ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Deliberând asupra apelului declarat de inculpatul A., constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 26/P din data de 11 februarie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 7 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 și art. 5 C. pen., dispunând totodată suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 7 luni.
Prin aceeași hotărâre judecătorească, i s-a interzis inculpatului dreptul de a exercita profesia de notar în temeiul art. 71 C. pen. 1968 coroborat cu art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. 1968, atrăgându-i-se, totodată, atenția asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. 1968, privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii, în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare.
Deopotrivă, în referire la art. 25 alin. (3) C. proc. pen., instanța de fond a dispus desființarea unui număr de 81 de încheieri de autentificare întocmite fără respectarea dispozițiilor prevăzute de Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Constanța a reținut, în baza propriului examen asupra mijloacelor de probă administrate atât în cursul urmăririi penale, cât și în primă instanță, evaluate coroborat, faptul că inculpatul A. a săvârșit cu intenție infracțiunea de fals intelectual în formă continuată, constând în aceea că, în perioada august - octombrie 2012, în mod repetat și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, în calitate de notar public, a atestat în fals în cuprinsul a 81 de încheieri de autentificare, că o parte din angajații S.C. B. S.A. au declarat în fața sa, la sediul biroului notarial, după prealabila lor identificare, că au citit declarațiile de renunțare la drept și au consimțit la autentificarea lor deși, în realitate, aceste persoane au semnat declarațiile de renunțare la drept în fața unor salariați ai compartimentului resurse umane și ai oficiului juridic din cadrul S.C. B. S.A., în lipsa acestuia.
Această situație a fost constatată cu privire la declarațiile date de numiții C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD. și EEEE..
În argumentarea acestei soluții, instanța de condamnare a reținut că situația de fapt reiese din coroborarea următoarelor mijloace de probă: declarațiile angajaților S.C. B. S.A. care au renunțat la drepturile bănești doar în prezența unor salariați ai societății din cadrul biroului de resurse umane, depoziții de martori, declarații notariale, declarațiile date de numitul FFFF. în dosarul penal nr. x/2014 în calitate de inculpat și declarațiile inculpatului A..
Ca atare, instanța de fond a reținut că în cursul anului 2010, Sindicatul Personalului Operativ B. a solicitat Tribunalului Constanța, în numele membrilor de sindicat, obligarea S.C. B. S.A. la plata unor sporuri salariale (condiții speciale de muncă, condiții nocive și condiții periculoase).
Întrucât acțiunea a fost admisă prin sentința civilă nr. 3693/3 iulie 2012 a Tribunalului Constanța, instanța civilă a obligat angajatorul S.C. B. S.A. să plătească celor 345 de salariați reclamanți diverse sporuri, cuantificate sub forma unor procente din salariul de bază brut pentru intervalul de timp 27 mai 2007 - 27 mai 2010.
Pe de o parte, având în vedere că hotărârea judecătorească în discuție era definitivă și executorie potrivit art. 448 C. proc. civ., la data de 10 iulie 2012, S.C. B. S.A. a solicitat instanței să dispună suspendarea provizorie a executării acestei sentințe civile.
Din cuprinsul cererii a rezultat că societatea debitoare a estimat că suma care ar fi trebuit plătită salariaților era de circa 1.500.000 EURO, iar declanșarea procedurii silite ar fi condus la insolvența S.C. B. S.A..
Pe de altă parte, la data de 3 august 2012, ulterior pronunțării sentinței civile nr. 3693/3 iulie 2012 a Tribunalului Constanța, s-a întrunit Comisia Paritară a S.C. B. S.A., prilej cu care a fost întocmit un proces-verbal, din cuprinsul căruia a rezultat că numitul FFFF. a afirmat că acțiunea salariaților era injustă, că cei care doreau acordarea sporurilor solicitau de fapt foloase necuvenite și că, pe cale de consecință, "exista incompatibilitate între firmă și salariați". Mai mult, la acel moment, doi salariați formulaseră deja cereri de executare silită.
Așadar, din probele administrate în cauză a rezultat că în acea perioadă, în scopul de a evita plata sporurilor obținute în instanță de salariați, numitul FFFF., în calitate de director general al S.C. B. S.A., a efectuat o serie de demersuri prin care i-a constrâns pe mulți dintre angajați să renunțe la drepturile câștigate, astfel încât refuzul de a renunța la drepturi urma să fie sancționat cu disponibilizarea și, în anumite cazuri, evacuarea din căminul de nefamiliști al unității.
Ca urmare a acestui conflict între sindicat și reprezentanții patronatului, numitul FFFF. a decis, după consultarea consilierului juridic, să solicite unui notar public să redacteze declarații individuale de renunțare la drepturile câștigate în instanță, considerând că era singurul mijloc procedural prin care calea de atac formulată de S.C. B. S.A. împotriva Sentinței nr. 3693 din 3 iulie 2012 a Tribunalului Constanța putea fi soluționată favorabil societății.
