ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 507/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 62 din 16 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții V.R., V.L. și V.C. împotriva pârâților Statul Român prin C.N.A.D.N.R. și C.N.A.D.N.R., a fost modificată Hotărârea nr. 21 din 25 februarie 2008 emisă de pârâtă, în sensul că s-a recunoscut reclamanților dreptul la suma de 1.354.896 RON, despăgubiri pentru terenul expropriat în sumă de 1.054 mp și a fost menținut restul dispozițiilor actului normativ contestat. În consecință, au fost obligați pârâții la plata sumei anterior menționată în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, pârâta C.N.A.D.N.R.

SA fiind obligată și la plata sumei de 2.501,70 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Pentru a hotărî în acest sens, s-a reținut de către prima instanță că Hotărârea nr. 21 din 25 februarie 2008 emisă de către pârâtă, privitoare la exproprierea terenului în suprafață de 1.054 mp din București, sector 1, a fost contestată de către reclamanți exclusiv sub aspectul întinderii despăgubirilor propuse de către pârâtă, despăgubiri care au fost stabilite la suma de 387.113,12 RON. În vederea determinării valorii reale a despăgubirii cuvenite reclamanților pentru terenul expropriat, prima instanță a dispus efectuarea unei expertize care a estimat valoarea despăgubirilor la suma de 1.354.896 RON.

Prima instanță nu a primit pretențiile reclamanților, care au contestat acest cuantum, pretinzând că ar fi mai mic decât valoarea de piață, întrucât a reținut că aceștia nu au făcut dovezi concrete pentru a-și proba susținerile și întrucât expertiza s-a efectuat și prin mijlocirea unui expert propus de către reclamanți, ce a reprezentat interesele acestora, care însă a semnat expertiza fără nicio opinie separată, în sensul celor susținute de reclamanți. S-a mai avut în vedere și faptul că despăgubirea estimată prin expertiză a propus o valoare de 3 ori mai mare decât cea oferită de către expropriator. Împrejurarea că terenul ce a constituit proprietatea reclamanților este necesar statului pentru dezvoltarea unor proiecte locale nu se poate constitui într-o sursă de îmbogățire fără justă cauză prin pretinderea unor despăgubiri în cuantum peste cel caracteristic zonei și realității pieței imobiliare.

Tribunalul a făcut aplicare în cauză dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reținând că sumele pretinse drept onorariu de avocat sunt nejustificat de mari în raport cu gradul de dificultate a cauzei și cu durata de soluționare a acesteia. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel pârâta C.N.A.D.N.R. și reclamanții. Prin Decizia civilă nr. 424A din 22 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au admis apelurile formulate de reclamanți și de pârâta C.N.A.D.N.R., a fost schimbată în parte sentința, în sensul diminuării despăgubirilor cuvenite la suma de 619.317,225 RON, îndepărtarea dispoziției privind obligarea la plata despăgubirilor în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii și majorarea cheltuielilor de judecată cuvenite reclamanților la suma de 3.504,7 RON, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

S-a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată în apel. Pentru a decide astfel, instanța a reținut următoarele: Prima instanță nu a respectat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, întrucât modalitatea de evaluare a despăgubirii utilizată de comisia de experți cu ocazia întocmirii raportului de expertiză în fața primei instanțe nu corespunde exigențelor acestui text legal, deoarece a avut la bază oferte de vânzare.

În aplicarea dispozițiilor acestui text legal, instanța de apel a ordonat efectuarea unei noi expertize evaluatorii prin mijlocirea aceleiași comisii de experți la patru momente diferite prin raportare la criteriul prețurilor cu care se vând în mod obișnuit imobile de același fel în unitatea administrativ-teritorială și a constatat că evaluarea prin comparație în funcție de tranzacțiile din anul 2011 este cea care dă expresie deplină unei corecte aplicări a prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât are în vedere prețurile de vânzare "la data întocmirii raportului de expertiză". Prin această evaluare, în cuprinsul răspunsului comisiei de experți la obiecțiunile formulate s-a estimat o despăgubire de 135 euro/mp, iar instanța a avut în vedere că, dintre cele trei comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2011, doar cel autentificat sub nr. AA din 29 aprilie 2011 fiind privitor la un imobil cu caracteristici similare celui expropriat.

