ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6662/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6662/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Constanța sub nr. 9294/1995, reclamantul V.D. a chemat în judecată

pe pârâții Consiliul Local Constanța, SC A. SA Constanța, Ministerul Finanțelor

și Ministerul Industriilor, pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie

obligați să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului situat în

Constanța și să constate lipsa de incidență a dispozițiilor Legii nr. 119/1948

și lipsa efectelor specifice Sentinței civile nr. 723/1961 pronunțată de

Judecătoria Constanța cu privire la imobilul menționat.

A mai solicitat

reclamantul constatarea nulității Deciziei nr. 857 din 29 iulie 1961 emisă de

Sfatul Popular al Orașului Constanța, a Hotărârii Consiliului Local Constanța

din 24 noiembrie 1994 și a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate din 7 decembrie 1994, precum și obligarea pârâților să îi lase în

deplină proprietate imobilul în litigiu, cu consecința evacuării pârâtei SC A.

SA .

Excepția

inadmisibilității acțiunii în raport de prevederile legale anterior menționate

a fost invocată și de pârâtul Ministerul Industriilor - cu motivarea că

reclamantul nu a solicitat realizarea dreptului, ci numai constatarea calității

sale de proprietar ca unic moștenitor; pe fondul cauzei, același pârât a arătat

că imobilele situate în str. O. și str. B. se aflau în administrarea pârâtei SC

A. SA la data înființării acesteia și au intrat în proprietatea societății prin

efectul Legii nr. 15/1990.

Prin Sentința civilă

nr. 17422 din 9 decembrie 1997 Judecătoria Constanța a respins acțiunea

reclamantului cu motivarea că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în

temeiul unei hotărâri judecătorești nedesființate în căile de atac ordinare sau

extraordinare și cum eficiența efectelor unei hotărâri judecătorești nu poate

fi apreciată de instanță, statul opune reclamantului un titlu valabil.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul, prin Decizia civilă nr. 474 din 28

februarie 2000, Tribunalul Constanța a admis apelul, cu consecința desființării

hotărârii atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare secției civile a

aceleiași instanțe - în raport de faptul că prin expertiza efectuată s-a

stabilit o valoare a bunului de 438.770.935 lei (ROL), care atrage o altă

competență materială în soluționarea fondului litigiului.

Cauza trimisă spre

rejudecare a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr.

49/118/2000.

Prin încheierea din

18 mai 2007, Tribunalul Constanța a respins sesizarea de perimare formulată la

21 februarie 2007, reținând că rămânerea în nelucrare a cauzei nu s-a datorat

culpei reclamantului, ci culpei unității deținătoare, care nu a soluționat

notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.

La termenul din 9 mai

2008 pârâtul Consiliul Local Constanța a invocat excepția lipsei calității sale

procesual pasive motivat de faptul că imobilul revendicat este proprietatea

pârâtei SC A. SA

Prin Sentința civilă

nr. 731 din 12 iunie 2008, Tribunalul Constanța a respins ca nefondate excepția

inadmisibilității formulării acțiunii, invocată de pârâții Ministerul

Finanțelor Publice, Ministerul Industriilor și SC B.S. SRL și excepția lipsei

calității procesual pasive a pârâților SC B.M. SA și SC A. SA; a respins ca

nefondată acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții SC B.M. SA, SC A. SA,

SC B.S. SA și Ministerul Industriilor și a admis acțiunea în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Finanțelor, pe care l-a obligat la plata către reclamant a

despăgubirilor echivalente cu valoarea imobilelor revendicate, astfel cum au

fost identificate prin raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat în

primul ciclu procesual.

Pentru a hotărî în

acest sens, instanța de fond a reținut că imobilele aflate în proprietatea

autorului reclamantului au fost naționalizate prin Legea nr. l 19/1948 și că

preluarea a avut caracter abuziv întrucât ele nu intrau sub incidența actului

normativ menționat. Procedând la compararea titlurilor de proprietate, instanța

a constatat că titlul reclamantului este mai bine caracterizat decât cel al

statului, care este bazat pe o naționalizare greșit efectuată, inoperantă și

nevalabilă.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și

reclamantul, iar pe parcursul soluționării căii de atac reclamantul a solicitat

introducerea în cauză, în calitate de pârât, a SC A.M. SRL care prin contractul

de vânzare-cumpărare autentificat în 13 noiembrie 2007 a dobândit imobilul

situat în Constanța, compus din teren în suprafață de 239,77 mp și construcție

tip S+P, cu suprafața construită de 128,83 mp, cu destinația de laborator și

birouri.

