ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6045/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6045/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, sub nr. 40986/3/2008,

reclamantul R.I. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin

Primarul General, solicitând instanței de judecată ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună obligarea pârâtului la soluționarea notificării din 2001

cu privire la imobilul situat în București, în sensul obligării acestuia la

plata despăgubirilor corespunzătoare valorii de circulație, stabilite la

momentul soluționării cererii.

În motivarea acțiunii,

reclamantul susține că autorii lui a fost proprietarii imobilului menționat mai

sus, conform contractului de vânzare - cumpărare din 1958 și că în urma

adoptării Legii nr. 10/2001, a adresat unitatății deținătoare în vederea

restituirii în natură a imobilului notificarea din 2001, formându-se Dosarul

nr. 3967/2001, notificare care nu a fost soluționată până la formularea cererii

de chemare în judecată, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 25 din Lege.

Pârâtul a depus la

dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate,

arătând că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 247/2005 nu a fost respectat întrucât reclamantul nu

a arătat care este data depunerii ultimului înscris și nu a făcut dovada unei

astfel de precizări, deși între unitatea deținătoare și persoana interesată s-a

purtat corespondența prevăzută de lege. Termenul de 60 de zile este un termen

de recomandare, norma legală invocată având un caracter dispozitiv și nu

imperativ, iar depășirea acestui termen poate fi cel mult sancționată cu

obligarea unității deținătoare la despăgubiri.

S-a mai arătat că, în

conformitate cu actualele reglementări legale, în cazul în care restituirea în

natură nu mai este posibilă, nu pot fi acordate decât măsuri reparatorii prin

echivalent, în condițiile tidului VII din Legea nr. 247/2005, cu respectarea

acestei proceduri în ceea ce privește modalitatea de stabilire a cuantumului

despăgubirilor și instituția abilitată în acest sens.

Prin sentința civilă

nr. 570 din 17 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R.I., în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul București prin Primar General și a obligat pârâtul să emită

dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a avut în vedere faptul că reclamantul a formulat

notificare către pârât prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv, fie restituirea în natură a

imobilului din București, sector 7, fie acordarea măsurilor prin echivalent

pentru preluarea abuzivă de către stst a acestei proprietăți a autorilor săi.

Instanța a constatat

că potrivit art. 25 alin. (1) Legii nr. 10/2001, republicată (fost art. 23, în

forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 209/2005),

Primarului General al Municipiului București, ca reprezentant al unității

deținătoare a imobilului amintit, îi incumbă obligația de a pronunța asupra

cererii reclamantului formulate pe calea respectivei notificări, în termen de

60 de zile de la înregistrarea acesteia sau, după caz, de la data depunerii

actelor doveditoare, însă pârâtul nu s-a pronunțat asupra notificării până la

data formulării cererii de chemare în judecată.

Tribunalul a reținut,

totodată, că acest termen se poate calcula pornind de la doua date de

referință: a înregistrării notificării, pentru cazul în care toate înscrisurile

doveditoare necesare soluționării cererii au fost depuse odată cu notificarea

sau data la care au fost depuse toate înscrisurile doveditoare a pretențiilor

formulate.

De asemenea, prima

instanță a constatat că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită, așa

cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1958 prin care

autorii săi au dobândit imobilul situat în București, la acel moment,

reclamantul fiind moștenitorul cumpărătorilor - R.V. și R.G., conform

certificatului de moștenitor din 24 iunie 2005.

Constatând că pârâtul

nu a dat curs, în termenul stabilit de lege, notificării adresate de reclamant

și, prin urmare nu s-a emis dispoziție motivată, astfel cum prevede art. 25

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, instanța, văzând și dispozițiile

art. 1073 și urm. C. civ., a admis cererea și a dispus obligarea pârâtul să

răspundă la notificare în conformitate cu dispozițiile anterior amintite.

În ceea ce privește

modul de soluționare a notificării, tribunalul a apreciat că după intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/2005 nu mai este reglementată posibilitatea stabilirii

de către instanță a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului, date

fiind prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (art. 16 și urm.), după

ce, în prealabil, s-a constatat că restituirea în natură nu este posibilă ca de

altfel, nici celelalte măsuri reparatorii prin echivalent dintre cele prevăzute

de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe, reclamantul R.I. a declarat apel, criticând-o sub aspectul faptului

că, deși instanța de fond a analizat corect situația de fapt și de drept și a

stabilit în mod legal calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii, nu a soluționat pe fond notificarea apreciind că, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/2005, numai unitatea deținătoare este în măsură să

propună acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea

nr. 247/2005.