Ca atare, fiind constrânși să aleagă între semnarea declarațiilor și pierderea locului de muncă, cei mai mulți dintre salariați au renunțat la drepturile câștigate, semnând declarații autentice în acest sens, ce au fost depuse ulterior de către angajator în dosarul civil aflat pe rolul instanței de judecată pentru a se lua act de renunțarea la drept.
Astfel, serviciile notariale solicitate de către conducerea S.C. B. S.A. au fost asigurate de inculpatul A., criteriul de alegere al acestuia fiind cuantumul tarifului perceput în raport de alți notari publici.
În concret, ca situație de fapt, instanța de condamnare a reținut că, în cursul judecății, inculpatul a descris modul de lucru convenit la nivelul S.C. B. S.A., precizând că în urma discuțiilor cu conducerea societății a stabilit de comun acord un model de declarație de renunțare la drepturi, care a fost afișată pentru luare la cunoștință atât la sediul societății, cât și la diferitele puncte de lucru și pe care a expediat-o și prin poștă electronică. Tot în urma acestor discuții, i-au fost comunicate pe e-mail sau prin fax copiile actelor de identitate ale solicitanților, fapt pentru care a procedat la întocmirea din timp a declarațiilor la sediul biroului notarial. După redactarea acestor declarații și încărcarea lor pe un stick, inculpatul a procedat la întocmirea declarațiilor în formă scrisă la sediul S.C. B. S.A., folosind logistica unității, pe baza unei programări fixate de angajator, fără a avea asupra sa registrul notarial, ci numai ștampila notarială. În procedura de autentificare a declarațiilor, inculpatul a procedat la identificarea angajaților, cărora le-a înmânat declarațiile spre a fi citite, explicându-le conținutul acestora și cerându-le să își verifice datele de identitate, precum și perioada la care renunțarea la drepturile salariale se referă.
Ulterior, lua legătura cu secretara biroului pe cale telefonică și obținea numerele de înregistrare a declarațiilor ce trebuiau trecute în registru. În cazul în care datele de identitate ale anumitor angajați nu îi erau comunicate în prealabil, proceda la redactarea declarațiilor la sediul S.C. B. S.A., folosind logistica ce îi era pusă la dispoziție. Inculpatul a precizat că a avut convingerea că toți angajații au semnat declarațiile în deplină cunoștință de cauză, în sensul renunțării voluntare la sporurile salariale și că abia cu ocazia studierii dosarului de urmărire penală la sediul DNA a aflat că respectivele declarații au fost folosite atât pentru deblocarea situației financiare a societății, cât și cu prilejul soluționării căii de atac formulate împotriva hotărârii date în fond de instanța de judecată.
Deopotrivă, inculpatul a precizat că procedura de autentificare s-a derulat pe parcursul unui număr de 5 - 6 deplasări și că, în raport de numărul ridicat al angajaților, a întocmit aproximativ 300 de declarații, al căror conținut nu a fost contestat niciodată, menționând, de asemenea, că declarațiile angajaților care nu doreau să semneze erau distruse.
Inculpatul a admis însă că în cursul lunii octombrie 2012, datorită problemelor de sănătate ale coasociatului din cadrul biroul notarial, a convenit să nu se mai deplaseze la sediul societății, urmând ca ultimele declarații date spre finalul procedurii de autentificare să îi fie trimise la sediul biroului pentru a primi număr de înregistrare și pentru a fi semnate. În sfârșit, a mai arătat inculpatul că la sediul biroului notarial s-au deplasat și anumiți angajați, în special șoferi, cărora timpul de lucru nu le permitea să se încadreze în graficul stabilit de conducerea societății pentru a semna declarațiile la sediul biroului personal.
Instanța de condamnare a reținut că această situație de fapt descrisă de către inculpat în cursul judecății s-a coroborat cu celelalte probe din dosar, cele mai relevante fiind declarațiile martorilor GGGG., HHHH., IIII. și JJJJ..
Așadar, martorul HHHH., care ocupa, la momentul săvârșirii faptei, funcția de inspector resurse umane în cadrul S.C. B. S.A., a declarat că, din dispoziția numitului FFFF., convoca salariații să se prezinte la biroul resurse umane pentru a semna declarațiile de renunțare la drepturi. Aceste declarații erau trimise prin e-mail de către inculpatul A. și nu erau în totalitate redactate. Potrivit martorului, numitul FFFF. purta, în hol, înainte de a intra în birou, discuții cu angajații care erau convocați să semneze declarațiile.
Din declarația acestui martor a rezultat că notarul public (inculpatul A.) a fost prezent la sediul societății atâta timp cât salariații erau convocați prin șefii de compartimente.
Ulterior, când au reînceput activitatea salariații aflați în concedii, notarul public nu a mai fost prezent, respectivele declarații fiind date în prezența martorului și a celorlalți salariați din biroul resurse umane.
Aceste declarații erau remise ulterior biroului juridic, care ținea legătura cu notarul public.
Martorul a mai declarat că numitul FFFF. îi solicitase să țină o evidență a persoanelor care refuzau să semneze declarația de renunțare la drepturi.
