ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1070/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3790 din 21.06.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul A. în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.R.L., a schimbat în tot sentința civilă nr. 3383/17.03.2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială în dosarul nr. x/2009, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, a dispus întoarcerea executării silite efectuate în dosarul de executare nr. 73/2011 al B.E.J. C. și a obligat intimata-creditoare să restituie revizuentului-debitor suma de 236.105,86 RON, precum și dobânda legală aferentă, de la data plății și până la data achitării efective; intimata a fost obligată la plata către revizuent a sumei de 1.510,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin cererea de revizuire înregistrată la data de 10.11.2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, revizuentul A. a solicitat în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.R.L. revizuirea sentinței civile nr. 3383/17.03.2010, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2009.

În motivarea cererii de revizuire, autorul acesteia a arătat că, prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. x/2009, reclamanta S.C. B. S.R.L. a solicitat obligarea sa la plata sumei de 199.312 RON, reprezentând contravaloarea autoturismului vândut, conform facturii fiscale nr. x/24.09.2008, precum și la plata sumei de 8.908,98 RON, cu titlu de penalități de întârziere; prin sentința a cărei revizuire se solicită s-a admis acțiunea și s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumelor menționate, sentința fiind pusă în executare prin B.E.J. C., în dosarul de executare nr. 73/2011.

De asemenea, revizuentul a arătat că prin încheierea pronunțată la data de 26.09.2014, Judecătoria Sectorului 1 București a dispus, la cererea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, desființarea facturii seria x nr. x/24.09.2008, emisă de S.C. B. S.R.L. și a contractului de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit din data de 25.09.2008, încheiat între A., în calitate de vânzător și S.C. D. S.R.L., în calitate de cumpărător, constatându-se că acestea sunt false.

Astfel, a susținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 509 pct. 3 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 și a solicitat revizuirea sentinței și, rejudecând fondul, respingerea acțiunii reclamantei, precum și restabilirea situației anterioare, în baza art. 722 și urm. C. proc. civ., prin obligarea reclamantei la întoarcerea executării și restituirea sumelor de bani achitate, inclusiv a dobânzilor legale de la data plății acestor sume și până la data întoarcerii executării.

A mai reținut tribunalul că la data de 13.01.2015 intimata S.C. B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

A susținut intimata că cererea de revizuire este inadmisibilă, având în vedere că încheierea invocată de revizuent, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București la data de 26.09.2014, în dosarul nr. x/2014, a fost desființată de Tribunalul București, secția Penală, prin încheierea nr. 96/12.12.2014.

În ceea ce privește înscrisul invocat ca fiind fals, s-a învederat că nu există certitudinea că au fost săvârșite infracțiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals, aceste fapte nefiind nici măcar analizate deoarece a intervenit prescripția răspunderii penale. S-a mai arătat că intimata nu a participat la efectuarea expertizei din cadrul dosarului penal, precum și că revizuentul a recunoscut că între părți a fost încheiat un contract, având ca obiect vânzarea-cumpărarea autoturismului x, pentru un preț de 50.000 euro; autoturismul se află în posesia revizuentului și în prezent, acesta având o înțelegere cu E., asociat al S.C. D. S.R.L., să achite prețul.

Prin încheierea din data de 19.01.2015, instanța a dispus suspendarea judecății cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a cauzei penale înregistrată cu nr. x/2014 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, redeschiderea judecății dispunându-se la termenul de judecată din 08.06.2016.

Analizând probatoriul administrat în cauză, tribunalul a reținut că prin sentința comercială nr. 3383 din data de 17.03.2010, pronunțată de Tribunalul București, secția Comercială, în dosarul nr. x/2009, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul A. și s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 199.312 RON, reprezentând contravaloarea autoturismului și a sumei de 8.908,98 RON, cu titlu de dobândă legală.