Prin Decizia civilă

nr. 93 din 8 aprilie 2009, Curtea de Apel Constanța a admis apelurile, a

desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul

Constanța, reținând că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra excepției

lipsei calității procesual pasive a Consiliului Local Constanța, pe care a

unit-o cu fondul cauzei, și că același pârât a fost omis de la soluționarea pe

fond a acțiunii.

Cauza trimisă spre

rejudecare a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr.

6282/118/2009.

Prin încheierea

interlocutorie din 27 noiembrie 2009 tribunalul a admis excepția lipsei

calității procesual pasive a pârâtei SC B.S. SRL - reținând că, odată cu

înstrăinarea imobilului către pârâta SC A.M. SRL, aceasta și-a pierdut și

calitatea de posesor, deci nu își mai justifică legitimarea procesual pasivă în

cadrul acțiunii în revendicare - și a unit cu fondul excepția lipsei calității

procesual pasive a pârâtului Consiliul Local Constanța - cu motivarea că

aptitudinea acestui pârât de a sta în judecată, în această calitate, va fi

examinată după precizarea de către reclamant a obiectului cererii în noul ciclu

procesual.

Prin precizările

scrise depuse la termenul din 26 martie 2010 și reiterate în ședința publică

din 18 iunie 2010 reclamantul a arătat că înțelege să cheme în judecată, în

calitate de pârâți, atât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca

autor al actului de naționalizare, cât și Ministerul Finanțelor Publice în nume

propriu, ca autor al vânzării la licitație publică a unui bun retrocedabil

fostului proprietar; a precizat, totodată, că își menține toate capetele de

cerere, astfel cum au fost formulate la data sesizării inițiale a instanței de

judecată, în anul 1995.

Prin Sentința civilă

nr. 1591 din 8 octombrie 2010 Tribunalul Constanța a respins excepția lipsei

calității procesual pasive a pârâtului Consiliul local Constanța și excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Industriilor, ca nefondate, a admis excepția inadmisibilității

cererilor având ca obiect constatarea lipsei de incidență a prevederilor Legii

nr. 119/1948 și constatarea inexistenței efectelor Sentinței civile nr.

723/1961 pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul nr. 944/1961 și

excepția autorității de lucru judecat în cererea având ca obiect constatarea

nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 7 decembrie

1994.

A respins excepția

autorității de lucru judecat a celorlalte capete de cerere și celelalte

pretenții formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local

Constanța, SC A. SA, Ministerul Industriilor, Ministerul Finanțelor Publice, SC

A.M. SRL și SC B.M. SRL, ca nefondate.

A respins cererea

formulată în contradictoriu cu pârâta SC B.S. SRL, prin lichidator judiciar C.

S.P.R.L., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual

pasivă și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

către reclamant a unei despăgubiri egale cu valoarea de circulație a imobilelor

situate în Constanța, compuse - potrivit raportului de expertiză efectuat în

cauză de expert L.G. - din teren în suprafață totală de 1.512,85 mp și

construcții formate din: restaurant S+P, brutărie cu anexe S+P având suprafața

construită la sol de 202 mp, locuință S+P, atelier de 45,08 mp, grajd de 130,20

mp și șopron de 68,40 mp.

În analiza excepției

inadmisibilității acțiunii s-a avut în vedere și dezlegarea dată problemei de

drept referitoare la concursul dintre legea specială și dreptul comun prin

Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008.

S-a constatat, pe

cale de consecință, că imobilul revendicat de reclamant se află în prezent în

proprietatea pârâtelor SC A. SA, SC B.M. SRL și SC A.M. SRL și că autorul

inițial al acestora este statul, care l-a preluat, în parte, prin Legea nr.

119/1948, parte prin Decretul nr. 111/1951, iar diferența fără existența unui

titlu formal.

Referitor la natura

preluării, s-a reținut că aceasta a avut caracter abuziv pentru că atât Legea

nr. 119/1948, cât și Decretul nr. 111/1951 au fost emise fără respectarea

Constituției din 1948 și cu încălcarea prevederilor C. civ., fiind enumerate de

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în categoria actelor normative în baza

cărora au operat preluări abuzive; concluzia a fost fundamentată și pe împrejurarea

că trecerea în proprietatea statului a fost dispusă în contradictoriu cu

autorul reclamantului, parte în Dosarul nr. 944/1961, deși acesta era decedat

la acea dată, ca și pe faptul că parte din imobil a fost preluată în fapt, în

lipsa oricărui titlu formal.

Reținând

nevalabilitatea titlului statului și faptul că acesta nu a putut fi validat

nici prin transmisiunile ulterioare ale dreptului de proprietate, instanța a

constatat, însă, că pentru stabilirea caracterului preferabil al titlurilor

invocate de părți se impun a fi aplicate regulile speciale ale consolidării

transmiterii dreptului de proprietate în patrimoniul subdobânditorului

deoarece, potrivit principiilor erorii comune și al bunei credințe, ca și celui

al protecției titlului, stabilit prin art. 1 al Primului Protocol la Convenția

Europeană, acest drept nu poate fi anihilat pe calea comparării titlurilor, ca

simpla ipoteză de probațiune a revendicării.

