ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 507/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 507/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 62 din 16 ianuarie

2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă

cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții V.R., V.L. și V.C.

împotriva pârâților Statul Român prin C.N.A.D.N.R. și C.N.A.D.N.R., a fost

modificată Hotărârea nr. 21 din 25 februarie 2008 emisă de pârâtă, în sensul că

s-a recunoscut reclamanților dreptul la suma de 1.354.896 RON, despăgubiri

pentru terenul expropriat în sumă de 1.054 mp și a fost menținut restul

dispozițiilor actului normativ contestat. În consecință, au fost obligați

pârâții la plata sumei anterior menționată în termen de 30 de zile de la

rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, pârâta C.N.A.D.N.R. SA fiind

obligată și la plata sumei de 2.501,70 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea

art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a hotărî în

acest sens, s-a reținut de către prima instanță că Hotărârea nr. 21 din 25

februarie 2008 emisă de către pârâtă, privitoare la exproprierea terenului în

suprafață de 1.054 mp din București, sector 1, a fost contestată de către reclamanți

exclusiv sub aspectul întinderii despăgubirilor propuse de către pârâtă,

despăgubiri care au fost stabilite la suma de 387.113,12 RON.

În vederea

determinării valorii reale a despăgubirii cuvenite reclamanților pentru terenul

expropriat, prima instanță a dispus efectuarea unei expertize care a estimat

valoarea despăgubirilor la suma de 1.354.896 RON.

Prima instanță nu a

primit pretențiile reclamanților, care au contestat acest cuantum, pretinzând

că ar fi mai mic decât valoarea de piață, întrucât a reținut că aceștia nu au

făcut dovezi concrete pentru a-și proba susținerile și întrucât expertiza s-a

efectuat și prin mijlocirea unui expert propus de către reclamanți, ce a

reprezentat interesele acestora, care însă a semnat expertiza fără nicio opinie

separată, în sensul celor susținute de reclamanți.

S-a mai avut în

vedere și faptul că despăgubirea estimată prin expertiză a propus o valoare de

3 ori mai mare decât cea oferită de către expropriator. Împrejurarea că terenul

ce a constituit proprietatea reclamanților este necesar statului pentru

dezvoltarea unor proiecte locale nu se poate constitui într-o sursă de

îmbogățire fără justă cauză prin pretinderea unor despăgubiri în cuantum peste

cel caracteristic zonei și realității pieței imobiliare.

Tribunalul a făcut

aplicare în cauză dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reținând că

sumele pretinse drept onorariu de avocat sunt nejustificat de mari în raport cu

gradul de dificultate a cauzei și cu durata de soluționare a acesteia.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel pârâta C.N.A.D.N.R. și reclamanții.

Prin Decizia civilă

nr. 424A din 22 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au admis apelurile formulate

de reclamanți și de pârâta C.N.A.D.N.R., a fost schimbată în parte sentința, în

sensul diminuării despăgubirilor cuvenite la suma de 619.317,225 RON,

îndepărtarea dispoziției privind obligarea la plata despăgubirilor în termen de

30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii și majorarea cheltuielilor de

judecată cuvenite reclamanților la suma de 3.504,7 RON, fiind menținute

celelalte dispoziții ale sentinței. S-a respins cererea pârâtei de acordare a

cheltuielilor de judecată în apel.

Pentru a decide astfel,

instanța a reținut următoarele:

Prima instanță nu a

respectat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât modalitatea de

evaluare a despăgubirii utilizată de comisia de experți cu ocazia întocmirii

raportului de expertiză în fața primei instanțe nu corespunde exigențelor

acestui text legal, deoarece a avut la bază oferte de vânzare.

În aplicarea

dispozițiilor acestui text legal, instanța de apel a ordonat efectuarea unei

noi expertize evaluatorii prin mijlocirea aceleiași comisii de experți la patru

momente diferite prin raportare la criteriul prețurilor cu care se vând în mod

obișnuit imobile de același fel în unitatea administrativ-teritorială și a

constatat că evaluarea prin comparație în funcție de tranzacțiile din anul 2011

este cea care dă expresie deplină unei corecte aplicări a prevederilor art. 26

alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât are în vedere prețurile de vânzare

"la data întocmirii raportului de expertiză".