S-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâtul, reclamanta a transmis acestuia dreptul de proprietate asupra autovehiculului x cu număr de înmatriculare x și serie șasiu x, în schimbul prețului de 199.312 RON. A mai reținut instanța că, pentru achitarea prețului, reclamanta a emis factura fiscală nr. x/24.09.2009, în valoare de 199.312 RON, în cuprinsul căreia s-a menționat că plata prețului se face în termen de 6 luni de la emiterea facturii. Întrucât pârâtul nu a făcut dovada achitării prețului, instanța, în raport cu dispozițiile art. 969 și 1073 C. civ., a apreciat întemeiată cererea de chemare judecată. Totodată, raportat la dispozițiile art. 43 Codul comercial, a dispus obligarea pârâtului și la plata sumei de 8.908,98 RON, cu titlu de dobândă legală.

Cu titlu prealabil, tribunalul a reținut că, față de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 76/2012, în speță sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată și a avut în vedere dispozițiile legale invocate de părți, corespunzătoare C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, a reținut că, potrivit art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății.

În continuare, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea revizuirii, atât în ceea ce privește obiectul revizuirii, cât și în ceea ce privește cazul de revizuire invocat.

Cu referire la obiectul revizuirii, a notat că se solicită revizuirea unei hotărâri rămase definitive prin anularea apelului ca netimbrat, prin decizia comercială nr. 390/14.10.2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Comercială, fiind astfel îndeplinite cerințele părții introductive a art. 322 C. proc. civ.

În privința motivului de revizuire invocat, tribunalul a reținut că prin încheierea pronunțată la data de 23.10.2015, în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 București, judecătorul de cameră preliminară a admis propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București și, în baza dispozițiilor art. 549

1

alin. (3) lit. b) C. proc. pen., a dispus desființarea următoarelor înscrisuri falsificate: factura seria x nr. .810/24.09.2008, emisă de S.C. B. S.R.L., în calitate de furnizor și contractul pentru un vehicul folosit încheiat la data de 25.09.2008 între A., în calitate de vânzător și S.C. D. S.R.L., în calitate de cumpărător.

Această încheiere a rămas definitivă prin încheierea nr. 35/CP/29.02.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală.

S-a reținut de către judecătorul de cameră preliminară că semnăturile de la rubrica "semnătura de primire" de pe copia facturii seria x nr. x/24.09.2008, emisă de S.C. B. S.R.L., precum și de la rubrica "semnătura vânzătorului", de pe copia contractului pentru un vehicul folosit încheiat la data de 25.09.2008, nu au fost executate de A., fiind contrafaceri realizate prin imitarea semnăturilor autentice ale acestuia.

Pe cale de consecință, tribunalul a reținut că sunt pe deplin incidente în cauză prevederile art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., hotărârea a cărei revizuire se solicită fiind dată în temeiul unui înscris declarat fals în urma judecății, respectiv a facturii seria x nr. x/24.09.2008, emisă de intimata S.C. B. S.R.L., înscris determinant pentru soluționarea cererii de chemare judecată formulată de S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu A., fiind singurul înscris probator al raportului juridic de vânzare-cumpărare invocat în cauză.

Așa fiind, tribunalul a constatat că cererea de revizuire este admisibilă și, rejudecând fondul, a reținut că probatoriul administrat în cauză nu relevă existența dreptului de creanță al intimatei-reclamante împotriva revizuentului-pârât, având ca obiect suma de 199.312 RON, reprezentând prețul autoturismului; astfel, deși din cuprinsul încheierii judecătorului de cameră preliminară se poate reține că revizuentul-pârât a consimțit la cumpărarea autovehiculului de la intimata-reclamantă contra sumei de 50.000 euro, din aceeași încheiere rezultă că această plată urma a fi efectuată de o altă persoană, situație în care emiterea facturii falsificate a vătămat interesele revizuentului.

Tribunalul a mai reținut că, pentru a-și valorifica cu succes dreptul de creanță invocat, intimata-reclamantă trebuia să dovedească în mod cert că revizuentul-pârât și-a asumat obligația de a plăti, în calitate de cumpărător, suma de 199.312 RON, dovadă care nu a fost făcută speță.