Prin Încheierea de la 23 iunie 2011, instanța a înlăturat critica potrivit căreia experții și-ar fi spus părerea. S-a reținut că efectuarea expertizei de aceiași experți care au realizat lucrarea la fond nu este de natură să atragă incompatibilitatea acestora, în condițiile în care obiectivele stabilite în apel sunt diferite față de cele din fața instanței de fond. Faptul că instanța de judecată din apel a recurs, pentru motive de ușurință a procedurii și celeritate, la sprijinul aceleiași comisii ce a întocmit expertiza și în primă instanță, nu înseamnă că s-au anulat criteriile de compunere a comisiei de experți menționate în cuprinsul art. 25 din Legea nr. 33/1994, de vreme ce se constată că acestea au fost respectate cu ocazia formării comisiei la momentul inițial.

S-a mai reținut că, prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit la solicitarea instanței, experții au precizat că în urma exproprierii, restul de teren rămas în proprietatea reclamanților și care nu a fost expropriat nu a dobândit niciun spor de valoare, dar și că apelanților-reclamanți nu li s-au provocat alte daune ca urmare a exproprierii. Această din urmă concluzie a expertizei a fost contestată de către apelanții-reclamanți care au pretins că urmare a acțiunii de expropriere, contractul de închiriere pe care îl aveau încheiat prin societatea lor (SC R.C.T. SRL), cu SC E.T. SRL pentru folosirea clădirii cu destinația de sediu firmă și service auto, situată pe teren, a suferit modificări prin diminuarea chiriei, iar ulterior a și fost reziliat din cauza diminuării prin expropriere a suprafeței de teren ce a antrenat lipsa unui spațiu de expunere adecvat, blocarea accesului la suprafața închiriată, modificarea esențială a structurii bunului închiriat.

Instanța a constatat că această apărare este una cu totul nouă, formulată pentru prima oară în apel și că nu este de natură să contrazică concluziile suplimentului la expertiză întrucât înșiși reclamanții au afirmat prin cererea de chemare în judecată că au fost înștiințați printr-o adresă din 2006 a d-nei avocat S.T., în calitate de reprezentant al C.N.A.D.N.R., în legătură cu demararea lucrărilor privind extinderea centurii rutiere în zona de nord a municipiului București. Tot aceștia au afirmat că la 17 octombrie 2006 au pus la dispoziția C.N.A.D.N.R., prin avocat, documentele doveditoare a dreptului lor de proprietate, dovezile în acest sens fiind atașate cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, la data obținerii autorizației de construire, 24 august 2006 sau, cel mai târziu imediat ulterior acestui moment, apelanții-reclamanți au cunoscut despre intenția realizării unui obiectiv de interes public ce avea să le afecteze proprietatea, de vreme ce la 17 octombrie 2006 au predat apelantei-pârâte documentele lor de proprietate. Aceasta dovedește că, acceptând să continue planurile lor investiționale, prin edificarea unei construcții de amploare care a presupus efectuarea și a unor dotări speciale și specifice unui spațiu destinat service auto, pe care ulterior au închiriat-o unui terț, apelanții-reclamanți și-au asumat riscul acestei afaceri concepute în atare condiții de vulnerabilitate.

Experții au precizat că, la data notificării exproprierii, terenul era liber de construcții, amenajat pentru parcare, astfel că proprietarii erau obligați să respecte destinația pentru utilitate publică și să țină cont în proiectele lor de eventuala destinație a terenului. S-a reținut că prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 33/1994 în condițiile în care norma de trimitere cuprinsă în art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 supunea acțiunea în contestarea despăgubirilor doar dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, respectiv sub aspectul stabilirii despăgubirii; în privința condițiilor și termenelor de plată a despăgubirii rămân aplicabile dispozițiile speciale ale art. 5 alin. (8) din Legea nr. 198/2004.