Alte aspecte relevante ce au reieșit din declarația acestui martor priveau faptul că percepția salariaților concediați era că aceștia au fost disponibilizați întrucât nu au semnat declarațiile.
Deopotrivă, martorul IIII. a lucrat în perioada relevantă în cadrul secretariatului S.C. B. S.A.. Din depoziția acestuia a rezultat că biroul folosit pentru semnarea declarațiilor era situat în imediata vecinătate a biroului său. Astfel, a observat că numitul FFFF. purta discuții cu salariații convocați în vederea semnării declaraților, înainte ca aceștia să intre în biroul în care se afla notarul public.
Mai mult, martorul a precizat că declarațiile erau date de către salariații care se întorseseră din concedii în fața juristului societății, fără ca notarul public să fie prezent. De asemenea, în referire la situația de fapt, martorul a menționat că au fost întocmite liste cu cei care au semnat și cu cei care au refuzat semnarea acelor declarații.
Totodată, din declarația martorului JJJJ., angajată în cadrul KKKK. și A., a rezultat că, la începutul colaborării cu S.C. B. S.A., cărțile de identitate ale salariaților erau trimise pe fax sau mail la sediul societății notariale în vederea pregătirii declarațiilor de renunțare la drepturi. Declarațiile și încheierile de autentificare (neînregistrate) erau duse de inculpatul A. la sediul S.C. B. S.A. unde erau semnate de salariații renunțători. Apoi, martorul transmitea telefonic inculpatului numere pentru încheierile de autentificare. După ce inculpatul revenea la sediul societății notariale, declarațiile de renunțare la drepturi și cererea de autentificare semnată de fiecare persoană în cauză erau ștampilate, un exemplar se arhiva, iar alte două exemplare erau preluate de un angajat al S.C. B. S.A..
Din aceeași declarație a rezultat, pe de o parte, că onorariul și taxele notariale erau suportate întotdeauna de S.C. B. S.A., iar pe de altă parte, martora a precizat că, spre finalul colaborării, au existat situații în care au fost autentificate și declarații notariale fără ca inculpatul să se deplaseze la sediul S.C. B. S.A. sau ca declarantul să se deplaseze la sediul societății notariale.
În aceste cazuri, declarațiile salariaților erau aduse la sediul societății notariale gata semnate de un delegat al S.C. B. S.A. și remise inculpatului A.. Fără ca măcar să-i vadă pe declaranți, inculpatul semna încheierile de autentificare, iar ulterior dădea declarațiile martorului JJJJ. pentru a le înregistra, ștampila și restitui delegatului S.C. B. S.A..
Deopotrivă, în referire la situația de fapt, instanța de condamnare a reținut, ca fiind relevante, printre altele, și declarațiile martorilor EEEE. și LLLL., potrivit cărora, ambii, în calitate de șoferi ai S.C. B. S.A., au transportat în repetate rânduri documente de la sediul angajatorului la sediul inculpatului, primul martor afirmând, totodată, că a dat declarația de renunțare la drepturile bănești în fața numitelor IIII. și HHHH. din cadrul Biroului Resurse Umane al S.C. B. S.A., în lipsa notarului public.
Ca atare, din actele dosarului a rezultat că toate declarațiile notariale, în număr de 212, au fost întocmite și autentificate în datele de 27 august 2012, 28 august 2012, 29 august 2012, 31 august 2012, 5 septembrie 2012, 11 septembrie 2012 și 9 octombrie 2012.
Instanța de condamnare a reținut că mulți dintre salariații declaranți, circa 40%, au precizat ori că nu l-au văzut niciodată pe notarul public A., ori că l-au întâlnit pe acesta o singură dată, când au refuzat semnarea declarațiilor.
Raportat la cele reținute anterior coroborat cu actele și lucrările dosarului, instanța de fond a constatat că unii salariați au refuzat inițial să semneze declarațiile autentice de renunțare la drepturile salariale, dar ulterior, observând că cei care procedaseră în același fel erau disponibilizați și chiar evacuați urgent din căminele în care locuiau (proprietatea angajatorului), au revenit asupra deciziei și au acceptat să semneze.
Toți acești salariați, precum și cei care în luna august 2012 fuseseră în concedii, au semnat declarațiile de renunțare la drepturi în fața inspectorului de resurse umane HHHH. sau altor angajați ai S.C. B. S.A., în lipsa notarului public.
Deopotrivă, instanța de condamnare a constatat că din centralizatorul întocmit și depus la dosar chiar de către inculpatul A. a reieșit că, în mod cert, acesta nu a fost prezent la momentul semnării unui număr de 70 de declarații.
Ca atare, având în vedere modalitatea concretă în care s-a procedat (semnarea declarațiilor în fața unor angajați B., strângerea înscrisurilor și trimiterea acestora, după câteva zile, la sediul biroului notarial pentru autentificare), instanța de judecată a apreciat că nu au existat motive serioase pentru a se pune în discuție sinceritatea celor 12 persoane care au declarat că nu au semnat în prezența notarului public.
