ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6728/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A.Ș. și A.C., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și C.N.A.D.N.R. au formulat contestație împotriva hotărârii nr. 3 din 05 septembrie 2007 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a orașului Otopeni, județ Ilfov, pentru motive de nelegalitate, arătând că exproprierea suprafeței de 5,02 mp ce le aparține, de pe Calea B., tarla T1., județ Ilfov, a fost făcută fără informarea și consultarea lor prealabilă, în condițiile în care pe parcela de teren afectată parțial de expropriere se află în curs de finalizare o investiție substanțială, respectiv „service auto”, care ar fi incompatibilă cu prezența investiției publice-stație de autobuz.

Prin sentința civilă nr. 1071/2007, Tribunalul București, secția a IX a-contencios administrativ și fiscal, a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în considerarea pârâților - autorități publice centrale. Prin sentința civilă nr. 1934/2008, Curtea de Apel București a declinat cauza în favoarea Tribunalului București, fiind înregistrată sub nr. 32675/3/2008, pe rolul secția a IV-a civilă. Prin sentința nr. 619 din 01 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția de necompetență materială, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind contestarea măsurii exproprierii luate prin Hotărârea nr. 3 din 05 septembrie 2007 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a orașului Otopeni, județ Ilfov și a respins, ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanți privind cuantumul despăgubirilor.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut, în ceea ce privește criticile de nelegalitate aduse hotărârii de expropriere, că, în raport de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, măsura exproprierii nu mai poate face obiectul unei verificări altfel decât în ceea ce privește cuantumul dispozițiilor sau eventuala necesitate a exproprierii și a diferenței de teren ca masă expropriată. În ceea ce privește fondul contestației privind despăgubirile acordate, s-a reținut că expertiza a stabilit o valoare de 140 euro/mp, ceea ce echivalează la data expertizei (1 euro = 4,28 RON) cu o valoare de 702,8 euro sau 3007 RON pentru suprafața de 5,02 mp ce face obiectul exproprierii dispuse prin hotărârea contestată, valoare echivalentă celei stabilite prin respectiva hotărâre (respectiv 3000 RON).

Raportul de expertiză a calculat o despăgubire de 6570 euro (28.140 RON) raportat la o suprafață de 46,95 mp teren expropriat, însă, în realitate, prin Hotărârea nr. 3 din 05 septembrie 2007 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2003 a orașului Otopeni a fost expropriată din terenul reclamanților din Otopeni, Calea B., numai o suprafață de 5,02 mp, astfel încât instanța a refăcut calculul doar pentru această suprafață expropriată. Constatând echivalența despăgubirii propuse de expropriator cu cea stabilită prin expertiză în prezenta cauză (diferența de 7 RON încadrându-se într-o marjă de toleranță), tribunalul a constatat că reclamanții nu sunt prejudiciați prin cuantumul despăgubirilor acordate, motiv pentru care a respins contestația.

Prin decizia nr. 789 din 12 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți A.Ș. și A.C., în contradictoriu cu intimații-pârâți C.N.A.D.N.R. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanții au solicitat anularea Hotărârii nr. 3 din 5 septembrie 2007 emise de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004 a orașului Otopeni, județul Ilfov, susținând că hotărârea a fost emisă cu nerespectarea dispozițiilor legale fără informarea și consultarea prealabilă a expropriaților. De asemenea, comisia ar fi avut în vedere numai stabilirea unei despăgubiri pentru suprafața de teren efectiv afectată de amplasarea obiectivului propus, fără a lua în calcul și prejudiciul efectiv cauzat reclamanților ca urmare a imposibilității de utilizare a service-ului auto construit și implicit a restului de teren ce aparține reclamanților.

Deși în apel s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 198/2004, critica adresată hotărârii nr. 3/2007 prin acțiunea introductivă de instanță se referă strict la lipsa informării și consultării prealabile a reclamanților cu privire la expropriere. Or, din textele pretins a fi încălcate nu reiese stabilirea în sarcina C.N.A.D.N.R. a unei obligații de consultare prealabilă a persoanei ce urmează a fi expropriată cu privire la amplasamentul lucrării. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, amplasamentul lucrării se aduce la cunoștință publică prin afișarea la sediul consiliului local, respectiv prin afișare pe pagina proprie de internet a expropriatorului.