Curtea a apreciat ca fiind întemeiate și criticile apelanților-reclamanți prin care s-au plâns față de neacordarea cheltuielilor de judecată constând în onorarii de expert, observându-se că aceștia au făcut dovada plății cu acest titlu și a sumei de 1.003 RON. În privința celorlalte tipuri de cheltuieli, s-a constatat că nu au existat dovezi, iar a onorariului de avocat, că a fost corect diminuat prin aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., măsura primei instanțe fiind și motivată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. În ce privește dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reclamanții au susținut că instanța de apel, cu încălcarea art. 25 din Legea nr. 33/1994, nu a permis reclamanților să-și aleagă un expert parte, încălcând dreptul acestora la apărare.

Astfel, instanța a omis să pună în vedere părților să-și desemneze câte un expert parte și a numit, din oficiu, o comisie formată din aceiași experți care realizaseră raportul de expertiză înaintea instanței de fond, experți care nu-și mai puteau spune părerea în apel, conform art. 204 alin. (1) și art. 24 C. proc. civ. Se susține că pentru aceste motive, sancțiunea ce intervine este nulitatea hotărârii pronunțate de instanța de apel. În ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că a fost încălcat principiul constituțional al despăgubirii juste și prealabile. Cât privește caracterul just al despăgubirii, art. 26 din Legea nr. 33/1994 îl explicitează, arătând că aceasta trebuie să se compună din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului, iar cuantumul despăgubirii se raportează la valoarea de circulație a bunului de la momentul exproprierii.

Imperativul constituțional al caracterului prealabil al despăgubirii impune cu necesitate raportarea valorii de circulație a bunului expropriat la momentul luării măsurii exproprierii, data de 25 februarie 2008. Susțin că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile Legii nr. 33/1994 când a apreciat ca moment de referință "data întocmirii raportului de expertiză", prin raportare la valoarea de circulație a imobilului de la nivelul anului 2011, adică de la o dată ulterioară întocmirii raportului de expertiză. Se mai arată că instanța de apel a făcut o greșită apreciere asupra daunelor cauzate de măsura exproprierii.

Astfel, ulterior rămânerii în pronunțare asupra fondului cauzei, instanța de apel, pronunțând Încheierea din data de 23 aprilie 2012, a dispus repunerea cauzei pe rol în vederea efectuării unui supliment la raportul de expertiză, iar la termenul de judecată din data de 30 mai 2012, Curtea de apel București a fixat obiectivele suplimentare, respectiv să se stabilească dacă s-au înregistrat ca urmare a exproprierii, daune aduse proprietarilor-reclamanți. În probațiune, reclamanții au depus înscrisuri care dovedeau că pe terenul expropriat existau construcții, însă aceste înscrisuri au fost ignorate cu desăvârșire de către experți cu ocazia întocmirii raportului suplimentar. Prin urmare, reclamanții au formulat obiecțiuni împotriva suplimentului la raportul de expertiză, solicitând refacerea acestuia și audierea experților în vederea stabilirii adevărului tehnic.

Deși nici pârâta și nici procurorul nu s-au împotrivit acestei cereri, instanța de judecată a respins cererile subsemnaților, susținând că ar reprezenta apărări noi, făcute direct în apel. Instanța de apel a omis faptul că demersurile pentru edificarea construcțiilor fuseseră inițiate cu mult anterior emiterii autorizației de construcție, contractul de antrepriză însuși fiind anterior acesteia; că prima notificare referitoare la măsura concretă a exproprierii le-a fost adresată abia la data de 10 ianuarie 2008; că prin adresa doamnei avocat S.T., de la finalul anului 2006 erau înștiințați generic asupra unor lucrări de extindere a centurii rutiere de nord a municipiului București, fără a le fi puse la dispoziție date concrete privitoare la data, întinderea și certitudinea luării unor măsuri de expropriere; că autorul măsurilor de expropriere nu putea pretinde persoanelor expropriate să se abțină de la exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate.