Prin această

evaluare, în cuprinsul răspunsului comisiei de experți la obiecțiunile

formulate s-a estimat o despăgubire de 135 euro/mp, iar instanța a avut în

vedere că, dintre cele trei comparabile constând în contracte de

vânzare-cumpărare încheiate în anul 2011, doar cel autentificat sub nr. AA din

29 aprilie 2011 fiind privitor la un imobil cu caracteristici similare celui

expropriat.

Prin Încheierea de la

23 iunie 2011, instanța a înlăturat critica potrivit căreia experții și-ar fi

spus părerea. S-a reținut că efectuarea expertizei de aceiași experți care au

realizat lucrarea la fond nu este de natură să atragă incompatibilitatea

acestora, în condițiile în care obiectivele stabilite în apel sunt diferite

față de cele din fața instanței de fond.

Faptul că instanța de

judecată din apel a recurs, pentru motive de ușurință a procedurii și

celeritate, la sprijinul aceleiași comisii ce a întocmit expertiza și în primă

instanță, nu înseamnă că s-au anulat criteriile de compunere a comisiei de

experți menționate în cuprinsul art. 25 din Legea nr. 33/1994, de vreme ce se

constată că acestea au fost respectate cu ocazia formării comisiei la momentul

inițial.

S-a mai reținut că,

prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit la solicitarea instanței,

experții au precizat că în urma exproprierii, restul de teren rămas în proprietatea

reclamanților și care nu a fost expropriat nu a dobândit niciun spor de

valoare, dar și că apelanților-reclamanți nu li s-au provocat alte daune ca

urmare a exproprierii.

Această din urmă

concluzie a expertizei a fost contestată de către apelanții-reclamanți care au

pretins că urmare a acțiunii de expropriere, contractul de închiriere pe care

îl aveau încheiat prin societatea lor (SC R.C.T. SRL), cu SC E.T. SRL pentru

folosirea clădirii cu destinația de sediu firmă și service auto, situată pe

teren, a suferit modificări prin diminuarea chiriei, iar ulterior a și fost

reziliat din cauza diminuării prin expropriere a suprafeței de teren ce a

antrenat lipsa unui spațiu de expunere adecvat, blocarea accesului la suprafața

închiriată, modificarea esențială a structurii bunului închiriat.

Instanța a constatat

că această apărare este una cu totul nouă, formulată pentru prima oară în apel

și că nu este de natură să contrazică concluziile suplimentului la expertiză

întrucât înșiși reclamanții au afirmat prin cererea de chemare în judecată că

au fost înștiințați printr-o adresă din 2006 a d-nei avocat S.T., în calitate

de reprezentant al C.N.A.D.N.R., în legătură cu demararea lucrărilor privind

extinderea centurii rutiere în zona de nord a municipiului București. Tot

aceștia au afirmat că la 17 octombrie 2006 au pus la dispoziția C.N.A.D.N.R.,

prin avocat, documentele doveditoare a dreptului lor de proprietate, dovezile

în acest sens fiind atașate cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, la data

obținerii autorizației de construire, 24 august 2006 sau, cel mai târziu

imediat ulterior acestui moment, apelanții-reclamanți au cunoscut despre

intenția realizării unui obiectiv de interes public ce avea să le afecteze

proprietatea, de vreme ce la 17 octombrie 2006 au predat apelantei-pârâte

documentele lor de proprietate.

Aceasta dovedește că,

acceptând să continue planurile lor investiționale, prin edificarea unei

construcții de amploare care a presupus efectuarea și a unor dotări speciale și

specifice unui spațiu destinat service auto, pe care ulterior au închiriat-o

unui terț, apelanții-reclamanți și-au asumat riscul acestei afaceri concepute

în atare condiții de vulnerabilitate.

Experții au precizat

că, la data notificării exproprierii, terenul era liber de construcții,

amenajat pentru parcare, astfel că proprietarii erau obligați să respecte

destinația pentru utilitate publică și să țină cont în proiectele lor de

eventuala destinație a terenului.

S-a reținut că prima

instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 33/1994 în

condițiile în care norma de trimitere cuprinsă în art. 9 alin. (3) din Legea

nr. 198/2004 supunea acțiunea în contestarea despăgubirilor doar dispozițiilor

art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, respectiv sub aspectul stabilirii despăgubirii;

în privința condițiilor și termenelor de plată a despăgubirii rămân aplicabile

dispozițiile speciale ale art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004.