În esență, apelantul

a arătat că solicită instanței de apel o apreciere directă și completă asupra

drepturilor sale cu caracter civil în procedura restituirii.

Invocând dispozițiile

art. 3 C. civ., art. 21 din Constituția României, art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.,

precum și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, apelantul a susținut că ignorarea acestor prevederi legale conduce la

încălcarea gravă a dreptului de acces la justiție, iar limitarea adusă acestui

drept afectează însăși substanța dreptului său de proprietate.

De asemenea,

apelantul a arătat că Înalta Curte a stabilit că instanța de judecată, în

atribuțiile sale de control judiciar stabilite potrivit dispozițiilor art. 30

alin. (6) și (7) din Legea nr. 10/2001 poate determina și limita despăgubirile

cuvenite petiționarilor. In acest fel este sancționată lipsa de diligentă a

instituțiilor abilitate să rezolve notificarea și se elimină o viitoare

neconcordanță între oferta instituției și acceptarea persoanei care revendică.

Raportat la aceste

argumente și invocând de asemenea și hotărâri pronunțate în această materie de

C.E.D.O. (Viașu vs. României, Faimblat vs. România și Katz vs. România), precum

și cele stabilite cu putere de Lege de secțiile unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție prin Decizia nr. 9 din 20 martie 2006, apelantul a

solicitat schimbarea sentinței apelate, în sensul soluționării pe fond a

notificării din 2001 și stabilirii despăgubirilor cuvenite, ca urmare a

omologării rapoartelor de expertiză judiciare efectuate cu ocazia

instrumentării cauzei în fața instanței de fond.

Prin Decizia civilă

nr. 206/ A din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul formulat de

reclamant a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat că măsurile reparatorii prevăzute de Legea

10/2001 se realizează în cadrul unei proceduri speciale declanșate prin

formularea notificării adresate de persoana îndreptățită deținătorului

imobilului, acesta din urmă fiind obligat să soluționeze notificarea în

termenele și modalitățile prevăzute de lege.

Această procedură

prealabilă administrativă este obligatorie și ea să finalizează prin emiterea

de către entitatea notificată a unei decizii/dispoziții prin care se

soluționează notificarea, respectiv, se acordă măsurile reparatorii stabilite

de lege sau se respinge cererea.

Constatând refuzul

pârâtului de a da curs notificării formulate de apelantul-reclamant, instanța

de fond, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite

condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurilor reparatorii, a

constatat că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită în înțelesul

Legii nr. 10/2001 și a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunerea de

acordare de despăgubiri, ce vor fi stabilite în condițiile Tidului VII al Legii

nr. 247/2005.

Instanța de apel a

apreciat că modalitatea primei instanțe de soluționare a cererii cu care a fost

învestită de reclamant nu constituie o îngrădire a dreptului acestuia de a se

adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Aceasta, deoarece nu

intră în atributul instanței să stabilească valoarea echivalentă a imobilului

nerestituit în natură, ci, potrivit reglementări cuprinse în Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 prin care a fost modificată Legea nr. 10/2001, C.C.S.D. este

cea care stabilește cuantumul formei de despăgubire, la pronunțarea unității

deținătoare imobilului, care emite

O dispoziție în acest

sens, pe care o înaintează Secretariatului Comisiei.

Valoarea tidurilor de

despăgubire ce vor fi acordate de Comisia Centrală este stabilită în urma

întocmirii unui raport de evaluare ce este transmis acesteia de către

evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnate potrivit procedurii

reglementate de acest act normativ.

Curtea de apel a

concluzionat că prima instanță n mod legal a reținut că actuala reglementare a

Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu

prevede posibilitatea acordării de despăgubiri în echivalent bănesc, cum

solicită apelantul-reclamant.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că decizia instanței de

apel este dată cu aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea

criticilor formulate, recurentul, în esență, a invocat Decizia nr. 9 din 20

martie 2006 ca și Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 ale secțiilor unite, ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, pronunțate în recusuri în interesul legii în

materia Legii nr. 10/2001, potrivit cărora instanța de judecată este competentă

să soluționeze pe fond pretențiile deduse judecății prin formularea notificării

în baza legii speciale, cenzurând refuzul nejustficat al entității notificate

de a emite decizie sau dispoziție motivată în termenul legal.

Or, soluționarea

notificării în termenii solicitați de reclamant nu înseamnă o imixtiune în

sfera altei puteri și nici o depășire a atributelor puterii judecătorești, ci

doar exercitarea plenară a competențelor instanțelor de judecată și, implicit a

garanțiilor prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a drepturilor

și libertăților fundamantale ale omului.