Totodată, a apreciat că nu prezintă relevanță împrejurarea afirmată de intimată, în sensul că revizuentul-pârât se află în posesia bunului și nici că operațiunea vânzării este înscrisă în evidențe contabile ale intimatei-reclamante, aceste aspecte neconstituind elemente care să ateste asumarea de către pârât a obligației de plată a sumei de 199.312 RON și a reținut că intimata-reclamantă s-a prevalat prin cererea de chemare în judecată de un înscris falsificat, fără a invoca și/sau proba alte împrejurări din care să rezulte că revizuentul-pârât este titularul obligației de plată sus-menționate.

Prin urmare, tribunalul a constatat că nu există temei legal pentru a se reține în sarcina revizuentului-pârât obligația de plată a prețului autoturismului, astfel că cererea de revizuire a fost admisă, cu consecința schimbării în tot a sentinței civile nr. 3383/17.03.2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială, în dosarul nr. x/2009, în sensul respingerii cererii de chemare judecată, ca neîntemeiată.

Ca efect al acestei soluții, având în vedere că sentința civilă nr. 3383/17.03.2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială a făcut obiectul executării silite în dosarul nr. x/2011 al B.E.J. C., tribunalul a constatat incidența în cauză și a prevederilor art. 404

1

alin. (1) și 404

2

alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare.

De aceea, a dispus întoarcerea executării silite și a obligat intimata-creditoare S.C. B. S.R.L. să restituie revizuentului-debitor A. suma de 236.105,86 RON, conform proceselor-verbale din 24.11.2011 și 15.12.2011. Întrucât plata efectuată pe calea executării silite a dobândit natura juridică a unei plăți nedatorate, tribunalul a obligat intimata să plătească și dobânda legală aferentă, de la data plății și până la data achitării efective, în temeiul art. 994 C. civ., ("când cel care a primit plata a fost de rea-credință, este dator a restitui atât capitalul, cât și interesele sau fructele din ziua plății"), reaua-credință a intimatei rezultând din faptul emiterii facturii falsificate.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a intimatei, a obligat-o la plata către revizuent a sumei de 1.510,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. B. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 2125 din 23 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire a sentinței civile nr. 3383/17.03.2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială, în dosarul nr. x/2009.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a apreciat că este fondată critica apelantei privind greșita reținere a caracterului determinant al înscrisului constatator al facturii fiscale nr. x/24.09.2008, emisă de apelanta S.C. B. S.R.L. ca urmare a vânzării autoturismului marca x către intimatul A..

În acest sens, a reținut că declararea falsului privind semnătura aplicată pe factura fiscală nr. x/2008 nu conduce automat la desființarea actului juridic al vânzării autoturismului de către apelantă către persoana fizică A., atât timp cât autoturismul este un bun mobil, iar forma contractului nu este una anume prevăzută de lege, caracterul consensual al unei atare vânzări fiind pe deplin aplicabil.

Așa fiind, curtea de apel a constatat că din probele administrate în cauză a rezultat că intimatul A. s-a aflat în posesia autoturismului de la data de 24.09.2008, când s-a perfectat vânzarea, iar prețul a fost plătit ulterior, ca urmare a executării silite a acestuia, în condițiile în care, deși își asumase obligația de plată a prețului în cuantum de 199.312 RON în termen de 6 luni de la predarea autoturismului, nu și-a îndeplinit o atare obligație, apelanta fiind nevoită să apeleze la forța coercitivă a statului pentru valorificarea dreptului său legitim, constând în prețul cuvenit; dovada plății silite a prețului în cuantum de 199.312 și a dobânzii legale în cuantum de 8.908,98 RON o reprezintă procesul-verbal din 24.11.2011, întocmit de executorul judecătoresc C., din care rezultă că s-a procedat la executarea silită a sentinței civile nr. 3383/17.03.2010, pronunțată de Tribunalul București, secția Comercială.