Pe cale de

consecință, s-a constatat că restituirea în natură a imobilului dobândit de

pârâtele SC A. SA, SC B.M. SRL și SC A.M. SRL cu bună-credință nu este posibilă

și că pretențiile formulate în contradictoriu cu aceste pârâte nu sunt

întemeiate.

Ca efect al admiterii

excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtei SC B.S. SRL, cererea formulată

în contradictoriu cu această pârâtă a fost respinsă ca fiind îndreptată

împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul V.D. și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamantul a invocat

nelegalitatea naționalizării dispusă în temeiul Legii nr. 119/1948 și a

titlurilor invocate de pârâtele intimate și nerespectarea legislației

reparatorii prin nesocotirea vocației sale la restituirea în natură a

imobilelor revendicate.

S-a susținut că

naționalizarea dispusă în temeiul actului normativ anterior menționat a

constituit o măsură nelegală atât în privința imobilului locuință - pentru că

măsura depășea limitele actului de preluare, potrivit căruia doar

stabilimentele de mică industrie erau supuse naționalizării - cât și în

privința întreprinderii propriu zise - deoarece nu erau îndeplinite condițiile

legale de etatizare prin forța motrică instalată în producția de panificație.

Analizând legalitatea

și temeinicia hotărârii atacate în raport cu criticile formulate instanța a

reținut următoarele:

Cu privire la apelul

reclamantului că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în

revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în

perioada de referință a acestui act normativ, chiar introdusă înainte de

intrarea lui în vigoare, nu poate fi soluționată "doar" potrivit

dreptului comun întrucât, în măsura în care pentru imobilele preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost adoptată o lege specială care

prevede în ce condiții pot fi acestea restituite în natură persoanelor

îndreptățite, instanțele de judecată nu pot face abstracție de existența sa și

să aplice regulile specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară

și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Cu privire la apelul

pârâtului, s-a reținut că inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca efect al recurgerii

reclamantului la procedura reglementată de acest act normativ, nu poate fi

reținută ca întemeiată.

În cauză, reclamantul

a solicitat restituirea imobilelor revendicate și în procedura instituită de

legea specială de reparație, dar cum soluționarea notificării a fost

tergiversată de autoritățile administrative, acesta a optat pentru continuarea

judecății pe calea dreptului comun.

Apelul pârâtului a

fost apreciat ca nefondat și din perspectiva negării calității sale procesuale

pasive în prezentul litigiu pentru că această critică ignoră faptul că raportul

litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat. Se

ignoră, de asemenea, împrejurarea că, într-o atare speță, nu se ridică doar

problema titlului celui mai bine caracterizat, ci și aceea a atenuării

consecințelor juridice ale actului nelegal al statului și a respectării

jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului privitoare la existența unei

reparații echitabile, în condițiile respectării principiului securității

raporturilor juridice.

Nefondată a fost și

critica referitoare la nerespectarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. pentru că recunoașterea dreptului reclamantului la acordarea

echivalentului valoric al bunurilor revendicate ce nu pot fi restituite în

natură nu echivalează, contrar susținerilor recurentului pârât, cu depășirea

limitelor învestirii.

Prin urmare, reținând

că însăși Curtea Europeană a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de

aplicabilitate generală tuturor imobilelor revendicate, se constată că

acordarea despăgubirilor în temeiul acestui act normativ este o măsură

corespunzătoare satisfacerii dreptului de proprietate ce a aparținut autorului

reclamantului.

În consecință,

reținând aplicabilitatea în cauză a Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

instanța a dispus, potrivit procedurii astfel incidente, ca Statul Român, în

calitatea sa de autor al deposedării, răspunzător de indemnizarea reclamantului

pentru prejudiciul suferit ca urmare a preluării abuzive a imobilelor ce au

aparținut autorului său, transmise ulterior unor terți, să înainteze propunere

de despăgubire a titularului acțiunii pentru bunurile care nu mai pot fi

restituite în natură.

Pentru considerentele

expuse, și în temeiul art. 296 C. proc. civ. instanța a respins apelul

reclamantului ca nefondat și a admis apelul pârâtului Statul Român cu

consecința schimbării în parte a hotărârii atacate și a obligării Statului să

acorde reclamantului despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în

natură, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În baza art. 274

alin. (1) C. proc. civ. apelantul reclamant a fost obligat la 2.500 RON

cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC B.M. SRL

Împotriva Deciziei

civile nr. 43/VC din 18 noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția I

civilă, au declarat recurs reclamantul V.D. și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Constanța.

