ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6662/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. 9294/1995, reclamantul V.D. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Constanța, SC A. SA Constanța, Ministerul Finanțelor și Ministerul Industriilor, pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligați să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanța și să constate lipsa de incidență a dispozițiilor Legii nr. 119/1948 și lipsa efectelor specifice Sentinței civile nr. 723/1961 pronunțată de Judecătoria Constanța cu privire la imobilul menționat.

A mai solicitat reclamantul constatarea nulității Deciziei nr. 857 din 29 iulie 1961 emisă de Sfatul Popular al Orașului Constanța, a Hotărârii Consiliului Local Constanța din 24 noiembrie 1994 și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 7 decembrie 1994, precum și obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate imobilul în litigiu, cu consecința evacuării pârâtei SC A. SA . Excepția inadmisibilității acțiunii în raport de prevederile legale anterior menționate a fost invocată și de pârâtul Ministerul Industriilor - cu motivarea că reclamantul nu a solicitat realizarea dreptului, ci numai constatarea calității sale de proprietar ca unic moștenitor; pe fondul cauzei, același pârât a arătat că imobilele situate în str. O. și str. B. se aflau în administrarea pârâtei SC A. SA la data înființării acesteia și au intrat în proprietatea societății prin efectul Legii nr. 15/1990.

Prin Sentința civilă nr. 17422 din 9 decembrie 1997 Judecătoria Constanța a respins acțiunea reclamantului cu motivarea că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul unei hotărâri judecătorești nedesființate în căile de atac ordinare sau extraordinare și cum eficiența efectelor unei hotărâri judecătorești nu poate fi apreciată de instanță, statul opune reclamantului un titlu valabil. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, prin Decizia civilă nr. 474 din 28 februarie 2000, Tribunalul Constanța a admis apelul, cu consecința desființării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare secției civile a aceleiași instanțe - în raport de faptul că prin expertiza efectuată s-a stabilit o valoare a bunului de 438.770.935 lei (ROL), care atrage o altă competență materială în soluționarea fondului litigiului.

Cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 49/118/2000. Prin încheierea din 18 mai 2007, Tribunalul Constanța a respins sesizarea de perimare formulată la 21 februarie 2007, reținând că rămânerea în nelucrare a cauzei nu s-a datorat culpei reclamantului, ci culpei unității deținătoare, care nu a soluționat notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001. La termenul din 9 mai 2008 pârâtul Consiliul Local Constanța a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive motivat de faptul că imobilul revendicat este proprietatea pârâtei SC A. SA Prin Sentința civilă nr. 731 din 12 iunie 2008, Tribunalul Constanța a respins ca nefondate excepția inadmisibilității formulării acțiunii, invocată de pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Industriilor și SC B.S.

SRL și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților SC B.M. SA și SC A. SA; a respins ca nefondată acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții SC B.M. SA, SC A. SA, SC B.S. SA și Ministerul Industriilor și a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor, pe care l-a obligat la plata către reclamant a despăgubirilor echivalente cu valoarea imobilelor revendicate, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat în primul ciclu procesual. Pentru a hotărî în acest sens, instanța de fond a reținut că imobilele aflate în proprietatea autorului reclamantului au fost naționalizate prin Legea nr. l 19/1948 și că preluarea a avut caracter abuziv întrucât ele nu intrau sub incidența actului normativ menționat.

Procedând la compararea titlurilor de proprietate, instanța a constatat că titlul reclamantului este mai bine caracterizat decât cel al statului, care este bazat pe o naționalizare greșit efectuată, inoperantă și nevalabilă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și reclamantul, iar pe parcursul soluționării căii de atac reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a SC A.M. SRL care prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 13 noiembrie 2007 a dobândit imobilul situat în Constanța, compus din teren în suprafață de 239,77 mp și construcție tip S+P, cu suprafața construită de 128,83 mp, cu destinația de laborator și birouri.