A reținut instanța de apel că S.C. B. S.R.L., în calitate de vânzătoare a autoturismului marca x, era pe deplin îndreptățită să obțină plata prețului, de vreme ce predarea autoturismului către A., în calitate de cumpărător, se efectuase, cumpărătorul bucurându-se deplin de proprietatea bunului mobil, utilizând și posedând nestingherit acest bun, aspecte ce rezultă din toate actele efectuate în dosarul penal nr. x/2011 și dosarul de instanță nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

În continuare, notând că, într-adevăr, înscrisul originar (instrumentum) care atesta inițial încheierea actului juridic al vânzării (negtotium), respectiv factura nr. x/24.09.2008, a fost desființat într-o procedură de cameră preliminară în care S.C. B. S.R.L. nu a fost parte, a subliniat că această procedură nu îi poate fi opozabilă în ceea ce privește efectele civile ale hotărârilor din penal, cu atât mai mult cu cât o acțiune penală propriu-zisă cu privire la falsul privind semnătura nu a fost pusă în mișcare, fiind prescrisă, iar autorul nu a fost identificat.

Mai mult decât atât, a reținut că din punct de vedere al dreptului civil în general și al dreptului comercial, în special (reclamanta fiind societate comercială), semnătura aplicată pe o factură fiscală nu are o prea mare forță probantă, deoarece facturile acceptate, chiar și fără semnătură, valorează contract (art. 46 Codul comercial), în doctrina și practica judiciară statuându-se că acceptarea facturii nu rezultă exclusiv din semnarea acesteia, ci din orice mijloace de probă ce atestă acceptarea sa sau executarea actului juridic dintre părți.

A mai reținut instanța de prim control judiciar că, în speță, convenția de vânzare încheiată la data de 24.09.2008 a fost executată, vânzătoarea predând către cumpărător autoturismul ce a făcut obiectul vânzării, convenție recunoscută și necontestată de cumpărător vreodată, după cum rezultă din actele dosarului. Așadar, independent de existența sau nu a facturii fiscale nr. x/24.09.2008, vânzarea a fost în mod legal perfectată, fiind realizată întâlnirea ofertei cu acceptarea; așa fiind, chiar și în lipsa facturii fiscale desființate ulterior, actul juridic consensual al vânzării și-a produs efectele, chiar și în forma simplificată de comandă urmată de executare, reglementată de art. 36 din Codul comercial, în vigoare la data perfectării contractului.

A apreciat instanța de apel că valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, raportat la caracterul consensual al acestuia, reglementat de dispozițiile art. 1294 și următoarele din vechiul C. civ. (în vigoare în perioada 2008-2010, când s-au derulat și executat raporturile juridice civile dintre părți) nu a fost afectată de constatarea unui fals privind semnătura aplicată pe o factură, deoarece chiar și în lipsa unei atare semnături sau chiar în lipsa facturii însăși, dovada raporturilor juridice specifice vânzării unui bun mobil rezultă indubitabil din alte dovezi necontestate ale predării autoturismului, cum ar fi chiar declarațiile date de intimat în procedurile penale amintite, coroborate cu susținerile apelantei din cauza de față.

În acest context, a subliniat că factura fiscală nr. x/24.09.2008 nu a fost înscrisul determinant în pronunțarea sentinței civile nr. 3383/17.03.2010, proba actului juridic consensual al vânzării putând fi făcută cu orice mijloc de probă, în speță predarea autoturismului și posesia deținută de A. în perioada următoare anului 2008 fiind dovedite chiar cu declarațiile sale și constatările organelor de urmărire penală din dosarul penal în care s-a apreciat asupra falsului, fără să existe o acțiune penală pusă în mișcare, în condițiile intervenirii prescripției răspunderii penale și cu atât mai puțin o hotărâre penală de condamnare a unei persoane pentru săvârșirea falsului.