Recurentul reclamant

V.D. consideră că instanța arată că pune în aplicare recomandarea Curții

Europene a Dreptului Omului, că Statul Român are obligația să garanteze

realizarea efectivă și rapidă la măsurile reparatorii, dat de fapt,

prelungește, cel puțin pentru reclamant, timpul de rezolvare efectivă la

reevaluarea despăgubirilor de către o nouă comisie, fără să aibă un termen

prestabilit.

Pe de altă parte, se

consideră nedreaptă hotărârea instanței de a aproba cererea avocatului părții

de plată a cheltuielilor de judecată în valoare de 2.500 RON, în favoarea SC M.

care avea cunoștința la data licitației, că obiectivele sunt revendicate.

Prin recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, acesta consideră că acordarea

de despăgubiri reprezintă soluția subsidiară, aplicabilă ori de câte ori măsura

reparatorie prin echivalent, constând în compensarea cu alte bunuri sau

servicii, nu este posibilă, ori deși este posibilă, nu este acceptată de

persoana îndreptățită, însă această soluție se referă la obligația instanței

sesizate prin contestația celui care se consideră îndreptățit ca urmare a

respingerii notificării sale, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, situație

care nu face obiectul cauzei.

Asupra excepției

nulității recursului invocată de intimatul Statul Român, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că aceasta nu este fondată pentru considerentele

ce urmează:

Dispozițiile art. 302

C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea

nulității motivele de nelegalitate pe care se întemeiază.

A motiva recursul

însemnează, pe de o parte, arătarea motivului de recurs, dar și dezvoltarea

acestuia, în sensul formulării criticilor privind modul de judecată. Criticile

formulate de recurentul reclamant se încadrează în motivul de casare

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., excepția nulității recursului

declarat de reclamant nu poate fi primită.

Pe fondul recursului,

raportat la dispozițiile legale incidente și la motivele de recurs invocate,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile sunt fondate pentru

considerentele ce succed:

Se susține de către

recurentul-reclamant eronata soluționare a cererii sale de restituire a

bunurilor deținute de intimată, tergiversându-se astfel rezolvarea efectivă a

pretențiilor sale. Recurentul-pârât Statul Român susține că în cauză nu se pot

acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Criticile sunt

fondate. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ.,

deoarece reclamantul a solicitat obligarea părților să-i lase în deplină

proprietate și posesie imobilul în litigiu, iar instanța a obligat direct

Statul Român la plata despăgubirilor în temeiul Titlului VII din Legea nr.

247/2005.

De asemenea, la 14

noiembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia în

interesul Legii nr. 27/2001 prin care s-a stabilit că acțiunile în acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în

natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII, Legea nr.

247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun ale art. 1 Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile.

Se reține în

considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Față de problema de

drept ce face obiectul recursului în interesul legii analiza posibilității de a

cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în

baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează

analiza calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de

acțiuni.

Raționamentul este

identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33

din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României, nr. 108/23.02.2009.

Prin Decizia în

interesul Legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în

revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În prezenta cauză se

analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de

despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea

specială.

Este așadar evidentă

similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în

natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.

Astfel, prin decizia

menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus

derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în

favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea

specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor

omului, aceasta din urma are prioritate.

În ceea ce privește

concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor

semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de

cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de

despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut ca art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca

restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care

acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Or, în aceasta

materie statul a decis ca restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr.

247/2005.

Prin Legea nr.

247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în

special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei

îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza

raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul

de despăgubire.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al

instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost

stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest

aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative

prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanța, aspect reamintit în

hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva

României (paragraful 115).

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curții Europene a Drepturilor

Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii

pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv

celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru

restituirea în natura sau aplicarea de măsuri reparatorii.

În concluzie, față de

datele speței, se impune casarea cu trimitere la Curtea de Apel București care

va analiza cererea reclamantului prin care a solicitat a se recunoaște dreptul

de proprietate asupra imobilului deținut de pârâți, având în vedere decizia

obligatorie conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ. a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

În temeiul art. 312

alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite

recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la

Curtea de Apel București.

Cu ocazia rejudecării

se vor analiza toate criticile formulate de recurentul-reclamant și pârâtul

Statul Român.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului reclamantului V.D. împotriva Deciziei civile nr. 437/C din

18 noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, invocată de

intimatul-pârât Ministerul Economiei Comerțului și Mediului de Afaceri.

Admite recursurile

declarate de reclamantul V.D. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța

împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - CL