ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 677/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 677/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 6 noiembrie

2006, reclamanții J.C.R., A.F., V.R. și E.R. - în calitate de comoștenitori ai

defunctei S.A.R. - au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Prefectul

Municipiului București, Prefectura Municipiului București și Primăria

Municipiului București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va

pronunța, să dispună anularea dispozițiilor din 2003 emise de Primarul General

al Municipiului București și să-l oblige la emiterea de noi dispoziții, prin

care să restituie în natură imobilele situate în București, iar în subsidiar să

propună acordarea de despăgubiri.

Prin sentința civilă nr.

129 din 24 ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Prefectul

Municipiului București și Prefectura Municipiului București, iar pe fond a

respins acțiunea față de pârâta Primăria Municipiului București.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

În ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă, aceasta presupune existența unei identități între

persoana obligată în raportul juridic dedus judecății și persoana pârâtului,

or, în speță are calitate procesuală pasivă unitatea deținătoare care a emis

dispozițiile atacate, respectiv Primăria municipiului București prin primarul

general.

Pe fond, în mod

corect s-au respins notificările înregistrate de numita S.A.R. la data de 27

iunie 2001, în calitate de moștenitoare a defuncților A.B., T.B., M.B. și G.V.,

cu privire la cele două imobile deoarece, nu s-au depus la dosar acte din care

să rezulte calitatea de moștenitoare a persoanei care a formulat notificarea și

nici acte de proprietate ale pretinșilor autori.

Prin Decizia civilă nr.

154/ A din 10 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanți împotriva sentinței.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Contrar susținerilor

reclamanților apelanți, judecata în primă instanță s-a efectuat în condițiile

îndeplinirii legale a procedurii de citare și respectării principiilor

dreptului la apărare și contradictorialității.

De asemenea, în mod

legal a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților

care nu au calitatea de emitenți ai dispozițiilor atacate, conform art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

fondul cauzei, curtea de apel a reținut că singurul fapt demonstrat în cauză

este acela al naționalizării prin Decretul nr. 92/1950 pe numele B.T. a unui

număr de 23 apartamente situate în București, fapt care însă nu demonstrează,

în absența titlurilor de proprietate sau a altor înscrisuri ce ar fi putut

descrie construcțiile demolate, în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001,

dreptul de proprietate asupra imobilelor pretinse de reclamanți.

Există inadvertențe

nu numai în privința numelui și implicit a identității persoanei căreia i-au

fost naționalizate imobilele, dar și a numărului poștal al imobilului, trecut

în actul de naționalizare, pretins prin notificarea înregistrată la 27 iunie

2001.

Planurile și schițele

parcelare pe care le invocă reclamanții, dar care nu au fost depuse la dosar,

nu puteau fi identificate și transmise de către intimați și nu puteau avea

relevanță probatorie în absența titlurilor de proprietate cu care trebuiau

coroborate câtă vreme, în actul de naționalizare apar doar imobile construcții -

23 apartamente, iar prin notificare și prin cererea de chemare în judecată se

solicită restituirea în natură a imobilelor despre care chiar reclamanții

afirmă că ar fi fost distruse prin cutremur; în referirea la „terenul

neconstruit” nu se precizează ce semnificație are acesta.

În atare situație, Curtea

de apel a considerat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, care prevăd că în absența unor probe contrare, existența și,

după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută

în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

Împotriva deciziei au

declarat apel reclamanții, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 4, 5,

7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs invocate, recurenții susțin următoarele:

fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Prefecturii

municipiului București, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 41 C. proc.

civ. și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, nu există în

legea de reparație o îngrădire privitoare la persoana ce poate lua parte la

judecată, contrarie dispozițiilor art. 41 C. proc. civ.

Nici în decizia

recurată nu se invocă vreun text de lege din care ar rezulta interdicția de a

chema în judecată pe reprezentantul Guvernului care a dispus preluarea abuzivă

a imobilului naționalizat.

De asemenea, se

încalcă și dispozițiile art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

precum și cele ale art. 1 și următoarele C. proc. civ., în sensul că nu s-a

asigurat o judecată echitabilă cu respectarea atât a drepturilor procesule cât

și a celor substanțiale.