Împotriva aceleiași decizii au declarat recurs și pârâții, susținând că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a art. 274 C. proc. civ., ceea ce se circumscrie art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se arată că, prin apelul declarat în cauză, au arătat că sentința este netemeinică și nelegală, întrucât se întemeiază pe un raport de expertiză criticabil sub aspectul evaluării făcute de către experți. Pentru efectuarea expertizei la solicitarea pârâților, Curtea de Apel București a stabilit în sarcina acestora obligația de plată a onorariului de expertiză, iar aceștia s-au conformat, dovadă fiind ordinele de plată ce totalizează 1.600 RON. Instanța de apel a respins cererea pârâților de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, motivat de faptul că acestea nu au fost dovedite.

Recurenții-pârâți învederează că onorariul de expert a fost achitat în două etape, 1.000 RON cu OP din 4 iunie 2010 și 600 RON cu OP din 11 iulie 2012. Analizând recursurile din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate. În ce privește recursul reclamanților, se constată următoarele: Prin Încheierea din 11 martie 2010 s-a încuviințat proba cu expertiză tehnică evaluatorie solicitată de pârâți, instanța numind aceiași experți desemnați de instanța de fond, iar la acel termen, deși prezent în sală, apărătorul reclamanților nu s-a opus efectuării unei noi expertize. Deși aveau posibilitatea recuzării experților în termen de 5 zile de la numirea acestora, în temeiul art. 204 pct. 2 C. proc.

civ., reclamanții nu au înțeles să formuleze cerere în acest sens. După întocmirea și depunerea raportului de expertiză, reclamanții au formulat obiecțiuni, la data de 15 septembrie 2010, însă acestea vizau neconvocarea părților la efectuarea expertizei și modalitatea de evaluare a terenului. De altfel, astfel cum rezultă din Încheierea din 9 decembrie 2010, la momentul concluziilor asupra nulității raportului de expertiză efectuat fără convocarea părților, apărătorul reclamanților nu a invocat împrejurarea că raportul de expertiză a fost întocmit de aceeași comisie de experți. Abia la data de 10 iunie 2011 reclamanții au depus obiecțiuni la noul raport de expertiză întocmit în cauză, solicitând anularea acestuia față de încălcarea art. 25 din Legea nr. 33/1994 și art. 4 alin. (9) din Legea nr. 194/2008, care stabilesc componența comisiei de experți ce întocmește expertiza.

Se observă, totodată, că obiectivele expertizei efectuate în apel sunt diferite de cele încuviințate de prima instanță. Astfel, în timp ce expertiza de la fond viza evaluarea terenului expropriat, la data exproprierii, iar întocmirea raportului de expertiză s-a făcut prin raportare la prețurile de ofertare, în apel instanța a fixat ca obiectiv evaluarea imobilului prin raportare la prețurile efective de tranzacționare imobiliară pentru perioadele: februarie 2008 (momentul exproprierii), decembrie 2008 (momentul efectuării expertizei la fond), iunie 2010 (expertiza din apel), cât și la momentul actual. Prin suplimentul la raportul de expertiză, instanța a solicitat lămuriri în legătură cu terenul rămas neexpropriat, în sensul dovedirii unui eventual spor de valoare ori a intervenirii unor daune aduse reclamanților, dar și clarificări sub aspectul precizării dacă experții au avut în vedere și înscrisurile depuse la dosarul de apel de către reclamanți.