De aceea, curtea de apel a apreciat că, în contra celor reținute de prima instanță, în speță nu este întrunită ipoteza reglementată de art. 322 alin. (1) pct. 4 teza a II-a C. proc. civ. pe cale de consecință, executarea silită efectuată în baza sentinței a cărei revizuire se solicită, nu poate fi nicidecum desființată prin întoarcerea executării, conform art. 404

1

și 404

2

C. proc. civ., întrucât plata prețului era cuvenită, în condițiile în care cumpărătorul și-a primit bunul cumpărat, bun pe care l-a utilizat nestingherit de reclamanta vânzătoare, actul juridic (în sensul de negotium) nefiind desființat, ci executat de către părți.

A apreciat curtea de apel că analiza incidenței motivului de revizuire efectuată de prima instanță a fost una superficială și formalistă, nefiind examinate elementele esențiale ce guvernează principiul consensualismului în materia raporturilor juridice civile și elementele ce țin de opozabilitatea unor constatări din acte de urmărire penală ce nu au fost urmate de o acțiune penală propriu-zisă, în cadrul căreia să existe și o acțiune civilă (în sensul art. 397 C. proc. pen.), de principiul forței obligatorii a contractului și de principiul bunei-credințe și al echității ce trebuie să guverneze încheierea și executarea raporturilor juridice civile (art. 969 și art. 970 din vechiul C. civ.).

Or, reținerea automată de către judecătorul fondului a unor consecințe atât de drastice asupra unui act juridic civil valabil încheiat care și-a produs toate efectele urmărite de ambele părți (chiar și fără existența acelui înscris), ca efect al desființării unei facturi fiscale într-o procedură de cameră preliminară, care nu a fost niciodată urmată de o judecată de fond în materie penală, în cadrul căreia să se dispună desființarea actului juridic al vânzării (în sensul de negotium), constituie o aplicare formalistă și lipsită de fundament a dispozițiilor art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ.

În plus, curtea de apel a apreciat că prin menținerea hotărârii tribunalului de obligare a vânzătoarei la restituirea prețului primit ca efect al vânzării deja executate, prin predarea autoturismului (bun mobil) în urmă cu aproximativ 9 ani, s-ar produce o nedreptate bazată pe consfințirea unei rele-credințe a cumpărătorului, care a posedat bunul în această perioadă, beneficiind de atributele dreptului de proprietate; or, chiar și dacă s-ar pune problema restituirii, uzura acestuia ar face ca o atare eventuală restituire să nu reprezinte în niciun caz o repunere în situația anterioară.

În final, a reținut că, deși intimatul nu a arătat explicit care au fost motivele pentru care a încheiat un contract cu S.C. D. S.R.L., consfințit prin factura fiscală nr. x/11.02.2009, în condițiile în care acesta a continuat să utilizeze autoturismul cumpărat de la S.C. B. S.R.L., după cum el însuși declară, pe parcursul procedurilor penale, cu un traseu sinuos și nu neapărat favorabil părții vătămate A., sub aspectul infracțiunii de abuz de încredere reclamată împotriva numiților E. și F., aceste aspecte nu au nicio relevanță juridică cu privire la raportul juridic anterior, încheiat de acesta cu reclamanta.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând schimbarea sa în tot.

În motivare, a reiterat situația de fapt și istoricul litigiului și a arătat că instanța de apel nu a reținut, fără putință de tăgadă, că înscrisul care a dus la pronunțarea sentinței civile atacate cu revizuire a fost desființat, acesta fiind fals, motiv pentru care cererea de revizuire trebuia admisă.

În continuare, a criticat cele reținute de curtea de apel, în sensul că tribunalul nu a examinat temeinic cererea, analiza acestuia fiind superficială și formalistă și a subliniat că apelul a fost judecat în baza acelorași înscrisuri depuse la dosarul tribunalului, cercetarea fondului putând continua pe calea apelului, putând fi administrate noi probe, pentru aflarea adevărului.

