ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6728/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6728/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A.Ș. și

A.C., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și C.N.A.D.N.R. au formulat contestație împotriva hotărârii nr. 3 din 05

septembrie 2007 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a orașului

Otopeni, județ Ilfov, pentru motive de nelegalitate, arătând că exproprierea suprafeței

de 5,02 mp ce le aparține, de pe Calea B., tarla T1., județ Ilfov, a fost făcută

fără informarea și consultarea lor prealabilă, în condițiile în care pe parcela

de teren afectată parțial de expropriere se află în curs de finalizare o investiție

substanțială, respectiv „service auto”, care ar fi incompatibilă cu prezența investiției

publice-stație de autobuz.

Prin sentința civilă

nr. 1071/2007, Tribunalul București, secția a IX a-contencios administrativ și fiscal,

a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ

și fiscal, în considerarea pârâților - autorități publice centrale.

Prin sentința civilă

nr. 1934/2008, Curtea de Apel București a declinat cauza în favoarea Tribunalului

București, fiind înregistrată sub nr. 32675/3/2008, pe rolul secția a IV-a civilă.

Prin sentința nr. 619

din 01 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția

de necompetență materială, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind contestarea

măsurii exproprierii luate prin Hotărârea nr. 3 din 05 septembrie 2007 a Comisiei

pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a orașului Otopeni, județ Ilfov și a respins,

ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanți privind cuantumul despăgubirilor.

În motivarea sentinței,

tribunalul a reținut, în ceea ce privește criticile de nelegalitate aduse hotărârii

de expropriere, că, în raport de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, măsura

exproprierii nu mai poate face obiectul unei verificări altfel decât în ceea ce

privește cuantumul dispozițiilor sau eventuala necesitate a exproprierii și a diferenței

de teren ca masă expropriată.

În ceea ce privește fondul

contestației privind despăgubirile acordate, s-a reținut că expertiza a stabilit

o valoare de 140 euro/mp, ceea ce echivalează la data expertizei (1 euro = 4,28

RON) cu o valoare de 702,8 euro sau 3007 RON pentru suprafața de 5,02 mp ce face

obiectul exproprierii dispuse prin hotărârea contestată, valoare echivalentă celei

stabilite prin respectiva hotărâre (respectiv 3000 RON).

Raportul de expertiză

a calculat o despăgubire de 6570 euro (28.140 RON) raportat la o suprafață de 46,95

mp teren expropriat, însă, în realitate, prin Hotărârea nr. 3 din 05 septembrie

2007 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2003 a orașului Otopeni a fost expropriată

din terenul reclamanților din Otopeni, Calea B., numai o suprafață de 5,02 mp, astfel

încât instanța a refăcut calculul doar pentru această suprafață expropriată.

Constatând echivalența

despăgubirii propuse de expropriator cu cea stabilită prin expertiză în prezenta

cauză (diferența de 7 RON încadrându-se într-o marjă de toleranță), tribunalul a

constatat că reclamanții nu sunt prejudiciați prin cuantumul despăgubirilor acordate,

motiv pentru care a respins contestația.

Prin decizia nr. 789

din 12 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți A.Ș. și A.C., în contradictoriu

cu intimații-pârâți C.N.A.D.N.R. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că reclamanții au solicitat anularea Hotărârii nr. 3

din 5 septembrie 2007 emise de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 198/2004 a orașului

Otopeni, județul Ilfov, susținând că hotărârea a fost emisă cu nerespectarea dispozițiilor

legale fără informarea și consultarea prealabilă a expropriaților. De asemenea,

comisia ar fi avut în vedere numai stabilirea unei despăgubiri pentru suprafața

de teren efectiv afectată de amplasarea obiectivului propus, fără a lua în calcul

și prejudiciul efectiv cauzat reclamanților ca urmare a imposibilității de utilizare

a service-ului auto construit și implicit a restului de teren ce aparține reclamanților.

Deși în apel s-a invocat

încălcarea dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 198/2004, critica adresată hotărârii

nr. 3/2007 prin acțiunea introductivă de instanță se referă strict la lipsa informării

și consultării prealabile a reclamanților cu privire la expropriere.

Or, din textele pretins

a fi încălcate nu reiese stabilirea în sarcina C.N.A.D.N.R. a unei obligații de

consultare prealabilă a persoanei ce urmează a fi expropriată cu privire la amplasamentul

lucrării. Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, amplasamentul lucrării

se aduce la cunoștință publică prin afișarea la sediul consiliului local, respectiv

prin afișare pe pagina proprie de internet a expropriatorului.

Este adevărat că art.