Curtea a apreciat ca

fiind întemeiate și criticile apelanților-reclamanți prin care s-au plâns față

de neacordarea cheltuielilor de judecată constând în onorarii de expert,

observându-se că aceștia au făcut dovada plății cu acest titlu și a sumei de

1.003 RON. În privința celorlalte tipuri de cheltuieli, s-a constatat că nu au

existat dovezi, iar a onorariului de avocat, că a fost corect diminuat prin

aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., măsura primei

instanțe fiind și motivată.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții indicând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În ce privește

dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reclamanții au susținut că instanța

de apel, cu încălcarea art. 25 din Legea nr. 33/1994, nu a permis reclamanților

să-și aleagă un expert parte, încălcând dreptul acestora la apărare. Astfel,

instanța a omis să pună în vedere părților să-și desemneze câte un expert parte

și a numit, din oficiu, o comisie formată din aceiași experți care realizaseră

raportul de expertiză înaintea instanței de fond, experți care nu-și mai puteau

spune părerea în apel, conform art. 204 alin. (1) și art. 24 C. proc. civ.

Se susține că pentru

aceste motive, sancțiunea ce intervine este nulitatea hotărârii pronunțate de

instanța de apel.

În ce privește

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că

a fost încălcat principiul constituțional al despăgubirii juste și prealabile.

Cât privește

caracterul just al despăgubirii, art. 26 din Legea nr. 33/1994 îl explicitează,

arătând că aceasta trebuie să se compună din valoarea reală a imobilului și din

prejudiciul cauzat proprietarului, iar cuantumul despăgubirii se raportează la

valoarea de circulație a bunului de la momentul exproprierii.

Imperativul

constituțional al caracterului prealabil al despăgubirii impune cu necesitate

raportarea valorii de circulație a bunului expropriat la momentul luării

măsurii exproprierii, data de 25 februarie 2008.

Susțin că instanța de

apel a aplicat eronat dispozițiile Legii nr. 33/1994 când a apreciat ca moment

de referință "data întocmirii raportului de expertiză", prin

raportare la valoarea de circulație a imobilului de la nivelul anului 2011,

adică de la o dată ulterioară întocmirii raportului de expertiză.

Se mai arată că

instanța de apel a făcut o greșită apreciere asupra daunelor cauzate de măsura

exproprierii. Astfel, ulterior rămânerii în pronunțare asupra fondului cauzei,

instanța de apel, pronunțând Încheierea din data de 23 aprilie 2012, a dispus

repunerea cauzei pe rol în vederea efectuării unui supliment la raportul de expertiză,

iar la termenul de judecată din data de 30 mai 2012, Curtea de apel București a

fixat obiectivele suplimentare, respectiv să se stabilească dacă s-au

înregistrat ca urmare a exproprierii, daune aduse proprietarilor-reclamanți.

În probațiune,

reclamanții au depus înscrisuri care dovedeau că pe terenul expropriat existau

construcții, însă aceste înscrisuri au fost ignorate cu desăvârșire de către

experți cu ocazia întocmirii raportului suplimentar.

Prin urmare,

reclamanții au formulat obiecțiuni împotriva suplimentului la raportul de

expertiză, solicitând refacerea acestuia și audierea experților în vederea

stabilirii adevărului tehnic. Deși nici pârâta și nici procurorul nu s-au

împotrivit acestei cereri, instanța de judecată a respins cererile subsemnaților,

susținând că ar reprezenta apărări noi, făcute direct în apel.

Instanța de apel a

omis faptul că demersurile pentru edificarea construcțiilor fuseseră inițiate

cu mult anterior emiterii autorizației de construcție, contractul de antrepriză

însuși fiind anterior acesteia; că prima notificare referitoare la măsura

concretă a exproprierii le-a fost adresată abia la data de 10 ianuarie 2008; că

prin adresa doamnei avocat S.T., de la finalul anului 2006 erau înștiințați

generic asupra unor lucrări de extindere a centurii rutiere de nord a

municipiului București, fără a le fi puse la dispoziție date concrete

privitoare la data, întinderea și certitudinea luării unor măsuri de

expropriere; că autorul măsurilor de expropriere nu putea pretinde persoanelor expropriate

să se abțină de la exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate.