Este adevărat că art. 3 alin. (2) din Legea nr. 198/2003 vorbește despre înștiințarea prealabilă a deținătorilor imobilelor afectate de elaborarea studiului de fezabilitate pe coridorul de expropriere, dar aceasta are în vedere instituirea pentru aceștia a obligației de a permite accesul pentru efectuarea măsurătorilor topografice a studiilor geotehnice și a oricăror operațiuni necesare studiului de fezabilitate, astfel că acest aspect nu poate constitui un motiv de nelegalitate. Mai mult decât atât, din cuprinsul motivelor de apel în care apelanții - reclamanți au arătat că au știut încă din anul 2003 de proiect, deci susținerea lor privind lipsa informării și consultării a fost nereală. În ceea ce privește invocarea sentinței civile nr. 888 din 22 iunie 2010 a Tribunalului București Secția a V-a civilă, prin care s-a soluționat contestația împotriva hotărârii nr. 1 a C.N.A.D.N.R.

din aceeași dată, Curtea a constatat că prin procesul soluționat prin această hotărâre, s-au invocat alte aspecte de nelegalitate decât cele invocate prin prezentul proces, respectiv s-a invocat lipsa documentației tehnico cadastrale. Împotriva menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții A.Ș. și A.C., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: - Instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivul de apel vizând greșita respingere de către prima instanță a capătului de cerere privind anularea Hotărârii nr. 3 din 05 septembrie 2007 emise de C.N.A.D.N.R. ca inadmisibil (prin încheierea de ședință din 28 ianuarie 2009), ceea ce reprezintă nu numai o aplicare greșită a legii, dar și o minus petita, întrucât instanța nu s-a pronunțat pe ceea ce s-a cerut.

- În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, prin care reclamanții au solicitat anularea Hotărârii nr. 3 din 05 septembrie 2007 pentru motive de nelegalitate, excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere a fost în mod greșit admisă, prin raportare la dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, în condițiile în care acest act normativ nu cuprinde dispoziții exprese în sensul unei acțiuni de anulare a hotărârii emise de C.N.A.D.N.R., pentru motive de nelegalitate. Conform raționamentului instanței de fond, ar însemna că persoana nemulțumită de hotărârea unei autorități nu ar avea deschisă calea accesului liber la justiție și i s-ar îngrădi acest drept de acces la justiție, cu consecința încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în mod greșit, instanța de fond a interpretat și aplicat dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, fără să țină cont de obiectul cererii de chemare în judecată, cu care a fost învestită, respectiv anularea hotărârii emisă de C.N.A.D.N.R., pentru motive de nelegalitate, întrucât autoritatea emitentă nu a respectat procedurile de expropriere prevăzute de lege, iar prin aceasta s-a adus atingere dreptului de proprietate, după ce autoritatea pârâtă eliberase o autorizație de construire și funcționare a unei spălătorii auto, pe terenul expropriat. - Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, considerând că reclamanții, prin cererea de chemare în judecată, au criticat hotărârea emisă de C.N.A.D.N.R.

numai sub aspectul lipsei informării și consultării prealabile a reclamanților cu privire la expropriere; așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată și cum au susținut în fața primei instanțe, aceștia au contestat hotărârea pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 198/2004 privind exproprierea și pentru că s-a emis fără informarea și consultarea prealabilă a expropriaților. - Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 198/2004 și fără să analizeze legalitatea Hotărârii nr. 3 din 05 septembrie 2007, în raport de motivele de apel invocate, în condițiile în care din dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 198/2004 reiese obligația C.N.A.D.N.R. de a informa și consulta în prealabil persoanele ce urmează a fi expropriate cu privire la amplasamentul lucrării, obligație ce nu a fost respectată, iar C.N.A.D.N.R.

nu a întocmit corect documentația, hotărârea de expropriere, care se întemeiază pe H.G. nr. 688/2007, neavând la bază documentația cadastrală întocmită în baza acestei hotărâri de guvern. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Cu toate că s-a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la modul de aplicare a legii incidente, din perspectiva căruia vor fi analizate în cauză. Astfel, pretinzând că instanța de apel s-a pronunțat minus petita, recurenții susțin, în fapt, omisiunea instanței de analizare a unui motiv de apel.