3 alin. (2) din Legea nr. 198/2003 vorbește despre înștiințarea prealabilă a deținătorilor

imobilelor afectate de elaborarea studiului de fezabilitate pe coridorul de expropriere,

dar aceasta are în vedere instituirea pentru aceștia a obligației de a permite accesul

pentru efectuarea măsurătorilor topografice a studiilor geotehnice și a oricăror

operațiuni necesare studiului de fezabilitate, astfel că acest aspect nu poate constitui

un motiv de nelegalitate.

Mai mult decât atât, din

cuprinsul motivelor de apel în care apelanții - reclamanți au arătat că au știut

încă din anul 2003 de proiect, deci susținerea lor privind lipsa informării și consultării

a fost nereală.

În ceea ce privește invocarea

sentinței civile nr. 888 din 22 iunie 2010 a Tribunalului București Secția a V-a

civilă, prin care s-a soluționat contestația împotriva hotărârii nr. 1 a C.N.A.D.N.R.

din aceeași dată, Curtea a constatat că prin procesul soluționat prin această hotărâre,

s-au invocat alte aspecte de nelegalitate decât cele invocate prin prezentul proces,

respectiv s-a invocat lipsa documentației tehnico cadastrale.

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții A.Ș. și A.C., criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând,

în esență, următoarele:

- Instanța de apel nu

s-a pronunțat pe motivul de apel vizând greșita respingere de către prima instanță

a capătului de cerere privind anularea Hotărârii nr. 3 din 05 septembrie 2007 emise

de C.N.A.D.N.R. ca inadmisibil (prin încheierea de ședință din 28 ianuarie 2009),

ceea ce reprezintă nu numai o aplicare greșită a legii, dar și o minus petita, întrucât

instanța nu s-a pronunțat pe ceea ce s-a cerut.

- În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată, prin care reclamanții au solicitat anularea Hotărârii

nr. 3 din 05 septembrie 2007 pentru motive de nelegalitate, excepția inadmisibilității

acestui capăt de cerere a fost în mod greșit admisă, prin raportare la dispozițiile

art. 9 din Legea nr. 198/2004, în condițiile în care acest act normativ nu cuprinde

dispoziții exprese în sensul unei acțiuni de anulare a hotărârii emise de C.N.A.D.N.R.,

pentru motive de nelegalitate.

Conform raționamentului

instanței de fond, ar însemna că persoana nemulțumită de hotărârea unei autorități

nu ar avea deschisă calea accesului liber la justiție și i s-ar îngrădi acest drept

de acces la justiție, cu consecința încălcării art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Astfel, în mod greșit,

instanța de fond a interpretat și aplicat dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004,

fără să țină cont de obiectul cererii de chemare în judecată, cu care a fost învestită,

respectiv anularea hotărârii emisă de C.N.A.D.N.R., pentru motive de nelegalitate,

întrucât autoritatea emitentă nu a respectat procedurile de expropriere prevăzute

de lege, iar prin aceasta s-a adus atingere dreptului de proprietate, după ce autoritatea

pârâtă eliberase o autorizație de construire și funcționare a unei spălătorii auto,

pe terenul expropriat.

- Instanța de apel a interpretat

greșit actul juridic dedus judecății, considerând că reclamanții, prin cererea de

chemare în judecată, au criticat hotărârea emisă de C.N.A.D.N.R. numai sub aspectul

lipsei informării și consultării prealabile a reclamanților cu privire la expropriere;

așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată și cum au susținut în fața primei

instanțe, aceștia au contestat hotărârea pentru nerespectarea dispozițiilor Legii

nr. 198/2004 privind exproprierea și pentru că s-a emis fără informarea și consultarea

prealabilă a expropriaților.

- Instanța de apel a aplicat

greșit dispozițiile Legii nr. 198/2004 și fără să analizeze legalitatea Hotărârii

nr. 3 din 05 septembrie 2007, în raport de motivele de apel invocate, în condițiile

în care din dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 198/2004 reiese obligația C.N.A.D.N.R.

de a informa și consulta în prealabil persoanele ce urmează a fi expropriate cu

privire la amplasamentul lucrării, obligație ce nu a fost respectată, iar C.N.A.D.N.R.

nu a întocmit corect documentația, hotărârea de expropriere, care se întemeiază

pe H.G. nr. 688/2007, neavând la bază documentația cadastrală întocmită în baza

acestei hotărâri de guvern.

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat.

Cu toate că s-a indicat

drept temei juridic al motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9

C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează

exclusiv în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor

la modul de aplicare a legii incidente, din perspectiva căruia vor fi analizate

în cauză.