Împotriva aceleiași

decizii au declarat recurs și pârâții, susținând că hotărârea atacată este

nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a art. 274 C. proc. civ., ceea ce se circumscrie

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se arată că, prin

apelul declarat în cauză, au arătat că sentința este netemeinică și nelegală,

întrucât se întemeiază pe un raport de expertiză criticabil sub aspectul

evaluării făcute de către experți.

Pentru efectuarea

expertizei la solicitarea pârâților, Curtea de Apel București a stabilit în

sarcina acestora obligația de plată a onorariului de expertiză, iar aceștia

s-au conformat, dovadă fiind ordinele de plată ce totalizează 1.600 RON.

Instanța de apel a

respins cererea pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată în apel,

motivat de faptul că acestea nu au fost dovedite.

Recurenții-pârâți

învederează că onorariul de expert a fost achitat în două etape, 1.000 RON cu

OP din 4 iunie 2010 și 600 RON cu OP din 11 iulie 2012.

Analizând recursurile

din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt

nefondate.

În ce privește

recursul reclamanților, se constată următoarele:

Prin Încheierea din

11 martie 2010 s-a încuviințat proba cu expertiză tehnică evaluatorie

solicitată de pârâți, instanța numind aceiași experți desemnați de instanța de

fond, iar la acel termen, deși prezent în sală, apărătorul reclamanților nu s-a

opus efectuării unei noi expertize. Deși aveau posibilitatea recuzării experților

în termen de 5 zile de la numirea acestora, în temeiul art. 204 pct. 2 C. proc.

civ., reclamanții nu au înțeles să formuleze cerere în acest sens.

După întocmirea și

depunerea raportului de expertiză, reclamanții au formulat obiecțiuni, la data

de 15 septembrie 2010, însă acestea vizau neconvocarea părților la efectuarea

expertizei și modalitatea de evaluare a terenului.

De altfel, astfel cum

rezultă din Încheierea din 9 decembrie 2010, la momentul concluziilor asupra

nulității raportului de expertiză efectuat fără convocarea părților, apărătorul

reclamanților nu a invocat împrejurarea că raportul de expertiză a fost

întocmit de aceeași comisie de experți.

Abia la data de 10

iunie 2011 reclamanții au depus obiecțiuni la noul raport de expertiză întocmit

în cauză, solicitând anularea acestuia față de încălcarea art. 25 din Legea nr.

33/1994 și art. 4 alin. (9) din Legea nr. 194/2008, care stabilesc componența

comisiei de experți ce întocmește expertiza.

Se observă, totodată,

că obiectivele expertizei efectuate în apel sunt diferite de cele încuviințate

de prima instanță. Astfel, în timp ce expertiza de la fond viza evaluarea

terenului expropriat, la data exproprierii, iar întocmirea raportului de

expertiză s-a făcut prin raportare la prețurile de ofertare, în apel instanța a

fixat ca obiectiv evaluarea imobilului prin raportare la prețurile efective de

tranzacționare imobiliară pentru perioadele: februarie 2008 (momentul

exproprierii), decembrie 2008 (momentul efectuării expertizei la fond), iunie

2010 (expertiza din apel), cât și la momentul actual.

Prin suplimentul la

raportul de expertiză, instanța a solicitat lămuriri în legătură cu terenul

rămas neexpropriat, în sensul dovedirii unui eventual spor de valoare ori a

intervenirii unor daune aduse reclamanților, dar și clarificări sub aspectul

precizării dacă experții au avut în vedere și înscrisurile depuse la dosarul de

apel de către reclamanți.

De asemenea, raportul

de expertiză tehnică a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor art. 25 din

Legea nr. 33/1994, potrivit cu care, pentru stabilirea despăgubirilor instanța

va constitui o comisie de experți compusă dintr-un expert numit de instanță,

unul desemnat de expropriator și un al treilea din partea persoanelor care sunt

supuse exproprierii.

Expertul propus de

reclamanți în fața primei instanțe, dl. V.G., a participat și la efectuarea

expertizei în apel, astfel că nu poate fi primită susținerea reclamanților că

nu li s-a dat posibilitatea de a-și alege liber un specialist care să participe

la lucrările de expertizare și determinare a valorii despăgubirilor, ceea ce

le-ar încălca dreptul la apărare.