De asemenea, referitor la cele reținute de instanța de apel, în legătură cu împrejurarea că, urmare a declarării false a facturii fiscale seria x nr. x/24.09.2016, pârâta a emis o altă factură fiscală, acoperindu-se astfel din punct de vedere financiar-contabil, a subliniat că instanța nu a fost învestită cu un capăt de cerere prin care să rezolve problemele financiar-contabile ale pârâtei, dar și că, apreciind că pârâta avea doar obligația de a emite factura fiscală, pentru a opera transferul dreptului de proprietate în contabilitate, instanța de apel nu a analizat situația de fapt, respectiv împrejurarea că autoturismul nu mai era proprietatea pârâtei, fiind înmatriculat pe numele S.C. D. S.R.L. încă din data de 11.02.2009.

În acest context, a arătat că a cumpărat autoturismul de la această din urmă societate comercială, în baza facturii fiscale nr. x din 11.02.2009, dată la care i-au fost înmânate de asociatul E. talonul, cartea de identitate și cheile.

În continuare, a susținut că, în contra celor reținute de instanța de apel, factura fiscală în discuție este un fals, nefiind un înscris cu forță probantă, nu a încheiat niciun contract cu pârâta, iar aceasta nu i-a predat niciun autoturism și, mai mult, împrejurarea că a recunoscut că își dorește autovehiculului nu înseamnă că trebuie să îl plătească de două ori, atât contractul, cât și factura fiscală nefiindu-i opozabile, de vreme ce au fost desființate, ca fiind false.

A mai susținut recurentul că intimata a cunoscut și și-a dat acordul ca autoturismul să devină proprietatea S.C. D. S.R.L., iar împrejurarea că a permis acesteia din urmă să înmatriculeze și să vândă respectivul autoturism echivalează cu recunoașterea vânzării acestuia către S.C. D. S.R.L.

A subliniat recurentul că a cumpărat autoturismul de la S.C. D. S.R.L., prin asociatul E., nefiind real că l-a ridicat personal de la pârâtă, odată cu emiterea facturii, așa cum eronat a reținut curtea de apel.

În opinia recurentului, curtea de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat înțelesul neîndoielnic al acestuia, înlăturând practic analiza actelor ce au condus la executarea sa silită și a apreciat eronat că în speță nu sunt întrunite ipotezele prevăzute de art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ.

De asemenea, a susținut că facturile nu sunt acte juridice unilaterale, nefiind rezultatul unei singure voințe juridice, ci un înscris constatator, un simplu document fiscal, întocmit în scopul înregistrării în contabilitate a operațiunilor economico-financiare, astfel că se impune întoarcerea executării silite.

Mai mult, a arătat că în mod eronat a reținut instanța de apel că este în posesia autoturismului și nu reclamă nimic injust sau ilegal, atât timp cât a formulat o plângere penală ce a făcut obiectul unui dosar penal, în care s-a pronunțat o ordonanță de clasare. Or, potrivit art. 315 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., ordonanța de clasare cuprinde, între altele, și dispoziția privind sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desființare totală sau parțială a unui înscris, iar conform art. 318 alin. (5) din același Cod, textul este aplicabil și în cazul renunțării la urmărirea penală.

În acest context, a reiterat cele reținute de instanța penală și a susținut că instanța de apel nu recunoaște hotărârile acesteia, deși sunt învestite de lege cu autoritate de lucru judecat și afirmă fără fundament că factura fiscală s-a anulat fără niciun fel de judecată, fără probatoriu și fără nicio analiză a instanței, înlăturând faptul că desființarea facturii fiscale a fost constată de două instanțe de judecată în fața cărora părțile au dat declarații, au formulat apărări și au depus înscrisuri.

A mai susținut recurentul că un act juridic nu poate produce efecte juridice în momentul în care este desființat ca fiind fals, dar și că principiul autonomiei de voință a fost încălcat chiar de pârâtă, prin radierea autoturismului și înscrierea acestuia pe numele unei alte societăți, dar urmărind încasarea prețului.