Deopotrivă, instanța a reținut că, în cursul urmăririi penale, au fost audiate toate persoanele semnatare ale declarațiilor de renunțare la drepturile salariale, iar un număr de 82 de persoane au declarat că notarul public nu a fost prezent la momentul semnării declarațiilor autentice. Totodată, în marea lor majoritate persoanele care au semnat aceste declarații au fost audiate și în cursul judecății, ocazie cu care și-au menținut în esență depozițiile date în cursul urmăririi penale.
Astfel, instanța de condamnare, motivat de împrejurarea că în cursul urmăririi penale, dintre toate persoanele reaudiate, doar martorul MMMM. a declarat în prima sa depoziție că s-a notat în mod eronat că notarul public nu a fost prezent la momentul semnării declarației, nu a reținut și acest act material al infracțiunii de fals intelectual în formă continuată în sarcina inculpatului, dar numai în considerarea acestei situații.
Pe cale de consecință, în contextul concret al cauzei, instanța de condamnare a apreciat că argumentul invocat de către inculpat în sensul că declarațiile de renunțare la drepturi semnificau voința liber exprimată a salaraților nu putea fi avut în vedere, deoarece acestuia nu i se reținea o acuzație penală referitoare la conținutul propriu-zis al declarațiilor, ci una referitoare la modalitatea de autentificare a acestor înscrisuri - datorită consemnării unui aspect nereal, legat de prezența nemijlocită a persoanei menționate în cuprinsul cererii de autentificare și declarației propriu-zise - de legitimarea acesteia și de explicarea conținutului actului, cu încălcarea unor dispoziții exprese cuprinse în Legea nr. 36/1995.
Deopotrivă, din perspectiva legii penale mai favorabile, instanța de condamnare nu a putut reține în cauză solicitarea inculpatului de a se da eficiență legii penale noi, sub argumentul că sub imperiul acesteia ar fi intervenit prescripția specială a răspunderii penale, întrucât, pentru faptele comise în formă continuată în perioada august - octombrie 2012, termenul de prescripție specială de 10 ani, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., se împlinea, potrivit art. 154 alin. (2) C. pen., în luna octombrie 2022, C. pen. 1968, în forma în vigoare la data comiterii faptelor, stipulând tot un termen de prescripție specială a răspunderii penale de 10 ani, potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., raportat la pedeapsa maximă de 5 ani închisoare prevăzută prin ambele reglementări.
Astfel, deși inculpatul a susținut că termenul de prescripție specială a răspunderii penale ar fi fost deja împlinit potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen., în raport de conținutul Deciziei Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018, instanța de condamnare a constatat că prin această decizie nu au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., ci numai soluția legislativă care prevedea întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză" din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., restul dispozițiilor din cuprinsul textului de lege fiind în continuare în vigoare, ca, de altfel, și alin. (1) al respectivului articol.
Așadar, respectiva decizie urma a fi aplicată în conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, efectele juridice produse în baza unui text de lege care, până la data publicării deciziei Curții, se bucura de prezumția de constituționalitate, neputând fi anulate, în lumina principiilor neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și al securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența CEDO.
În ceea ce privește stabilirea unei pedepse, apreciind că în raport de numărul ridicat al actelor materiale înglobate infracțiunii de fals intelectual în formă continuată față de inculpat se impunea o soluție efectivă de condamnare și ținând seama de împrejurarea că o soluție de amânare a aplicării pedepsei nu putea fi dispusă potrivit art. 83 C. pen., întrucât inculpatul nu și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, acesta solicitând în mod expres achitarea, instanța de fond a făcut aplicarea art. 396 alin. (2) C. proc. pen., în sensul condamnării inculpatului la o pedeapsă cu închisoarea, în condițiile legii penale vechi.
Astfel, în referire la individualizarea pedepsei potrivit dispozițiilor art. 74 C. pen., instanța de condamnare a avut în vedere gradul însemnat de pericol social al faptei, numărul semnificativ de acte materiale, datele care caracterizează persoana inculpatului A. (absolvent de studii superioare, căsătorit, în vârstă de 40 de ani, fiind de profesie notar, cu o familie în întreținere), observând, totodată, și faptul că acesta a mai fost sancționat cu amendă administrativă de către procuror, pentru o faptă de neglijență în serviciu.
Pe cale de consecință, instanța a constatat dincolo de orice îndoială rezonabilă, că în cauză sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 396 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că faptele săvârșite de inculpat sunt prevăzute de legea penală, constituie infracțiuni și au fost săvârșite de acesta cu forma de vinovăție prevăzută de lege.
Împotriva acestei sentinței penale, a declarat apel în termen legal, inculpatul A., solicitând, în principal, în temeiul art. 421 alin. (2) lit. b) C. proc. pen. în referire la art. 281 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., admiterea apelului, desființarea sentinței penale atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, arătând, în esență, că la data de 30 ianuarie 2019, când au avut loc dezbaterile, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța a fost reprezentată de procurorul care a efectuat urmărirea penală în cauză, a întocmit rechizitoriul și care, la acel moment, nu îndeplinea condiția de vechime cerută de lege.