Trecând peste aceste

considerente, se constată că în virtutea rolului activ, prevăzut de art. 129 C.

proc. civ., instanța de apel a stabilit ca expertiza să fie efectuată de

aceiași trei experți care au realizat lucrarea la fond și din rațiuni ce țin de

soluționarea cauzei cu celeritate, având în vedere că acea comisie cunoștea

deja actele și înscrisurile dosarului, a identificat deja imobilul și putea

răspunde obiecțiunilor stabilite de instanță.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 nefiind incident.

Critica

reclamanților, în sensul că momentul în raport cu care se stabilește valoarea

despăgubirilor pentru terenul expropriat este data exproprierii, este

nefondată.

Prealabil analizei

acestei critici, se constată că Hotărârea nr. 21 din 25 februarie 2008,

contestată de reclamanți, a fost emisă în baza dispozițiilor Legii nr.

198/2004.

Această hotărâre

fiind emisă sub imperiul acestei legi, și contestația formulată împotriva

acestei hotărâri este reglementată de dispozițiile Legii nr. 198/2004, chiar

dacă nu ar fi fost în vigoare la data introducerii contestației, având în

vedere principiul că legea civilă nu retroactivează, ea se aplică numai pentru

viitor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 15 alin. (1) din Constituție,

potrivit cu care "legea dispune numai pentru viitor".

Deși prin art. 35 din

Legea nr. 255/2010 a fost abrogată Legea nr. 198/2004, Legea nr. 255/2010

produce efecte la momentul intrării în vigoare, acționează doar pentru viitor

și se aplică numai raporturilor juridice născute sub imperiul ei și nu asupra

raporturilor născute înainte de intrarea sa în vigoare.

Art. 26 din Legea nr.

33/1994, la care face trimitere art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 (astfel

cum acest din urmă text legal era în vigoare la data emiterii hotărârii de

stabilire a despăgubirilor, contestată de reclamanți, respectiv Hotărârea nr.

21 din 25 februarie 2008, precum și pe parcursul soluționării cauzei pe fond în

procedura judiciară), prevede că: "La calcularea cuantumului

despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul cu care

se vând, în mod obișnuit, imobile de același fel în unitatea

administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză

(...)".

Din interpretarea

sistematică a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și a prevederilor art.

21 - 27 din aceeași lege, care reglementează procedura judiciară a

exproprierii, rezultă fără dubiu că raportul de expertiză la care se referă

art. 26 din Legea nr. 33/1994 este cel efectuat prin intermediul instanței de

judecată.

În atare condiții,

cum reclamanții au înțeles să-și asume demersul judiciar prin intermediul

căruia au înțeles să conteste cuantumul despăgubirii stabilite de expropriator,

aceștia trebuie să-și asume și momentul în raport de care urma să se stabilească

judiciar despăgubirea, neputând solicita, contrar normei de drept, calcularea

despăgubirii la un alt moment.

Așadar, Legea-cadru

în materia exproprierilor nr. 33/1994 stabilește un criteriu legal ce trebuie

avut în vedere de comisia de experți, în sensul că evaluarea imobilului supus

exproprierii se face în raport de prețurile de tranzacționare ale unor imobile

similare, de la data efectuării raportului de expertiză, adică de la o dată cât

mai apropiată de momentul pronunțării hotărârii prin care se stabilește

cuantumul despăgubirii.

În sistemul Legii nr.

33/1994 legiuitorul a legat cele două momente - ale transferului dreptului de

proprietate din proprietatea privată a expropriatului în proprietatea publică a

statului și cel al plății despăgubirii efective - de momentul rămânerii

definitive a hotărârii judecătorești pronunțate în cauza având ca obiect

expropriere, cu respectarea imperativului constituțional consacrat de art. 44

alin. (3) din Constituție, potrivit căruia "Nimeni nu poate fi expropriat

decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă

și prealabilă despăgubire".

Astfel, potrivit

alin. (1) al art. 28 din Legea nr. 33/1994, "Transferul dreptului de

proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul

expropriatorului se produce îndată ce obligațiile impuse lui prin hotărâre

judecătorească au fost îndeplinite", iar potrivit alin. (4) al aceluiași

text de lege, "Hotărârea de expropriere va stabili despăgubirea ținând

seama, pentru drepturile reale prevăzute la alin. (3), de dispozițiile art.