Astfel, pretinzând că

instanța de apel s-a pronunțat minus petita, recurenții susțin, în fapt, omisiunea

instanței de analizare a unui motiv de apel. Or, motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 6 se referă la nepronunțarea instanței de apel asupra unei cereri

deduse judecății sau a unui capăt de cerere, atunci când a fost evocat fondul cauzei,

și nu la necercetarea unui motiv de apel.

Pe de altă parte, se observă

că, susținând omisiunea cercetării de către instanța de apel a criticilor reclamanților

referitoare la modul de soluționare a excepției inadmisibilității de către prima

instanță, recurenții - reclamanți nu tind la casarea deciziei recurate și trimiterea

cauzei spre rejudecare, ci la reevaluarea soluției asupra excepției de către această

instanță de control judiciar, în condițiile în care, prin motivele de recurs, se

formulează susțineri și în legătură cu această excepție.

Recurenții tind, astfel,

la modificarea deciziei și la respingerea excepției inadmisibilității, iar susținerile

cu această finalitate atrag incidența cazului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 (și nu a celui de la pct. 6 al art. 304, astfel cum s-a arătat anterior),

implicând evaluarea modului de analiză a motivelor de apel, concomitent cu cercetarea

susținerilor asupra admisibilității cererii introductive de instanță.

Se reține, de asemenea,

că recurenții au susținut în drept interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății, însă, în fapt, au pretins neanalizarea tuturor motivelor de nulitate

a actului juridic atacat, invocate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum

au fost reiterate prin motivele de apel.

Prin prisma acestor susțineri,

nu este incident cazul de recurs descris de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât

referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecății”, al cărui înțeles „lămurit

și vădit neîndoielnic” ar fi fost schimbat de către instanța de apel prin interpretarea

greșită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul

dreptului invocat de reclamanți (causa debendi).

În speță, cauza cererii

este reprezentată de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretențiile

reclamanților; or, critica în discuție nu este legată de vreo denaturare a actului

juridic dedus judecății pretins a fi fost săvârșită de către instanța de apel, ci

de modul de aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 292 C.

proc. civ. privind limitele devoluțiunii în apel, ceea ce conduce la incidența dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește primul

motiv de recurs, se reține că reclamanții au învestit instanța de judecată în cauză

cu solicitarea de anulare a Hotărârii nr. 3 din 5 septembrie 2007 emise de Comisia

pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a orașului Otopeni pentru nerespectarea dispozițiilor

art. 3 și 4 din lege.

În conformitate cu dispozițiile

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 - în forma în vigoare la data emiterii hotărârii

contestate, 5 septembrie 2007 -, Comisia pentru aplicarea acestei legi are atribuții

exclusiv legate de verificarea

dreptului de proprietate al persoanelor afectate de expropriere

și care au formulat cereri de despăgubire, conform art. 5 alin. (1), pronunțându-se

asupra cuantumului despăgubirii.

Prin hotărârea contestată,

Comisia a aprobat acordarea despăgubirii cuvenite reclamanților pentru exproprierea

suprafeței de 5,02 mp, în cuantum de 3.000 RON.

În conformitate cu

art. 9 alin. (1), e

xpropriatul

nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanței judecătorești competente,

care soluționează cererea potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994.

După cum rezultă din dispozițiile

legale menționate anterior, hotărârea emisă de

Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004

are drept obiect exclusiv stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite persoanelor

expropriate, nu însăși exproprierea, întrucât, după cum s-a arătat, comisia desemnată

de expropriator este înființată exclusiv în scopul determinării îndreptățirii la

dezdăunare a titularilor cererilor de despăgubire și a stabilirii întinderii despăgubirilor,

neavând atribuții legate de exproprierea în sine.

Exproprierea a fost dispusă

într-o etapă anterioară prin hotărâre de guvern, astfel cum rezultă din prevederile

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, în speță, prin H.G. nr. 688/2007

pentru completarea H.G.

nr. 755/2005 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate

privată situate pe amplasamentul lucrării "Fluidizare trafic DN 1 km 11+938

- 17+165 sector Băneasa - Otopeni" din cadrul etapei a II-a de reabilitare

a drumurilor naționale.

Imobilul proprietatea

reclamanților, în suprafață de 5,02 mp, este menționat în anexa 1 din H.G.

În aceste condiții, cererea

adresată instanței de judecată în temeiul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004

nu poate viza decât cuantumul despăgubirii stabilite de către Comisia pentru aplicarea

legii, constatare ce rezultă atât din succesiunea cronologică a operațiunilor presupuse

de expropriere, din atribuțiile Comisiei ce a emis hotărârea contestată în cauză,

cât și din termenii în care este formulat art. 9 alin. (1), legiuitorul precizând

că accesul la instanță pe acest temei este deschis - în cazul în care s-au acordat

despăgubiri - expropriatului „nemulțumit de cuantumul despăgubirii”.