Or, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 se referă la nepronunțarea instanței de apel asupra unei cereri deduse judecății sau a unui capăt de cerere, atunci când a fost evocat fondul cauzei, și nu la necercetarea unui motiv de apel. Pe de altă parte, se observă că, susținând omisiunea cercetării de către instanța de apel a criticilor reclamanților referitoare la modul de soluționare a excepției inadmisibilității de către prima instanță, recurenții - reclamanți nu tind la casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, ci la reevaluarea soluției asupra excepției de către această instanță de control judiciar, în condițiile în care, prin motivele de recurs, se formulează susțineri și în legătură cu această excepție.

Recurenții tind, astfel, la modificarea deciziei și la respingerea excepției inadmisibilității, iar susținerile cu această finalitate atrag incidența cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 (și nu a celui de la pct. 6 al art. 304, astfel cum s-a arătat anterior), implicând evaluarea modului de analiză a motivelor de apel, concomitent cu cercetarea susținerilor asupra admisibilității cererii introductive de instanță. Se reține, de asemenea, că recurenții au susținut în drept interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, însă, în fapt, au pretins neanalizarea tuturor motivelor de nulitate a actului juridic atacat, invocate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum au fost reiterate prin motivele de apel.

Prin prisma acestor susțineri, nu este incident cazul de recurs descris de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecății”, al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic” ar fi fost schimbat de către instanța de apel prin interpretarea greșită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamanți (causa debendi). În speță, cauza cererii este reprezentată de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretențiile reclamanților; or, critica în discuție nu este legată de vreo denaturare a actului juridic dedus judecății pretins a fi fost săvârșită de către instanța de apel, ci de modul de aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 292 C. proc.

civ. privind limitele devoluțiunii în apel, ceea ce conduce la incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește primul motiv de recurs, se reține că reclamanții au învestit instanța de judecată în cauză cu solicitarea de anulare a Hotărârii nr. 3 din 5 septembrie 2007 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a orașului Otopeni pentru nerespectarea dispozițiilor art. 3 și 4 din lege. În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 - în forma în vigoare la data emiterii hotărârii contestate, 5 septembrie 2007 -, Comisia pentru aplicarea acestei legi are atribuții exclusiv legate de verificarea dreptului de proprietate al persoanelor afectate de expropriere și care au formulat cereri de despăgubire, conform art. 5 alin. (1), pronunțându-se asupra cuantumului despăgubirii.

Prin hotărârea contestată, Comisia a aprobat acordarea despăgubirii cuvenite reclamanților pentru exproprierea suprafeței de 5,02 mp, în cuantum de 3.000 RON. În conformitate cu art. 9 alin. (1), e xpropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanței judecătorești competente, care soluționează cererea potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994. După cum rezultă din dispozițiile legale menționate anterior, hotărârea emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 are drept obiect exclusiv stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite persoanelor expropriate, nu însăși exproprierea, întrucât, după cum s-a arătat, comisia desemnată de expropriator este înființată exclusiv în scopul determinării îndreptățirii la dezdăunare a titularilor cererilor de despăgubire și a stabilirii întinderii despăgubirilor, neavând atribuții legate de exproprierea în sine.

Exproprierea a fost dispusă într-o etapă anterioară prin hotărâre de guvern, astfel cum rezultă din prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în speță, prin H.G. nr. 688/2007 pentru completarea H.G. nr. 755/2005 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării "Fluidizare trafic DN 1 km 11+938 - 17+165 sector Băneasa - Otopeni" din cadrul etapei a II-a de reabilitare a drumurilor naționale. Imobilul proprietatea reclamanților, în suprafață de 5,02 mp, este menționat în anexa 1 din H.G.

În aceste condiții, cererea adresată instanței de judecată în temeiul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 nu poate viza decât cuantumul despăgubirii stabilite de către Comisia pentru aplicarea legii, constatare ce rezultă atât din succesiunea cronologică a operațiunilor presupuse de expropriere, din atribuțiile Comisiei ce a emis hotărârea contestată în cauză, cât și din termenii în care este formulat art. 9 alin. (1), legiuitorul precizând că accesul la instanță pe acest temei este deschis - în cazul în care s-au acordat despăgubiri - expropriatului „nemulțumit de cuantumul despăgubirii”.