Primăria municipiului București nu a formulat întâmpinare, iar aceasta este

obligatorie, instanța nu a obligat-o să se conformeze și nici nu a intervenit

în lămurirea istoricului de rol fiscal și a matricolei clădiri pe anul 1950,

pentru a se vedea exact care au fost imobilele preluate în anul 1950, ce anume

s-a dărâmat și ce teren mai este astăzi de restituit.

motive contradictorii în sensul că, prin decizie se reține că reclamanții au

depus pe lângă alte acte de stare civilă și o declarație de notorietate a dnei

C.R., născută A., prin care se confirmă că T.D.B., mama defunctei S.R. este

aceeași persoană cu B.T., pe numele căreia au fost naționalizate imobilele.

Deși declarația de

notorietate nu a fot pusă la îndoială, curtea de apel își întemeiază decizia pe

contradicția existentă între numele autoarei reclamanților și numele persoanei

de la care s-au preluat imobilele.

greșit dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că a înlăturat

prezumția de proprietate pe considerentul că, deși anexa la Decretul nr. 92/1950 există, ea conține greșeli formale.

Procedând astfel,

instanța nu a ținut seama de faptul că „lucrătorii” naționalizării nu din

xenofobie au eliminat litera „y” din alfabetul grec, pentru litera „g” din

alfabetul românesc, ci pentru că, în mod necontestat, aveau dificultăți cu

scrisul și chiar cu notarea literelor.

În înlăturarea

prezumției prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, instanța nu a constatat

existența unor probe contrare așa cum prevede textul de lege menționat.

Chiar dacă mențiunea

din lista anexă era îndoielnică pentru instanță, prezumția opera și pe temeiul

actului de autoritate prin care s-a dispus preluarea abuzivă a imobilelor pe

care Primăria municipiului București s-a eschivat să-l amintească.

Recurenții solicită

casarea în întregime a hotărârii atacate și rejudecarea cauzei.

Intimata Prefectura

municipiului București prin prefect a depus la dosar întâmpinare, solicitând

respingerea recursului ca nefondat.

Recurenții au atașat

la dosar, în original, o nouă declarație de notorietate autentificată la 25 mai

2009 de B.N.P. A.F., prin care numita R.C., născută A., declară că a fost ani

îndelungați în relații de prietenie cu R.S.A., născută B., și a cunoscut-o bine

și pe mama acesteia T.D.B., văduva lui A.B.

Mai declară că T.B.B.

este una și aceeași persoană cu B.T., sub numele căreia a fost naționalizată

proprietatea acesteia din București, ultimul ei domiciliu din România înainte

de emigrare.

Recursul este fondat

și urmează a fi admis în limitele și pentru considerentele ce urmează:

privește calitatea procesuală pasivă, în mod corect tribunalul a admis excepția

invocată în legătură cu pârâții Prefectura municipiului București și Prefectul

municipiului București, iar curtea de apel a confirmat legal această soluție.

Nu este necesar ca în

Legea nr. 10/2001 să existe un text de lege care să prevadă în mod expres ce

persoane au calitate procesuală pasivă și ce persoane nu au o astfel de

calitate în acțiunea având ca obiect contestarea unei dispoziții sau decizii

emise în procedura prealabilă, urmată în temeiul acestei legi speciale de

reparație.

Dar, din economia art.

26 a Legii nr. 10/2001, reiese că persoanele care se consideră îndreptățite la

măsuri reparatorii în temeiul acestui act normativ și care nu sunt mulțumite de

modul în care le-au fot soluționate notificările prin decizie/dispoziție

motivată a entității sesizate, se pot adresa instanței de judecată.

Or, anularea sau

modificarea unei dispoziții emise în procedura Legii nr. 10/2001, astfel cum

s-a solicitat în cauză, nu poate fi cerută în contradictoriu cu o altă persoană

juridică decât cea care a emis actul atacat, pe considerentul că nu ar putea fi

obligată în raportul juridic dedus judecății.

Prin urmare, în

menținerea soluției date acestei excepții, curtea de apel nu a încălcat niciun

text de lege de drept procedural ori substanțial, nefiind incidente prevederile

art. 304 pct. 4 și 5 C. proc. civ. invocate de recurenți.

privește greșita aplicare a art. 24 din Legea nr. 10/2001, critica recurenților

este fondată.