Prin Decizia civilă nr. 93 din 8 aprilie 2009, Curtea de Apel Constanța a admis apelurile, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Constanța, reținând că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra excepției lipsei calității procesual pasive a Consiliului Local Constanța, pe care a unit-o cu fondul cauzei, și că același pârât a fost omis de la soluționarea pe fond a acțiunii. Cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 6282/118/2009. Prin încheierea interlocutorie din 27 noiembrie 2009 tribunalul a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei SC B.S. SRL - reținând că, odată cu înstrăinarea imobilului către pârâta SC A.M.

SRL, aceasta și-a pierdut și calitatea de posesor, deci nu își mai justifică legitimarea procesual pasivă în cadrul acțiunii în revendicare - și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Consiliul Local Constanța - cu motivarea că aptitudinea acestui pârât de a sta în judecată, în această calitate, va fi examinată după precizarea de către reclamant a obiectului cererii în noul ciclu procesual.

Prin precizările scrise depuse la termenul din 26 martie 2010 și reiterate în ședința publică din 18 iunie 2010 reclamantul a arătat că înțelege să cheme în judecată, în calitate de pârâți, atât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca autor al actului de naționalizare, cât și Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, ca autor al vânzării la licitație publică a unui bun retrocedabil fostului proprietar; a precizat, totodată, că își menține toate capetele de cerere, astfel cum au fost formulate la data sesizării inițiale a instanței de judecată, în anul 1995. Prin Sentința civilă nr. 1591 din 8 octombrie 2010 Tribunalul Constanța a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Consiliul local Constanța și excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Industriilor, ca nefondate,

a admis excepția inadmisibilității cererilor având ca obiect constatarea lipsei de incidență a prevederilor Legii nr. 119/1948 și constatarea inexistenței efectelor Sentinței civile nr. 723/1961 pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul nr. 944/1961 și excepția autorității de lucru judecat în cererea având ca obiect constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 7 decembrie 1994. A respins excepția autorității de lucru judecat a celorlalte capete de cerere și celelalte pretenții formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Constanța, SC A. SA, Ministerul Industriilor, Ministerul Finanțelor Publice, SC A.M. SRL și SC B.M. SRL, ca nefondate.

A respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC B.S. SRL, prin lichidator judiciar C. S.P.R.L., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu valoarea de circulație a imobilelor situate în Constanța, compuse - potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de expert L.G. - din teren în suprafață totală de 1.512,85 mp și construcții formate din: restaurant S+P, brutărie cu anexe S+P având suprafața construită la sol de 202 mp, locuință S+P, atelier de 45,08 mp, grajd de 130,20 mp și șopron de 68,40 mp.

În analiza excepției inadmisibilității acțiunii s-a avut în vedere și dezlegarea dată problemei de drept referitoare la concursul dintre legea specială și dreptul comun prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008. S-a constatat, pe cale de consecință, că imobilul revendicat de reclamant se află în prezent în proprietatea pârâtelor SC A. SA, SC B.M. SRL și SC A.M. SRL și că autorul inițial al acestora este statul, care l-a preluat, în parte, prin Legea nr. 119/1948, parte prin Decretul nr. 111/1951, iar diferența fără existența unui titlu formal.

Referitor la natura preluării, s-a reținut că aceasta a avut caracter abuziv pentru că atât Legea nr. 119/1948, cât și Decretul nr. 111/1951 au fost emise fără respectarea Constituției din 1948 și cu încălcarea prevederilor C. civ., fiind enumerate de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în categoria actelor normative în baza cărora au operat preluări abuzive; concluzia a fost fundamentată și pe împrejurarea că trecerea în proprietatea statului a fost dispusă în contradictoriu cu autorul reclamantului, parte în Dosarul nr. 944/1961, deși acesta era decedat la acea dată, ca și pe faptul că parte din imobil a fost preluată în fapt, în lipsa oricărui titlu formal.