În opinia recurentului, instanța de apel a fost vădit părtinitoare față de pârâtă, care a schimbat sensul probelor, acuzându-l că a fost de acord cu încheierea contractului declarat fals și că a consfințit la încheierea facturii nr. x/11.02.2009, în baza căruia a plătit 50.000 RON, dar și că ar beneficia atât de autoturism, cât și de prețul care s-ar restitui, în condițiile în care factura fiscală în baza căruia a fost executat reprezintă un fals înfăptuit de pârâtă.

În final, a evocat dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 și a arătat că instanța de apel avea obligația să se pronunțe asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate, cu citarea celui învinuit de săvârșirea infracțiunii.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

La data de 31 mai 2017 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția nulității recursului, asupra căreia, în conformitate cu art. 137, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., văzând dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) din același Cod, reține următoarele:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-una dintre acestea.

Or, critica recurentului, în sensul că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat înțelesul neîndoielnic al acestuia, înlăturând practic analiza actelor ce au condus la executarea sa silită, nu poate fi circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în lipsa indicării actului juridic greșit interpretat.

Pe de altă parte, aserțiunile recurentului, în sensul că a cumpărat autoturismul de la S.C. D. S.R.L în baza facturii fiscale nr. x din data de 11.02.2009, dată la care i-au fost înmânate de asociatul E. talonul, cartea de identitate și cheile, că nu a încheiat niciun contract cu pârâta, iar aceasta nu i-a predat niciun autoturism, că aceasta a cunoscut și și-a dat acordul ca autoturismul să devină proprietatea S.C. D. S.R.L și că în mod eronat a reținut instanța de apel că este în posesia autoturismului și nu reclamă nimic injust sau ilegal, atât timp cât a formulat o plângere penală ce a făcut obiectul unui dosar penal, nu pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în lipsa indicării exprese a unui text de lege încălcat sau greșit aplicat de către instanța de apel.

Toate argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reevaluare a materialului probator și a situației de fapt, aspectele invocate fiind împrejurări de fapt, analizate de instanțele de fond prin prisma probatoriului administrat, care scapă însă cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

De asemenea, trebuie subliniat că susținerile recurentului vizând încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate de instanțele penale ar fi putut fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel ar fi pus în discuție caracterul fals al facturii fiscale nr. x/24.09.2008.

Or, instanța de apel nu a pus în discuție acest aspect, ci a reținut că factura fiscală nr. x/24.09.2008 nu a fost înscrisul determinant în pronunțarea sentinței civile nr. 3383/17.03.2010, proba actului juridic consensual al vânzării putând fi făcută cu orice mijloc de probă, în speță predarea autoturismului și posesia deținută de A. în perioada următoare anului 2008 fiind dovedită chiar cu declarațiile sale și constatările organelor de urmărire penală din dosarul penal.

Pentru aceleași argumente, nici critica vizând aplicarea greșită a art. 509 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 (cu referire la obligația instanței de a se pronunța asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate, cu citarea celui învinuit de săvârșirea infracțiunii) nu poate fi analizată prin prisma motivului de recurs invocat, separat de faptul că, raportat la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 76/2012, în speță nu sunt incidente aceste dispoziții legale, ci cele ale C. proc. civ. de la 1865.

De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurentul nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar indicarea celor reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 a fost făcută doar formal.

În realitate, criticile recurentului relevă nemulțumirea sa față de modul de administrare sau interpretare a probelor ori față de modul de soluționare a apelului în raport cu situația de fapt, însă ele nu răspund exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din același Cod.

Or, recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de recurent, prin motivele de recurs, se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, recurentul nu dezvoltă critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci se limitează la simpla afirmare a netemeiniciei și nelegalității deciziei atacate.

În alți termeni, față de considerentele precedente, se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, motiv pentru care Înalta Curte urmează a constata nul recursul în conformitate cu art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 2125 din 23 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 iunie 2017.