarea sa. De altfel, chiar reclamantul în cererea de chemare in judecată solicită ca pârâtul să fie obligat să restituie suma de 10.219 RON la nivelul anului 1944 conform Contractului de depozit nr. D1. din 15 noiembrie 1944 care atestă dreptul subiectiv al reclamantului asupra creanței menționate, sumă ce o solicită reactualizată cu indicele de inflație și dobânzile legale. Este de necontestat că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost analizată prin raportare la cauza și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată cu care instanța a fost învestită, respectiv răspunderea civilă contractuală a pârâtului în temeiul dispozițiilor legale din materia contractului de depozit.

Nu pot fi aplicate în cauză dispozițiile art. 2512 privind invocarea prescripției de partea interesată, din Noul C. civ. În speță, raportul juridic dintre părți este supus dispozițiilor vechiului C. civ., în vigoare Ia momentul în care a fost emis certificatul de depozit nr. D1. din 15 noiembrie 1944, conform principiului tempus regit actum. De asemenea, în mod corect s-a reținut că dreptul material la acțiune al reclamantului este prescris față de dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Potrivit dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 187/1958 „Instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris". În cauză, dreptul Ia acțiune în eliberarea sumei ori restituirea sumei a început să curgă de Ia data la care certificatul de depozit devenea exigibil, respectiv 5 iulie 1983, dată corespunzătoare împlinirii majoratului de către reclamant.

Recurentul susține că temeiul juridic al prezentei acțiuni îl reprezintă un raport juridic întemeiat pe dispozițiile unui depozit neregulat, iar instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii reținând că este vorba despre un depozit regulat. Această critică nu poate fi reținută în primul rând pentru că prin acțiunea introductivă, recurentul reclamant invocă dispozițiile art. 1591 și respectiv art. 1804 C. civ. de Ia 1884. Pe de altă parte, depozitul neregulat este translativ de proprietate, astfel încât este necesar ca deponentul să fie proprietarul bunurilor depozitate și acesta poate să revendice în orice moment bunul său. În speță, potrivit certificatului de depozit, recurentul - reclamant urma să primească suma de 10.219 RON ce reprezintă drepturile sale asupra asigurării făcută în baza Legilor nr. 288/1942 și nr. 557/1943 de către defunctul A.E.

De asemenea, nu își găsesc aplicare dispozițiile art. 1882 și respectiv 1883 C. civ. Aceasta deoarece art. 1882 prevede că „prescripția nu curge contra moștenitorului beneficiar în respectul creanțelor sale asupra suecesiunii", iar în speță nu este vorba despre o creanță a recurentului - reclamant asupra vreunei succesiuni. Nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 1883 C. civ. potrivit cărora „Regulile prescrise prin articolul precedent se aplică și Ia prescripția dintre administratorul legal al averii unei persoane și acea persoană, precum și dintre o succesiune vacantă și persoana numită curator al ei". Aceasta deoarece în cauză nu sunt întrunite cerințele privind administratorul legal al averii unei persoane.

În speță ne aflăm în situația unui drept de creanță constând în restituirea unei sume de bani, împrejurare în care sunt incidente dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 187/1958 referitoare Ia acțiunile personal patrimoniale și art. 7 alin. (1) din același act normativ. Termenul de prescripție este de 3 ani, iar prescripția începe să curgă de Ia data când se naște dreptul de acțiune.

În cauză nu operează suspendarea cursului prescripției astfel cum susține recurentul, în cauză nefiind întrunite cerințele art. 14 din Decretul nr. 187/1958, potrivit cărora: „ (...) între orice persoană care, în temeiul legii sau a hotărârii judecătorești, administrează bunurile altora și cel ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripția nu curge cât timp socotelile nu au fost date și aprobate". Aceasta deoarece conform dispozițiilor Legii nr. 286/1942 pentru organizarea și funcționarea Institutului General de Asigurare, Economie, Credit și Asistență al Funcționarilor și Pensionarilor Publici, acest institut nu administrează bunurile recurentului reclamant. Potrivit dispozițiilor art. 2 din respectiva lege „institutul urmărește îmbunătățirea stării materiale și a condițiunilor de viață ale membrilor săi, prin acțiunea sa directă și prin intermediul Caselor de credit existente.

În acest scop: a) Asigură membrilor săi un capital la părăsirea serviciului; b) Le capitalizează depunerile; c) Le acordă împrumuturi; d) Finanțează Casele de credit existente; e) Construiește locuințe pentru membrii săi; f) Înființează, întreține și promovează așezăminte de asistență, de educație fizică și culturală, cooperative de producție și consum". Așadar, niciuna dintre cauzele invocate nu sunt de natură a suspenda sau întrerupe termenul de prescripție. Nici critica privind recunoașterea tacită a creanței de câtre intimat prin aceea că reprezentantul legai al pârâtului intimat nu a formulat obiecțiuni Ia raportul de expertiză efectuat în cauză, nu poate fi primită. Aceasta, deoarece pe parcursul derulării litigiului, Ministerul Finanțelor Publice a avut aceeași poziție, în sensui ca nu datorează suma solicitată de reclamantul recurent.

Faptul că nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză nu echivalează cu recunoașterea tacită a creanței recurentului, Curtea de Apel a reținut în mod corect că termenul de prescripție s-a împlinit, niciuna din cauzele invocate nefiind de natură a suspenda sau a întrerupe termenul de prescripție. Momentul nașterii raportului juridic și, deci al dreptului la acțiune, a început să curgă după încetarea oricărei cauze ce l-ar fi împiedicat pe recurent să pornească o acțiune împotriva statului, din teama unei eventuale represiuni, datorată epocii comuniste, acest moment fiind decembrie 1989 - ianuarie 1990. De la acest moment și până la data la care creditorul a reclamat Ministerului Finanțelor Publice restituirea depozitului, respectiv 10 septembrie 2007, termenul de prescripție s-a împlinit.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea au modificarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.N. împotriva deciziei civile nr. 329/A din 1 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2013.