Reținând nevalabilitatea titlului statului și faptul că acesta nu a putut fi validat nici prin transmisiunile ulterioare ale dreptului de proprietate, instanța a constatat, însă, că pentru stabilirea caracterului preferabil al titlurilor invocate de părți se impun a fi aplicate regulile speciale ale consolidării transmiterii dreptului de proprietate în patrimoniul subdobânditorului deoarece, potrivit principiilor erorii comune și al bunei credințe, ca și celui al protecției titlului, stabilit prin art. 1 al Primului Protocol la Convenția Europeană, acest drept nu poate fi anihilat pe calea comparării titlurilor, ca simpla ipoteză de probațiune a revendicării. Pe cale de consecință, s-a constatat că restituirea în natură a imobilului dobândit de pârâtele SC A. SA, SC B.M.

SRL și SC A.M. SRL cu bună-credință nu este posibilă și că pretențiile formulate în contradictoriu cu aceste pârâte nu sunt întemeiate. Ca efect al admiterii excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtei SC B.S. SRL, cererea formulată în contradictoriu cu această pârâtă a fost respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul V.D. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Reclamantul a invocat nelegalitatea naționalizării dispusă în temeiul Legii nr. 119/1948 și a titlurilor invocate de pârâtele intimate și nerespectarea legislației reparatorii prin nesocotirea vocației sale la restituirea în natură a imobilelor revendicate.

S-a susținut că naționalizarea dispusă în temeiul actului normativ anterior menționat a constituit o măsură nelegală atât în privința imobilului locuință - pentru că măsura depășea limitele actului de preluare, potrivit căruia doar stabilimentele de mică industrie erau supuse naționalizării - cât și în privința întreprinderii propriu zise - deoarece nu erau îndeplinite condițiile legale de etatizare prin forța motrică instalată în producția de panificație.

Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în raport cu criticile formulate instanța a reținut următoarele: Cu privire la apelul reclamantului că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a acestui act normativ, chiar introdusă înainte de intrarea lui în vigoare, nu poate fi soluționată "doar" potrivit dreptului comun întrucât, în măsura în care pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost adoptată o lege specială care prevede în ce condiții pot fi acestea restituite în natură persoanelor îndreptățite, instanțele de judecată nu pot face abstracție de existența sa și să aplice regulile specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Cu privire la apelul pârâtului, s-a reținut că inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca efect al recurgerii reclamantului la procedura reglementată de acest act normativ, nu poate fi reținută ca întemeiată. În cauză, reclamantul a solicitat restituirea imobilelor revendicate și în procedura instituită de legea specială de reparație, dar cum soluționarea notificării a fost tergiversată de autoritățile administrative, acesta a optat pentru continuarea judecății pe calea dreptului comun. Apelul pârâtului a fost apreciat ca nefondat și din perspectiva negării calității sale procesuale pasive în prezentul litigiu pentru că această critică ignoră faptul că raportul litigios a fost creat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat.

Se ignoră, de asemenea, împrejurarea că, într-o atare speță, nu se ridică doar problema titlului celui mai bine caracterizat, ci și aceea a atenuării consecințelor juridice ale actului nelegal al statului și a respectării jurisprudenței Curții Europene a Dreptului Omului privitoare la existența unei reparații echitabile, în condițiile respectării principiului securității raporturilor juridice. Nefondată a fost și critica referitoare la nerespectarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. pentru că recunoașterea dreptului reclamantului la acordarea echivalentului valoric al bunurilor revendicate ce nu pot fi restituite în natură nu echivalează, contrar susținerilor recurentului pârât, cu depășirea limitelor învestirii.

Prin urmare, reținând că însăși Curtea Europeană a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generală tuturor imobilelor revendicate, se constată că acordarea despăgubirilor în temeiul acestui act normativ este o măsură corespunzătoare satisfacerii dreptului de proprietate ce a aparținut autorului reclamantului. În consecință, reținând aplicabilitatea în cauză a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanța a dispus, potrivit procedurii astfel incidente, ca Statul Român, în calitatea sa de autor al deposedării, răspunzător de indemnizarea reclamantului pentru prejudiciul suferit ca urmare a preluării abuzive a imobilelor ce au aparținut autorului său, transmise ulterior unor terți, să înainteze propunere de despăgubire a titularului acțiunii pentru bunurile care nu mai pot fi restituite în natură.