În subsidiar, inculpatul a solicitat în temeiul art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. admiterea apelului, desființarea sentinței penale atacate și pronunțarea unei hotărâri de achitare, arătând că soluția de condamnare este netemeinică și nelegală.
În ce privește argumentele prezentate, inculpatul a precizat că motivarea primei instanțe face referire la încălcarea obligațiilor de serviciu prevăzute de art. 44 din Legea nr. 36/1995, nicidecum la elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual.
Inculpatul a susținut că inserarea în încheierea de autentificare a mențiunii respective nu reprezintă o alterare mincinoasă sau o omisiune neîngăduită deoarece nu produce consecințe juridice și chiar în lipsa autentificării lor, declarațiile respective au valoarea unor înscrisuri sub semnătură privată apte să producă aceleași consecințe.
În subsidiar, inculpatul a solicitat reindividualizarea sancțiunii aplicate în sensul de a i se aplica o sancțiune cu caracter administrativ în temeiul art. 181 C. pen. din 1969.
***
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 martie 2019, primul termen de judecată fiind fixat la data de 10 mai 2019, când s-a dispus amânarea cauzei pentru a-i da posibilitatea apelantului inculpat A. de a-și angaja apărător și a-și pregăti apărarea.
La termenul din 21 iunie 2019, apelantul inculpat, la interpelarea expresă a instanței, a arătat că nu dorește să dea declarație în fața instanței de apel, motiv pentru care s-a procedat la consemnarea declarației de inculpat în acest sens.
Deopotrivă, la același termen de judecată, instanța de apel a respins proba cu înscrisuri solicitantă de apelantul inculpat constând în emiterea unei adrese către Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța ca nefiind utilă soluționării cauzei în raport de obiectul probațiunii.
La termenul din data de 11 octombrie 2019, la interpelarea expresă a instanței, apelantul inculpat a precizat că a renunțat la susținerea prescripției răspunderii penale a faptei, antamată în concluziile scrise.
Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate, a actelor dosarului, precum și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., în limitele prevăzute de acest text de lege, Înalta Curte apreciază nefondat apelul declarat pentru următoarele considerente:
Prin rechizitoriul nr. x/P/2016 emis la data de 3 august 2017 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals intelectual în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 și art. 5 C. pen.
Acuzația adusă inculpatului constă în aceea că în perioada august - octombrie 2012, în calitate de notar public, a atestat în fals în cuprinsul a 82 de încheieri de autentificare, că numiții C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD. și EEEE. (angajați ai S.C. B. SA) au declarat în fața sa, la sediul biroului notarial, după prealabila lor identificare, că au citit declarațiile de renunțare la drept și au consimțit la autentificarea lor deși, în realitate, aceste persoane au semnat declarațiile de renunțare la drept în fața unor salariați ai compartimentului resurse umane și ai oficiului juridic din cadrul S.C. B. S.A.
Se impune a fi examinată în prealabil critica formulată de inculpat vizând legalitatea sentinței atacate, critică ce tinde la trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță. Așadar, apelantul susține că la termenul de judecată din data de 30 ianuarie 2019, când au avut loc dezbaterile, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Constanța a fost reprezentată de procurorul care a efectuat urmărirea penală în cauză și a întocmit rechizitoriul, deși acesta nu avea atribuții în cadrul secției judiciare și nici nu avea o vechime profesională de 10 ani, fiind încălcate dispozițiile prevăzute de art. 44 lit. b) din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 (în vigoare de la data de 18 octombrie 2018).
Se impune a fi punctată succesiunea actelor normative care reglementează vechimea în funcția de procuror în cadrul parchetelor specializate, incluzând Direcția Națională Anticorupție, și situația celor prezenți în funcție, reținând că sub acest aspect Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost modificată succesiv prin Legea nr. 207/2018, în vigoare din data de 23 iulie 2018, iar ulterior, prin adoptarea O.U.G. nr. 92/2018, în vigoare din data de 16 octombrie 2018.
Astfel, prin O.U.G 92/2018 au fost modificate dispozițiile din Legea nr. 207/2018 în ceea ce privește vechimea de 8 ani în funcția de procuror sau judecător necesară accederii în structurile de parchet specializate, cât și rămânerea în funcții a procurorilor care activează în cadrul acestor parchete, fiind prevăzută vechimea de 10 ani, atât pentru numirea în cadrul structurilor respective, cât și pentru rămânerea în funcție la momentul intrării în vigoare a actului normativ.
Potrivit art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 92/2018, " Pentru a fi numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, procurorii trebuie să nu fi fost sancționați disciplinar, să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproșabilă, cel puțin 10 ani vechime în funcția de procuror sau judecător și să fi fost declarați admiși în urma unui concurs organizat de către comisia constituită în acest scop".
Art. VII din O.U.G. nr. 92/2018 menționează expres faptul că "procurorii care, la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al Direcției Naționale Anticorupție, precum și în cadrul celorlalte parchete, rămân în funcție în cadrul acestora, numai dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Se remarcă faptul că, urmare a acestei modificări legislative, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Procurori a adoptat hotărârea nr. 490 din 17 octombrie 2018 și a prevăzut în anexă procurorii cărora urma să le înceteze delegarea ca urmare a neîndeplinirii condiției de vechime.