In exercitarea

acestor atribute legale, instanțele de judecată pot stabili cuantumul

despăgubirilor cuvenite cu titlu de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.

Recurentul reiterează

argumentele de jurisprudență a C.E.D.O. de la Strasbourg, susținând că în Cauze

precum Faimblat, Viașu și Katz pronunțate contra României, s-a stabilit că

Legea nr. 10/2001, legea specială nu asigură o despăgubire viabilă, efectivă a

foștilor proprietari pentru bunurile ce le-au fost preluate de regimul

anterior.

Prin acțiunea

formulată, mai arată recurentul, a solicitat o apreciere directă și completă

asupra drepturilor sale cu caracter civil în procedura restituirii, ceea ce

instanța de apel a fefuzat, cu consecința încălcării accesului sau la justiție

(art. 21 din Constituție și art. 1 parag. 1 din Convenție) și prejudicierea

dreptului de proprietate din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adițional la

Convenție.

Instanța de apel a

argumentat în mod greșit, în opinia recurentului, că după modificarea Legii nr.

10/2001, prin Legea nr. 247/2005, instanțele de judecată nu mai sunt competente

în stabilirea cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin ca măsură reparatorie

prin echivalent.

Deși Decizia nr. 20/2007

stabilește cu putere de lege abilitarea instanțelor de judecată în acest sens,

instanța de apel nu a luat-o în considerare, după cum nu a aplicat nici

dispozițiile legale ce stabilesc prerogativa instanțelor de a sancționa lipsa

de diligentă a instituțiilor abilitate cu soluționarea notificării, situație în

care se putea elimina o viitoare neconcordanță între oferta instituției și

acceptarea perosanei.

În consecința, lipsa

de implicare a instanței de apel în soluționarea pe fond a notificării nu

reprezintă decât o ratificare a conduitei abuzive a entității notificate și o

sancționare a recurentului care a respectat legea și termenele prescrise de

aceasta, în timp ce notificarea sa se află o durată considerabilă nesoluționată.

Recurentul a mai

depus în recurs traducerea Cauzei Andreescu Murăreț și alții pronunțată de C.E.D.O.,

28 iunie 2010 ca și o decizie de practică judiciară prin care autoritatea

locală a fost obligată în mod direct la despăgubiri către persoana îndreptățită

la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor.

Intimatul pârât nu a

formulat întâmpinare, iar recurentul nu a administrat alte probe în această

etapă procesuală.

Recursulformulat este

nefondat, pentru cele ce succed.

Recurentul reclamant

a formulat cererea de chemare în judecată la data de 30 octombrie 2008 pentru a

solicita sancționarea refuzului nejustificat al Municipiului București de a

emite dispoziție motivată pentru soluționarea notificării adresate în termenul

legal, prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată,

dispoziție ce trebuia emisă într-un interval de 60 de zile, în condițiile art.

25 alin. (1) din același act normativ.

Cauza raportului

juridic dedus judecății sau a cererii de chemare în judecată {causa debendi)

este dată de textele anterior menționate, coroborate cu dispozițiile de drept

material din cuprinsul legii reparatorii la a căror aplicare directă este

ținută instanța, date fiind recursurile în interesul legii pronunțate în

materia Legii nr. 10/2001, anume Decizia nr. 9/2006, Decizia 20 din 19 martie

2007, dar și Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunțate de secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Deși nu face referire

explicită la acestea, instanța de apel a pronunțat o soluție legală,

soluționând pe fond notificarea cu care reclamantul a învestit Primăria

Municipiului București și stabilind, în limitele Legii nr. 10/2001, calitatea

acestuia de persoană îndreptățită ca și tipul de măsuri reparatorii ce i se

cuvin, anume, despăgubiri ce urmează a fi stabilite și plătite în condițiile

prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, făcându-se o corectă aplicare a

celor statuate prin Decizia nr. 20/2007.

Principala critică a

recurentului privește refuzul instanței de a stabili și cuantumul acestor

despăgubiri și, mai mult decât atât, obligarea directă a entității notificate

la plata acestora, având în vedere cum a fost formulat petitul cererii de

chemare în judecată, susținând că, prin soluția confirmată în apel, i s-a

încălcat dreptul de acces la o instanță, contrar dispozițiilor art. 3 C. civ.,

art. 21 din Constituție, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană și chiar

dreptul de proprietate, în însăși substanța sa, nesocotindu-se, prin urmare,

dispozițiile art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție.

Soluția preconizată

de recurent nu are corespondent în dispozițiile legii speciale, după cum, la

acest moment, acesta nu a demarat în concret procedura instituită de Titlul VII

din Legea nr. 247/2005, pentru a se putea prevala de ineficienta ei, procedură

ulterioară celei ce intră în competențele instanței civile, potrivit Legii nr. 10/2001,

și a pretinde a priori sancționarea acesteia.