În atare cadru procesual,

nu se poate pune în discuție însăși măsura exproprierii și nici alte aspecte legate

de modul în care s-a derulat procedura exproprierii, decât cele strict referitoare

la cuantumul despăgubirii, deoarece exced etapei procedurale în care a fost emisă

hotărârea de stabilire a despăgubirilor, în legătură cu care este prevăzut accesul

la instanță în aplicarea art. 9 alin. (1) din lege.

Contrar susținerilor recurenților

- reclamanți, limitarea dezbaterilor, în acest cadru procesual, la cuantumul despăgubirii,

în raport de obiectul hotărârii contestate, nu reprezintă o încălcare a accesului

la justiție, întrucât reclamanții, în măsura în care înțeleg să conteste măsura

exproprierii și legalitatea desfășurării acesteia, se pot adresa instanței de contencios

administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004, atât în ceea ce privește hotărârea

de guvern prin care s-a declanșat procedura exproprierii (și prin care s-a dispus

exproprierea cu privire la imobilul proprietatea reclamanților), cât și alte acte

administrative emise în diferitele faze ale procedurii exproprierii, cu excepția

hotărârii de stabilire a despăgubirii.

Or, cât timp reclamanții

au învestit instanța de judecată cu pretenții relative la hotărârea de stabilire

a despăgubirii, în acest cadru procesual poate fi pusă în discuție doar întinderea

dezdăunării pentru expropriere.

Este de precizat, din

acest punct de vedere, că reclamanții au depus cererea de chemare în judecată formulată

în cauză instanței de contencios administrativ, care s-a dezînvestit în favoarea

instanței civile, în considerarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004,

fără ca reclamanții să declare recurs împotriva sentinței civile nr. 1934 din

24 iunie 2008 prin care Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ

și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, secția civilă.

Se impune a fi menționat,

totodată, faptul că, susținând ignorarea informării și consultării reclamanților

în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 198/2004, reclamanții contestă tot măsura

exproprierii, din perspectiva amplasamentului lucrării în vederea căreia are loc

exproprierea, și nu a înștiințării în vederea formulării cererii de despăgubiri.

De altfel, reclamanților

li s-a recunoscut dreptul la despăgubire, după cum se arată în cuprinsul Hotărârii

nr. 3 din 5 septembrie 2007, chiar dacă nu au formulat o asemenea cerere, reclamanții

fiind, în fapt, nemulțumiți de exproprierea însăși, considerând, în mod greșit,

că aceasta a fost efectuată în baza hotărârii contestate, în condițiile în care

a avut loc pe temeiul H.G. nr. 688/2007.

Față de considerentele

expuse, se constată că, în mod corect, prima instanță a considerat că este inadmisibilă,

în contestația împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor, formularea de

critici referitoare la măsura exproprierii, astfel încât, chiar dacă instanța de

apel nu a analizat susținerile reclamanților cu acest obiect, nu se impune modificarea

deciziei, din moment ce, chiar prin adoptarea unei atare soluții, s-ar ajunge tot

la respingerea apelului.

Este de precizat și faptul

că, în privința unui alt imobil aflat într-o situație identică celei a reclamanților,

vizând o proprietate învecinată (număr cadastral C1., imobilul din prezenta cauză

având numărul cadastral C2.), s-a pronunțat tot o soluție de respingere a contestației

împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 5 septembrie 2007, respectiv

decizia nr. 4514 din 15 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cuprinsul

căreia s-a arătat explicit că, pe calea acestei contestații, expropriatul poate

valorifica exclusiv motive ce țin de cuantumul despăgubirii stabilite de expropriator.

Dat fiind că soluția ce

trebuie adoptată în cauză decurge din considerentele expuse cu privire la admisibilitatea

invocării, în acest cadru procesual, a altor aspecte decât cele referitoare la întinderea

despăgubirilor, nu se impune cercetarea celorlalte critici vizând legalitatea procedurii

exproprierii și modul de examinare, de către instanța de apel, a cererii de apel

privind motivele de nulitate a hotărârii contestate, din perspectiva dispozițiilor

art. 3 și 4 din Legea nr. 198/2004.

Ținând cont, totodată,

de faptul că recurenții nu au formulat motive de recurs referitoare la întinderea

despăgubirilor, față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul

nu este fondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 cu referire la

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții A.Ș. și A.C. împotriva deciziei nr. 789A din 12 octombrie

2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 2 noiembrie 2012.