26".

Din analiza normelor

legale care reglementează procedura de expropriere reiese că efectul translativ

de drept real al hotărârii de expropriere este afectat de o condiție

suspensivă, aceea ca expropriatorul să fi consemnat la dispoziția

expropriatului sumele aferente despăgubirii. Prin această modalitate de

reglementare sunt respectate imperativele constituționale cuprinse în art. 44

alin. (3) din Constituție, ca despăgubirea să fie prealabilă exproprierii.

Cu privire la

condiția ca despăgubirea pentru expropriere să fie justă, la momentul

stabilirii cuantumului despăgubirii prin hotărârea judecătorească instanța este

obligată să respecte normele juridice de trimitere cuprinse în 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994, conform căruia, "La calcularea cuantumului

despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care

se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea

administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum

și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite,

luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia", precum și în art.

27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform căreia "Despăgubirea acordată

de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator

(...)".

Înalta Curte constată

că, prin actele normative adoptate în materie de expropriere pentru cauză de

utilitate publică, a fost stabilită ca moment al despăgubirii data efectuării

raportului de expertiză.

O asemenea

reglementare nu poate fi considerată ca fiind contrară art. 1 din Protocolul 1

al Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece în jurisprudența sa

Curtea Europeană a învederat că statele membre pot adopta o legislație prin care

să stabilească cuantumul despăgubirii, chiar sub valoarea reală a imobilului

expropriat, dacă măsura exproprierii este legală, urmărește realizarea unui

scop de utilitate publică și este consecința unor reforme economice sau sociale

(parag. 15 din cauza Granitul contra României, Hotărârea din 24 aprilie 2012).

În sensul că nu se poate aplica principiul restituirii în întregime a valorii

bunului expropriat statuează Curtea Europeană în jurisprudența sa și în cauzele

Papamichalopoulos et autres c. Grèce din 31 octombrie 1995, cauza

Scordino c. Italie nr. 36813/97, § 249, Kozacıoğlu c. Turquie [GC],

nr. 2334 din 3 din 19 februarie 2009.

În cauza de față,

măsura exproprierii a fost luată pentru realizarea unui obiectiv de utilitate

publică, în contextul social al declanșării exproprierilor de utilitate publică

pentru fluidizarea traficului și modernizarea centurii rutiere a municipiului

București, prin H.G. nr. 1519/2007 pentru completarea H.G. nr. 948/2007, iar

valoarea despăgubirii a fost stabilită de către instanța de apel în funcție de

criterii obiective (respectiv în raport de prețurile de tranzacționare), care

permit stabilirea unei despăgubiri apropiate de valoarea reală a bunului.

Prin Decizia nr. 395

din 1 octombrie 2013, Curtea Constituțională a reținut că art. 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994 vizează stabilirea despăgubirilor în caz de neînțelegere

între părți cu privire la cuantumul acestora în faza judiciară a procedurii

exproprierii. Potrivit acestui text de lege, evaluarea imobilului supus exproprierii

se face în raport cu prețurile de tranzacționare a unor imobile similare, de la

data întocmirii raportului de expertiză, adică la o dată cât mai apropiată de

momentul pronunțării hotărârii prin care se stabilește cuantumul despăgubirii

și de momentul transferului dreptului de proprietate. Prin urmare, instanța nu

se poate raporta la valoarea despăgubirilor stabilită la momentul emiterii

actului de expropriere, deoarece tocmai contestarea valorii despăgubirii

stabilite la acel moment a declanșat procesul între părți, respectiv faza

judiciară a procedurii de expropriere.

Creșterea sau

descreșterea valorii imobilului supus exproprierii, consecință a fluctuației

pieței în domeniul imobiliar, are un caracter general, iar corecția acestui

fenomen a generat necesitatea stabilirii valorii despăgubirilor prin raportare

la valoarea de piață a imobilului la momentul cel mai apropiat de finalizarea

procedurii de expropriere.