Ulterior, secția pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 491 din 19 octombrie 2018, prin care se recomandă interpretarea acestei norme în sensul aplicării pentru viitor a condițiilor de exercitare a funcției în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al Direcției Naționale Anticorupție, precum și în cadrul celorlalte parchete, în considerarea caracterului neretroactiv al O.U.G. nr. 92/2018 și a principiului securității raporturilor juridice.
Fără a tranșa problematica privind distincția dintre situațiile celor care la data intrării în vigoare a modificărilor dețineau funcția de procuror în cadrul unei structuri specializate în urma numirii și pentru care dispoziția tranzitorie cuprinsă în art. V din Legea nr. 207/2018 prevede expres că rămân în funcțiile pe care le îndeplinesc în aceste structuri și a celor delegați sau detașați, cărora intrarea în vigoare a atras transferul lor la parchetele de unde proveneau și dacă dispoziția tranzitorie din cadrul O.U.G. VII din O.U.G. nr. 92/2018 se referă sau nu și la cei care au fost numiți și îndeplineau condițiile de vechime în vigoare la momentul numirii, Înalta Curte subliniază că deciziile privind cariera procurorilor sunt atributul exclusiv al secției pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.
În exercitarea acestei atribuții, secția pentru procurori emite acte administrative individuale care se bucură de prezumția de legalitate atâta timp cât nu au fost anulate de instanța competentă în conformitate cu procedura legală. De altfel, chiar apelantul a arătat că nu cunoaște în ce măsură procurorul respectiv îndeplinea condițiile de vechime, afirmația sa nefiind susținută de argumente.
Ca atare, atâta timp cât procurorul în cauză este desemnat printr-un act administrativ în vigoare într-o structură specializată a parchetului, participarea la ședințele de judecată este legală, magistratul îndeplinind funcția pe care o deținea la acel moment. Evaluarea îndeplinirii condițiilor pentru menținerea în funcție a procurorului în cauză în contextul legislativ amintit, este o chestiune ce ține de cariera magistratului și excedează competenței instanței penale învestite cu apelul în prezenta cauză.
Așadar, procurorul respectiv îndeplinește o funcție pentru care a fost desemnat printr-un act administrativ emis de organul competent, domnul procuror NNNN. fiind numit în cadrul Direcției Naționale Anticorupție -Serviciul Teritorial Constanța în iunie 2016, iar verificarea îndeplinirii condițiilor de vechime nu este atributul instanței de apel învestite cu soluționarea cauzei la care acesta a participat și nici nu poate atrage sancțiuni de ordin procesual în această cauză.
Cât privește împrejurarea că procurorul respectiv a efectuat urmărirea penală în cauză și a emis rechizitoriul, Înalta Curte constată pe de o parte, că nu există niciun caz de incompatibilitate care să vizeze această situație, iar, pe de altă parte, legea nu prevede niciun impediment în acest sens, dimpotrivă art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prevede expres că "În procesele penale, la ședința de judecată participă procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală ori alt procuror desemnat de conducătorul parchetului.", criticile apelantului fiind nefondate și sub acest aspect.
Procedând la reevaluarea materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că situația de fapt este probată cu înscrisuri, constând în încheierile de autentificare ale declarațiilor respective și cu depozițiile testimoniale ale semnatarilor, nefiind contestată de inculpat în aspectele sale obiective.
Astfel, inculpatul A. a recunoscut faptul că încheierile de autentificare poartă mențiunea nereală că au fost date în fața acestuia, în calitate de notar public, la sediul notarial.
Argumentele expuse în apelul acestuia vizează în esență, lipsa relevanței acelei consemnări, chiar nereale, în contextul în care declarațiile reprezintă voința celor care le-au dat și au valoarea probatorie a unui înscris sub semnătură privată, astfel încât fapta nu are aptitudinea de a produce consecințe juridice. De altfel, a susținut inculpatul că motivarea primei instanțe se raportează la elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, iar nu la cele privind falsul intelectual.
S-a susținut că inculpatul ar fi comis fapta din culpă, invocând în esență neglijența datorată unui volum mare de muncă, dar și faptul că mențiunile respective reprezintă o eroare materială.
Astfel, se observă că, deși inculpatul solicită achitarea pe considerentul că fapta nu există, argumentele prezentate se circumscriu unei alte teze, aceea că fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege.
Înalta Curte notează că, atât legea penală în vigoare în octombrie 2012, data consumării infracțiunii deduse judecății - art. 289 C. pen. din 1969, cât și legea penală în vigoare - art. 321 C. pen., definesc infracțiunea de fals intelectual ca "Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări".
Se remarcă astfel că în ambele reglementări subiectul activ este calificat, calitatea de autor putând să o aibă doar un funcționar public. Cât privește înțelesul termenului de "funcționar public", acesta a fost definit astfel:
- art. 147 din C. pen. din 1969: "Prin funcționar public se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145. ", iar art. 145 C. pen. din 1969 definește ce înseamnă public, respectiv, " tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii sunt de interes public".