Pentru considerentele expuse, și în temeiul art. 296 C. proc. civ. instanța a respins apelul reclamantului ca nefondat și a admis apelul pârâtului Statul Român cu consecința schimbării în parte a hotărârii atacate și a obligării Statului să acorde reclamantului despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ. apelantul reclamant a fost obligat la 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC B.M. SRL Împotriva Deciziei civile nr. 43/VC din 18 noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, au declarat recurs reclamantul V.D. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța.

Recurentul reclamant V.D. consideră că instanța arată că pune în aplicare recomandarea Curții Europene a Dreptului Omului, că Statul Român are obligația să garanteze realizarea efectivă și rapidă la măsurile reparatorii, dat de fapt, prelungește, cel puțin pentru reclamant, timpul de rezolvare efectivă la reevaluarea despăgubirilor de către o nouă comisie, fără să aibă un termen prestabilit. Pe de altă parte, se consideră nedreaptă hotărârea instanței de a aproba cererea avocatului părții de plată a cheltuielilor de judecată în valoare de 2.500 RON, în favoarea SC M. care avea cunoștința la data licitației, că obiectivele sunt revendicate.

Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, acesta consideră că acordarea de despăgubiri reprezintă soluția subsidiară, aplicabilă ori de câte ori măsura reparatorie prin echivalent, constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii, nu este posibilă, ori deși este posibilă, nu este acceptată de persoana îndreptățită, însă această soluție se referă la obligația instanței sesizate prin contestația celui care se consideră îndreptățit ca urmare a respingerii notificării sale, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, situație care nu face obiectul cauzei. Asupra excepției nulității recursului invocată de intimatul Statul Român, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu este fondată pentru considerentele ce urmează: Dispozițiile art. 302 C. proc.

civ. prevăd că cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității motivele de nelegalitate pe care se întemeiază. A motiva recursul însemnează, pe de o parte, arătarea motivului de recurs, dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării criticilor privind modul de judecată. Criticile formulate de recurentul reclamant se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de reclamant nu poate fi primită. Pe fondul recursului, raportat la dispozițiile legale incidente și la motivele de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile sunt fondate pentru considerentele ce succed: Se susține de către recurentul-reclamant eronata soluționare a cererii sale de restituire a bunurilor deținute de intimată, tergiversându-se astfel rezolvarea efectivă a pretențiilor sale.

Recurentul-pârât Statul Român susține că în cauză nu se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent. Criticile sunt fondate. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ., deoarece reclamantul a solicitat obligarea părților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, iar instanța a obligat direct Statul Român la plata despăgubirilor în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

De asemenea, la 14 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia în interesul Legii nr. 27/2001 prin care s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII, Legea nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun ale art. 1 Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această Convenție, sunt inadmisibile. Se reține în considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție: Față de problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analiza calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni.

Raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României, nr. 108/23.02.2009. Prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Este așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.

Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut ca art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Or, în aceasta materie statul a decis ca restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanța, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României (paragraful 115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curții Europene a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natura sau aplicarea de măsuri reparatorii.

În concluzie, față de datele speței, se impune casarea cu trimitere la Curtea de Apel București care va analiza cererea reclamantului prin care a solicitat a se recunoaște dreptul de proprietate asupra imobilului deținut de pârâți, având în vedere decizia obligatorie conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ. a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București. Cu ocazia rejudecării se vor analiza toate criticile formulate de recurentul-reclamant și pârâtul Statul Român.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului reclamantului V.D. împotriva Deciziei civile nr. 437/C din 18 noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, invocată de intimatul-pârât Ministerul Economiei Comerțului și Mediului de Afaceri. Admite recursurile declarate de reclamantul V.D. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța împotriva aceleiași decizii. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2012. Procesat de GGC - CL