Potrivit textului de

lege menționat, în absența unor probe contrare, existența și, după caz,

întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau

această măsură s-a pus în executare.

Astfel, textul de

lege menționat își găsește aplicabilitate tocmai în situația când, din diverse

motive, persoanele care se consideră îndreptățite la măsuri reparatorii nu pot

face dovada calității lor sau a autorilor lor de proprietari ai imobilelor

notificate, pe baza unor titluri care să aibă o atare forță probantă.

În speță, s-a reținut

ca dovedită împrejurarea că, în baza Decretului nr. 92/1950 au fost

naționalizate de la numita B.T. un număr de 23 apartamente, situate în

București, la două adrese diferite.

Un prim motiv pentru

care curtea de apel nu a aplicat prezumția instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001

a fost acela că există inadvertență între numele persoanei de la care au fost

naționalizate imobilele - B.T. și numele autoarei reclamanților - B.T.D.,

despre care aceștia pretind că ar fi avut calitatea de proprietară.

În legătură cu acest

aspect, reclamanții au susținut că inadvertența se datorează unei greșite

ortografieri a numelui autoarei lor și au depus în acest sens la dosar o

declarație a numitei C.R., dată la Dusseldorf la 8 octombrie 2008. Această declarație a fost reiterată, ca înscris nou în recurs, de data aceasta într-un

mod mai amănunțit și în formă autentică.

Curtea de apel s-a

limitat la enumera înscrisurile depuse la dosar și la a reține inadvertența de

nume, fără a motiva de ce nu dă eficiență probei administrate pe acest aspect

și de ce nu primește apărarea reclamanților în sensul că inadvertența se

datorează unei greșeli de ortografiere.

În atare situație,

Înalta Curte nu poate stabili omisso medio dacă neconcordanța dintre numele

menționat în lista anexă a decretului de naționalizare și numele autoarei

reclamanților se datorează lipsei identității dintre cele două persoane sau

unei simple greșeli materiale săvârșite de persoanele care au întocmit lista

anexă la decret.

Un alt motiv pentru

care curtea de apel a considerat inaplicabile dispozițiile art. 24 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 a fost acela că există o inadvertență între numărul

poștal al imobilului trecut în actul naționalizare și numărul poștal al

imobilului menționat în notificare. Nu se face nicio referire la celălalt

imobil, în sensul existenței vreunei neconcordanțe.

Cu privire la acest

aspect, reclamanții au susținut că cea care poate clarifica situația, inclusiv

printr-un istoric al numelui străzilor și numerelor poștale, respectiv prin

schițe urbanistice care să identifice suprafața de teren pe care s-au situat

imobilele naționalizate este Primăria municipiului București, pârâtă în cauză.

Această cerere de

probatoriu a fost respinsă prin încheierea de dezbateri a deciziei recurate, cu

motivarea că reclamanții nu au pus la dosar titlurile de proprietate de care se

prevalează în cauză.

Or, așa cum s-a

arătat anterior, aplicabilitatea prezumției prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001

era invocată în cauză tocmai din lipsa titlurilor care să ateste dreptul de

proprietate.

Față de cele

reținute, Înalta Curte constată că aplicarea prezumției de proprietate

instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 a fost înlăturată fără a se fi

stabilit pe deplin situația de fapt și fără a se fi reținut, pe baza unui

probatoriu adecvat că, așa cum prevede textul menționat s-a făcut dovada

contrară, respectiv a inexistenței dreptului de proprietate cu privire la

imobilele notificate.

Pentru aceste

considerente, în baza art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte

va admite recursul, va casa decizia și va trimit cauza spre rejudecare la

aceeași curte de apel pentru lămurirea pe deplin a situației de fapt pretinse

de reclamanți, scop în care instanța va putea dispune, inclusiv din oficiu,

conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., administrarea probelor relevante, în

completarea celor deja existente la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanții R.E., J.C.R., A.R.F. și V.R. împotriva Deciziei nr. 154/ A din

10 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Casează decizia.

Trimite cauza spre

rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 februarie 2010