În atare cadru procesual, nu se poate pune în discuție însăși măsura exproprierii și nici alte aspecte legate de modul în care s-a derulat procedura exproprierii, decât cele strict referitoare la cuantumul despăgubirii, deoarece exced etapei procedurale în care a fost emisă hotărârea de stabilire a despăgubirilor, în legătură cu care este prevăzut accesul la instanță în aplicarea art. 9 alin. (1) din lege.

Contrar susținerilor recurenților - reclamanți, limitarea dezbaterilor, în acest cadru procesual, la cuantumul despăgubirii, în raport de obiectul hotărârii contestate, nu reprezintă o încălcare a accesului la justiție, întrucât reclamanții, în măsura în care înțeleg să conteste măsura exproprierii și legalitatea desfășurării acesteia, se pot adresa instanței de contencios administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004, atât în ceea ce privește hotărârea de guvern prin care s-a declanșat procedura exproprierii (și prin care s-a dispus exproprierea cu privire la imobilul proprietatea reclamanților), cât și alte acte administrative emise în diferitele faze ale procedurii exproprierii, cu excepția hotărârii de stabilire a despăgubirii.

Or, cât timp reclamanții au învestit instanța de judecată cu pretenții relative la hotărârea de stabilire a despăgubirii, în acest cadru procesual poate fi pusă în discuție doar întinderea dezdăunării pentru expropriere. Este de precizat, din acest punct de vedere, că reclamanții au depus cererea de chemare în judecată formulată în cauză instanței de contencios administrativ, care s-a dezînvestit în favoarea instanței civile, în considerarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, fără ca reclamanții să declare recurs împotriva sentinței civile nr. 1934 din 24 iunie 2008 prin care Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Se impune a fi menționat, totodată, faptul că, susținând ignorarea informării și consultării reclamanților în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 198/2004, reclamanții contestă tot măsura exproprierii, din perspectiva amplasamentului lucrării în vederea căreia are loc exproprierea, și nu a înștiințării în vederea formulării cererii de despăgubiri. De altfel, reclamanților li s-a recunoscut dreptul la despăgubire, după cum se arată în cuprinsul Hotărârii nr. 3 din 5 septembrie 2007, chiar dacă nu au formulat o asemenea cerere, reclamanții fiind, în fapt, nemulțumiți de exproprierea însăși, considerând, în mod greșit, că aceasta a fost efectuată în baza hotărârii contestate, în condițiile în care a avut loc pe temeiul H.G.

nr. 688/2007. Față de considerentele expuse, se constată că, în mod corect, prima instanță a considerat că este inadmisibilă, în contestația împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor, formularea de critici referitoare la măsura exproprierii, astfel încât, chiar dacă instanța de apel nu a analizat susținerile reclamanților cu acest obiect, nu se impune modificarea deciziei, din moment ce, chiar prin adoptarea unei atare soluții, s-ar ajunge tot la respingerea apelului.

Este de precizat și faptul că, în privința unui alt imobil aflat într-o situație identică celei a reclamanților, vizând o proprietate învecinată (număr cadastral C1., imobilul din prezenta cauză având numărul cadastral C2.), s-a pronunțat tot o soluție de respingere a contestației împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 5 septembrie 2007, respectiv decizia nr. 4514 din 15 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cuprinsul căreia s-a arătat explicit că, pe calea acestei contestații, expropriatul poate valorifica exclusiv motive ce țin de cuantumul despăgubirii stabilite de expropriator.

Dat fiind că soluția ce trebuie adoptată în cauză decurge din considerentele expuse cu privire la admisibilitatea invocării, în acest cadru procesual, a altor aspecte decât cele referitoare la întinderea despăgubirilor, nu se impune cercetarea celorlalte critici vizând legalitatea procedurii exproprierii și modul de examinare, de către instanța de apel, a cererii de apel privind motivele de nulitate a hotărârii contestate, din perspectiva dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 198/2004. Ținând cont, totodată, de faptul că recurenții nu au formulat motive de recurs referitoare la întinderea despăgubirilor, față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A.Ș. și A.C. împotriva deciziei nr. 789A din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 noiembrie 2012.