Examinarea

legalității și temeniciei deciziilor emise de C.C.S.D. ca și cenzurarea, din

toate punctele de vedere, a etapelor ce se derulează pentru executarea unei

asemenea dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001, cu propunerea de acordare

a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul

a stabilit-o în competențele instanței de contencios administrativ, anume, a secției

de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel în a cărei rază

teritorială domiciliază reclamantul, sau a Curții de Apel București, dacă

reclamantul nu are reședința în România și nici reprezentant cu domiciliul în

România (Cap. 6 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - art. 19 și 20).

Solicitarea

reclamantului de obligare directă a entității învestite la plata

despăgubirilor, potrivit dispozițiilor legale, cu soluționarea notificării,

trebuie să fie precedată de explicitarea raportului juridic obligațional în

care o atare entitate are calitate procesuală pasivă și justificarea

priorității acestei prezumtive construcții juridice, față de dispozițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care conține dispoziții explicite chiar cu

privire la modalitatea concretă de realizare a dreptului recunoscut în favoarea

recurentului la stabilirea și plata unor despăgubiri (ceea ce constituie

obiectul acțiunii), astfel cum au fost concepute și edictate de legiuitor în

contextul actului normativ menționat, aplicabil după epuizarea procedurii Legii

nr. 10/2001.

Înlăturarea unor

dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul

priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența

Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile art. 11 și 20 din

Costituția României (sau a priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este

cazul în speța de față), după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi

formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea

sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de

recurs interne sa a dreptului la un recurs efectiv - art. 13 din Convenție), în

domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un

resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului

judiciar național.

Or, în sistemul

românesc s-a creat cadrul legal pentru realizarea drepturilor recurentului

reclamant: stabilirea și plata despăgubirilor (Titlul VII din Legea nr. 247/2005),

iar împrejurarea că acesta invocă refuzul nejustificat al A.N.R.P. de

sancționare a entității învestite cu soluționarea notificării (ceea ce ar fi

antrenat oricum o răspundere contravențională a celor vinovați, fără implicație

directă pentru drepturile legate de soluționarea notificării), ori termene

nerezonabile, sau ineficienta sistemului adoptat în vederea unei despăgubiri

efective prin intermediul C.C.S.D., dar și prevenirea unor eventuale

neconcordanțe între oferta de despăgubire și cuantumul pretins cu acest titlu,

sunt chestiuni care, la acest moment (în absența inițierii procedurii în baza

Tidului VII din Legea nr. 247/2005) exced cadrului procesual, și, în plus,

limitelor competenței instanței civile, în contextul Legii nr. 10/2001.

Contrar celor

susținute de recurent, adoptarea Legii nr. 247/2005 nu este lipsită de

semnificație pentru competența instanței civile, atrase în contextul promovării

unei contestații, fie în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 (atunci când

s-a emis o dispoziție motivată), fie pentru sancționarea refuzului nejustificat

de soluționare a notificării (ca în speță), în aplicarea efectelor Deciziei nr.

20/2007 date în interesul legii, întrucât, adoptarea acestui act normativ a

scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire

la despăgubiri) în două etape distincte, egal obligatorii:

Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea

de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii

prevăzute de lege - regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și

alternative, prin echivalent - compensare cu alte bunuri sau servicii), îl

reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunerea de acordare a

despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară și 2. procedura

derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și

plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se

converti în titluri de despăgubire (dat fiind că efectele O.U.G. nr. 81/2007

sunt în prezent suspendate pentru o perioadă de 2 ani prin O.U.G. nr. 65/2010),

cu efect pentru despăgubirile de până în 500.000 lei, dacă persoana îndreptățită

opta pentru încasarea unei sume în numerar, în această limită.

În sensul acestei

interpretări a fost pronunțată și Decizia nr. 52/2007 de către secțiile unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat: „Prevederile

cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura

administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică

deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005".

Per a contrario,

deciziile sau dispozițiile emise ulterior adoptării Legii nr. 247/2005 sunt

supuse prevederilor art. 16 din Titlul VII, cum este cazul de față, întrucât

recurentului reclamant de la momentul pronunțării deciziei recurate în prezenta

pricină i s-a recunoscut cu caracter definitiv calitatea de persoană

îndreptățită la despăgubiri, respectiv, la 26 noiembrie 2009. Precizarea este

necesară, întrucât anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005,

dispozițiile de drept material din art. 24 (în redactarea atunci în vigoare)

prevedeau obligația unității deținătoare, care constata imposibilitatea

restituirii în natură, de a face ofertă de restituire sub forma despăgubirilor

bănești, aspect care intra în competența instanței civile, astfel încât era

posibilă fie cenzurarea cuantumului efectiv al acestora în cadrul contestației

împotriva dispoziției sau deciziei motivate conținând o atare propunere, fie

chiar să le stabilească instanța însăși, în cadrul unei acțiuni de sancționare

a refuzului nejstificat de a se emite decizia sau dispoziția.