În ce privește

prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a observat că

necesitatea despăgubirii proprietarului pentru privarea de proprietate nu este

însă prevăzută de reglementarea mai sus menționată, dar a fost impusă de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că "o

privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără

plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanțe excepționale" -

Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunțată în Cauza Sporrong și Lonnroth

contra Suediei - deoarece, în absența indemnizării, protecția asigurată de art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție ar fi iluzorie și ineficace.

Indemnizarea trebuie să fie rezonabilă, dar Convenția "nu garantează, în

toate cazurile, dreptul la o compensare integrală a pierderii suferite",

deoarece "obiective legitime, de utilitate publică, cum ar fi realizarea

unor reforme economice sau de justiție socială, pot milita pentru o indemnizare

(rambursare) inferioară valorii de piață a imobilului" - Hotărârea din 21

februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții contra Regatului Unit al

Marii Britanii și al Irlandei; Hotărârea din 9 octombrie 2003, pronunțată în

Cauza Biozokat A.E. c. Grecia.

Reclamanții au mai

susținut că instanța de apel a făcut o greșită apreciere asupra daunelor

cauzate în măsura exproprierii, ignorând înscrisurile depuse de aceștia și

respingând obiecțiunile împotriva suplimentului la raportul de expertiză.

Or, prin suplimentul

la raportul de expertiză întocmit la solicitarea instanței și la întocmirea

căruia apărătorul reclamanților s-a opus, experții au precizat că, în urma

exproprierii, restul de teren rămas în proprietatea reclamanților,

neexpropriat, nu a dobândit niciun spor de valoare și nici nu li s-au provocat

alte daune. Această concluzie a experților a fost contestată de reclamanți, în

sensul că urmare a exproprierii, contractul de închiriere pe care-l aveau cu un

terț a fost modificat în sensul micșorării chiriei, iar ulterior reziliat.

Înalta Curte observă

că prin aceste susțineri se critică modul de stabilire, pe baza probelor

administrate, a situației de fapt în prezenta pricină. Or, asemenea critici nu

se încadrează în niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute

expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului

judiciar în recurs.

Față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în

recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de

recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin

hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc în

realitate recurenții, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin

raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

De aceea, susținerile

formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea

de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de

legalitatea hotărârii atacate.

Referitor la recursul

declarat de pârâți, se constată că acesta vizează neacordarea, de către

instanța de apel, a cheltuielilor de judecată.

Prin Încheierea din

11 martie 2010 a Curții de Apel București, instanța a încuviințat proba cu

expertiză tehnică solicitată de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA,

fiind stabilit și onorariul provizoriu în sumă de 1.000 RON în sarcina

acestuia.

Deși

recurenții-pârâți au susținut prin motivele de recurs că au achitat onorariul

de expert prin OP din 4 iunie 2010, se constată că, prin adresa formulată de

expert C.A.A., aceasta învederează instanței că până la data de 2 decembrie

2010 nu s-a depus la dosar chitanța de plată a onorariului dispus prin

Încheierea din 11 martie 2010.

Acest ordin de plată

din anul 2010 nu se regăsește printre înscrisurile celor trei volume ale

instanței de apel, astfel că în mod corect instanța a respins aceste

cheltuieli, ca nefondate.

În ce privește

Ordinul de plată din 11 iulie 2012, în cuantum de 600 RON, achitat urmare a

efectuării suplimentului la raportul de expertiză, se constată că la dosar

apel, se află o xerocopie a acestuia, transmisă prin fax.

Numai că, pentru a fi

admis petitul referitor la cheltuieli de judecată nu este suficient ca acestea

să fie solicitate, ci trebuie să fie și însoțite de dovezi în acest sens. În

cauza de față dovada privind plata onorariului pentru suplimentul la raportul

de expertiză o reprezintă o xerocopie, neconformată cu originalul.

Așadar, lipsa de

diligență a pârâților sau a apărătorului acestora de a depune la dosar

înscrisurile doveditoare nu poate afecta legalitatea hotărârii atacate în ceea

ce privește modul de soluționare a capătului de cerere având ca obiect

cheltuielile de judecată.

În raport cu aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri vor

fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții V.R., V.L. și V.C. și de

pârâții C.N.A.D.N.R. SA și Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA împotriva Deciziei

civile nr. 424A din 22 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 februarie 2014.

Procesat

de GGC - AZ