- art. 175 alin. (2) din C. pen.: " (2) De asemenea este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public."
Or, potrivit art. 3, art. 4 și art. 7 din Legea nr. 36/1995, notarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public, actele îndeplinite de acesta fiind acte de autoritate publică și este numit în funcție de ministrul justiției, astfel încât se constată că inculpatul face parte din categoria funcționarilor publici astfel cum este definită de legea penală în ambele reglementări. art. 175 alin. (2) din C. pen.: " (2) De asemenea este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public."
Consemnarea din cuprinsul încheierilor de autentificare a împrejurării nereale că cele 81 de persoane au declarat în fața notarului public, la sediul biroului notarial, după prealabila lor identificare, că au citit declarațiile de renunțare la drepturile salariale câștigate în instanță și au consimțit la autentificarea lor, se circumscrie modalității alternative a elementului material al infracțiunii de fals intelectual, respectiv "atestarea unor fapte necorespunzătoare adevărului". Astfel, această împrejurare nereală a fost atestată de notar în exercitarea atribuțiilor de serviciu, aceea de a autentifica declarațiile de renunțare la drept, denaturând conținutul actului în privința contextului în care au fost date declarațiile respective.
Norma de incriminare a falsului intelectual nu prevede expres cerința ca falsificarea înscrisului oficial să fie de natură să producă unele consecințe juridice. Cu toate acestea, se impune precizarea că, contrar susținerilor inculpatului, inserarea mențiunilor nereale respective se repercutează asupra valorii probatorii a înscrisurilor, generând efecte distincte de declarația în sine.
Astfel, C. proc. civ. prevede expres în articolul 270, purtând denumirea marginală "Putere doveditoare" următoarele:
"(1) Înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii.(2) Declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părți, cât și față de oricare alte persoane.(3) Dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile și în cazul mențiunilor din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părților, fără a constitui obiectul principal al actului. Celelalte mențiuni constituie, între părți, un început de dovadă scrisă. "Ca atare, mențiunea privind faptul că angajații respectivi au declarat în fața notarului că au citit declarațiile de renunțare la drept și au consimțit la autentificarea lor, constituie o constatare personală a notarului și face dovada până la înscrierea în fals, ceea ce este de natură a afecta aprecierea și interpretarea probatoriului în situația în care se solicită anularea acestora și se invocă existența unui viciu de consimțământ.
Astfel, încheierea de autentificare atestă până la înscrierea în fals, că notarul public și-a îndeplinit obligația de a verifica voința reală a celor ale căror declarații le-a autentificat, a dat lămuriri asupra conținutului acestora în scopul de a se convinge că au înțeles și au acceptat efectele și că declarația exprimă voința liberă a părții, rolul mențiunii prezenței în fața notarului fiind tocmai acesta.
Mai mult, C. proc. civ. reglementează expres renunțarea la dreptul pretins în dispozițiile art. 408 - 410, iar în cuprinsul art. 408 alin. (3) prevede expres că "Renunțarea se poate face atât verbal în ședință, consemnându-se în încheiere, cât și prin înscris autentic.", consecința juridică a falsului comis în încheierea de autentificare fiind evidentă.
Referirea la obligațiile ce revin notarului așa cum rezultă din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, respectiv de a desluși raporturile juridice dintre părți cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea, să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice și la stabilirea identității acestora, este relevantă în considerarea laturii subiective a infracțiunii de fals intelectual, în contextul în care inculpatul cunoștea obligațiile ce îi revin în îndeplinirea funcției sale, cât și consecințele pe care mențiunile nereale din încheierile de autentificare le produc, fiind exclusă culpa.
De altfel, culpa ar presupune ca inculpatul să nu fi cunoscut că mențiunile din încheierea de autentificare privind prezența părții și asigurarea asupra voinței sale sunt nereale, ceea ce nu este credibil decât dacă inculpatul ar fi semnat încheierile fără să citească. Or, chiar și în această situație în calitate de notar a acceptat posibilitatea întocmirii unui înscris cuprinzând mențiuni nereale, infracțiunea fiind comisă chiar și în această ipoteză cu intenție indirectă.
Susținerea inculpatului cu privire la volumul mare de lucru care ar fi condus la redactarea încheierilor cu erori "materiale" nu poate fi primită, eroarea fiind una de substanță, iar nu materială. Această susținere arată de fapt, dezinteresul manifest al inculpatului față de obligațiile sale, chiar dacă obiectul judecății nu îl constituie infracțiunea de abuz în serviciu, și reflectă poziția sa subiectivă în raport de fapta pentru care este acuzat.