Or, la acest moment,

în acord cu cele anterior expuse, și având în vedere datele speței, instanța

civilă sancționează refuzul nejustificat de emitere a dispoziției, soluționând

direct pretențiile formulate prin notificare, astfel că, verifică și stabilește

calitatea de persoană îndreptățită și identifică tipul de măsuri reparatorii

incidente situației reținute, ceea ce instanța de apel a realizat, prin

confirmarea sentinței atacate, sens în care s-a dat și dezlegarea obligatorie

prin Decizia nr. 20/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți.

Vor fi înlăturate ca

nefondate și susținerile privind denegarea de dreptate (art. 3 C. civ.) sau

încălcarea dreptului de acces la instanță (art. 21 din Cosntituție și art. 6

parag. 1 din Primul Protocol).

Limitarea dreptului

de acces la o instanță nu este compatibilă cu admiterea parțială a unei cereri

de chemare în judecată și cu atât mai puțin cu admiterea sa în tot.

Nici respingerea unei

cereri de chemare în judecată pentru considerentul existenței unei proceduri

administrative prealabile prevăzute de o lege specială, prioritar de urmat, nu

reprezintă o încălcare a "dreptului de acces la un tribunal", de vreme

ce actul normativ special prevede controlul judiciar (contestația) la momentul

finalizării ei prin emiterea deciziei sau dispoziției motivate (potrivit art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

În plus, există și

posibilitatea sancționării pasivității culpabile a entității învestite cu

soluționarea notificării, în emiterea deciziei sau dispoziției motivate

(Decizia nr. 20/2007, pronunțată în recurs în interesul legii ori formularea

unei cereri de chemare în judecată în condițiile art. 28 alin. (3) din Lege), dar

și controlul judiciar exercitat în etapa ulterioară, de finalizare a raportului

juridic de reparație angajat de stat prin adoptarea Legii nr. 10/2001

(stabilirea cuantumului despăgubirilor de către Comisia Centrală și plata

acestora, dacă măsura reparatorie în echivalent îmbracă această forma) și care

se derulează în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și potrivit

normelor procedurale și substanțiale acolo edictate.

Adoptarea unei

reglementări speciale, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins

este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă, poate

fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Totodată, se impune

precizarea că anterior ponunțării instanței de apel, reclamantul nu avea un

"bun actual" sau o "valoare patrimonială" (creanță) în

virtutea căreia să fi putut pretinde că are cel puțin "speranța

legitimă" de a se bucura efectiv de un drept de proprietate, ci, dimpotrivă,

prin soluția confirmată în apel recurentul a devenit titularul unei creanțe,

deci o "valoare patrimonială" protejată din perspectiva art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție, astfel cum noțiunea a fost reconfirmată

și prin Causțapilot Atanasiu, Poenaru și Solon din 12 oct. 2010 a Curții

Europene (parag. 137), cu anumite nuanțări.

Or, existența unei

legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu

vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor

adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu

privire la acestea.

Recurentul reclamant

invocă și încălcarea termenului rezonabil de soluționare a raportului de

restituire, termen la determinarea căruia se raportează de la data formulării

notificării și până în present.

Se poate constata

însă, că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 30 octombrie 2008,

ceea ce constituie o circumstanță deloc neglijabilă în conturarea conduitei

sale, criteriu care, alături de conduita autorităților, mizei procesului și

complexității cauzei, în jurisprudența Curții Europene, constituie criteriile

de apreciere a duratei rezonabile a unei proceduri, jurisprudența creată în

analiza încălcărilor privind durata excesivă a procedurilor judiciare; or,

recurentul reclamant avea posibilitatea formulării unei acțiuni direct în

instanță împotriva refuzului intimatului de a adopta conduita prescrisă de

lege, chiar înaintea pronunțării Deciziei nr. 20/2007 pentru a putea invoca

anihilarea propriei sale culpe, imediat ce a expirat termenul de 60 de zile

prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată și reppublicată

(fost art. 23 alin. (1)).

Față de cele expuse, Înalta

Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul R.I., împotriva Deciziei civile nr. 206/ A din

26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.