De altfel, art. 218 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, prevede expres că "Erorile materiale sau omisiunile vădite pot privi numele și calitatea părților, erori de calcul, precum și orice alte asemenea erori materiale cuprinse în actele notariale, care nu privesc aspecte ce pot afecta natura, obiectul actului sau conținutul raporturilor juridice dintre părți. Nu se pot îndrepta prin această procedură erorile de raționament juridic și nici alte erori sau omisiuni care nu pot fi calificate drept omisiuni sau erori materiale, acestea putând fi remediate doar cu acordul părților și doar prin întocmirea unui alt înscris". Trebuie subliniat că deși regulamentul a intrat în vigoare în 2013, acesta consacră legislativ o practică constantă care a avut la bază dispozițiile C. proc. civ. privind noțiunea de eroare materială.
Ca atare, atestarea de către inculpatul A., notar public, în cuprinsul încheierilor de autentificare a împrejurărilor nereale respective, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual în formă continuată dat fiind că actele materiale au fost realizate cu o rezoluție infracțională unică.
Referitor la critica de netemeinicie vizând tratamentul sancționator aplicat inculpatului, Înalta Curte reține că acesta a solicitat aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ în considerarea art. 181 din C. pen. din 1969, fie renunțarea la aplicarea pedepsei.
Fără a tranșa problematica privind posibilitatea de a dispune renunțarea la aplicarea pedepsei în ipoteza în care s-a respins confirmarea soluției de renunțare la urmărire penală dispusă în cauză de procuror, în raport de faptul că încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară este definitivă potrivit art. 318 alin. (16) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că dispozițiile legale ce reglementează instituțiile respective sunt similare, chiar dacă nu identice.
În acest sens, Înalta Curte reține că art. 181 alin 1 din C. pen. din 1969 prevedea următoarele "(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.(2) La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului, dacă este cunoscut."
În ceea ce privește renunțarea la aplicarea pedepsei, dispozițiile art. 80 din C. pen. prevăd că:
"(1) Instanța poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiții: a)infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit; b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia."
Or, contrar susținerilor inculpatului, faptele comise de acesta în calitate de notar public prezintă fără îndoială o gravitate care impune sancționarea acestuia prin aplicarea unei pedepse.
Astfel, avem în vedere numărul considerabil al încheierilor de autentificare cuprinzând mențiuni nereale, dar mai ales, faptul că inculpatul avea cunoștință de situația litigioasă existentă în cadrul S.C. B. S.A. între conducere și angajați, acesta redactând și autentificând un număr considerabil de declarații de renunțare la drepturi salariale, ceea ce ar fi trebuit să determine o conduită mai exigentă în exercitarea atribuțiilor ce îi reveneau. Astfel, chiar dacă acesta nu a acționat de conivență cu conducerea în a determina renunțarea angajaților la drepturile câștigate în instanță, împrejurările respective sunt relevante în privința profilului moral al inculpatului, acesta realizând consecințele declarațiilor autentificate și fiind dezinteresat în a se asigura că reprezintă voința liberă a persoanelor respective. Mai mult, inculpatul a realizat și dificultățile de ordin probator la care sunt expuși cei în cauză în eventualitatea în care ar contesta declarațiile, încălcând deliberat obligațiile ce îi reveneau și urmărind exclusiv obținerea unui avantaj patrimonial constând în onorariul pe care l-a încasat.
Așadar, în considerarea conținutului faptei, falsificarea a 81 de încheieri de autentificare, a modului de săvârșire, respectiv cu încălcarea unor obligații ce îi reveneau, urmările produse sau care s-ar fi putut produce, fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Intervalul mare de timp între momentul săvârșirii faptei și momentul aplicării pedepsei fiind valorificat în favoarea acestuia prin aplicarea unei pedepse orientată spre minim și prin modalitatea de executare a suspendării condiționate.
Solicitarea inculpatului în sensul de a se aplica legea penală în vigoare ca lege penală mai favorabilă și a se dispune amânarea aplicării pedepsei nu este fondată, aprecierea primei instanțe în sensul că legea veche este mai favorabilă fiind justă.
Astfel, C. pen. din 1969 permite, pe de o parte, aplicarea unei pedepse mai mici în condițiile în care limita minimă prevăzută de textul incriminator este de 6 luni închisoare, în timp ce C. pen. în vigoare prevede o limită minimă de 1 an închisoare, iar pe de altă parte, permite stabilirea unei modalități de executare mai puțin oneroase pentru inculpat, în condițiile în care suspendarea condiționată nu stabilește în sarcina inculpatului decât obligația generală a oricărui individ de a nu comite infracțiuni.
Susținerea inculpatului în sensul că amânarea aplicării pedepsei i-ar permite continuarea activității de notar public nu se reflectă în dispozițiile legale relevante.
Astfel, dincolo de problematica privind posibilitatea evaluării legii penale mai favorabile în raport de sancțiuni extrapenale care intervin în ipoteza unei condamnări, dispozițiile art. 41 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 36/1995 prevăd expres că funcția de notar public încetează atunci când prin hotărâre judecătorească definitivă s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei pentru săvârșirea unei infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul ori pentru săvârșirea cu intenție a unei alte infracțiuni.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 26/P din data de 11 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Văzând dispozițiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelantul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6), onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 217 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 26/P din data de 11 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă apelantul-inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 217 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 noiembrie 2019.