De asemenea, raportul de expertiză tehnică a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, potrivit cu care, pentru stabilirea despăgubirilor instanța va constitui o comisie de experți compusă dintr-un expert numit de instanță, unul desemnat de expropriator și un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii. Expertul propus de reclamanți în fața primei instanțe, dl. V.G., a participat și la efectuarea expertizei în apel, astfel că nu poate fi primită susținerea reclamanților că nu li s-a dat posibilitatea de a-și alege liber un specialist care să participe la lucrările de expertizare și determinare a valorii despăgubirilor, ceea ce le-ar încălca dreptul la apărare.

Trecând peste aceste considerente, se constată că în virtutea rolului activ, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., instanța de apel a stabilit ca expertiza să fie efectuată de aceiași trei experți care au realizat lucrarea la fond și din rațiuni ce țin de soluționarea cauzei cu celeritate, având în vedere că acea comisie cunoștea deja actele și înscrisurile dosarului, a identificat deja imobilul și putea răspunde obiecțiunilor stabilite de instanță. Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 nefiind incident. Critica reclamanților, în sensul că momentul în raport cu care se stabilește valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat este data exproprierii, este nefondată.

Prealabil analizei acestei critici, se constată că Hotărârea nr. 21 din 25 februarie 2008, contestată de reclamanți, a fost emisă în baza dispozițiilor Legii nr. 198/2004. Această hotărâre fiind emisă sub imperiul acestei legi, și contestația formulată împotriva acestei hotărâri este reglementată de dispozițiile Legii nr. 198/2004, chiar dacă nu ar fi fost în vigoare la data introducerii contestației, având în vedere principiul că legea civilă nu retroactivează, ea se aplică numai pentru viitor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 15 alin. (1) din Constituție, potrivit cu care "legea dispune numai pentru viitor". Deși prin art. 35 din Legea nr. 255/2010 a fost abrogată Legea nr. 198/2004, Legea nr. 255/2010 produce efecte la momentul intrării în vigoare, acționează doar pentru viitor și se aplică numai raporturilor juridice născute sub imperiul ei și nu asupra raporturilor născute înainte de intrarea sa în vigoare.

Art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care face trimitere art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 (astfel cum acest din urmă text legal era în vigoare la data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, contestată de reclamanți, respectiv Hotărârea nr. 21 din 25 februarie 2008, precum și pe parcursul soluționării cauzei pe fond în procedura judiciară), prevede că: "La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța, vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză (...)". Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și a prevederilor art. 21 - 27 din aceeași lege, care reglementează procedura judiciară a exproprierii, rezultă fără dubiu că raportul de expertiză la care se referă art. 26 din Legea nr. 33/1994 este cel efectuat prin intermediul instanței de judecată.

În atare condiții, cum reclamanții au înțeles să-și asume demersul judiciar prin intermediul căruia au înțeles să conteste cuantumul despăgubirii stabilite de expropriator, aceștia trebuie să-și asume și momentul în raport de care urma să se stabilească judiciar despăgubirea, neputând solicita, contrar normei de drept, calcularea despăgubirii la un alt moment. Așadar, Legea-cadru în materia exproprierilor nr. 33/1994 stabilește un criteriu legal ce trebuie avut în vedere de comisia de experți, în sensul că evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport de prețurile de tranzacționare ale unor imobile similare, de la data efectuării raportului de expertiză, adică de la o dată cât mai apropiată de momentul pronunțării hotărârii prin care se stabilește cuantumul despăgubirii.

În sistemul Legii nr. 33/1994 legiuitorul a legat cele două momente - ale transferului dreptului de proprietate din proprietatea privată a expropriatului în proprietatea publică a statului și cel al plății despăgubirii efective - de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate în cauza având ca obiect expropriere, cu respectarea imperativului constituțional consacrat de art. 44 alin. (3) din Constituție, potrivit căruia "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire". Astfel, potrivit alin. (1) al art. 28 din Legea nr. 33/1994, "Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului se produce îndată ce obligațiile impuse lui prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite", iar potrivit alin. (4) al aceluiași text de lege, "Hotărârea de expropriere va stabili despăgubirea ținând seama, pentru drepturile reale prevăzute la alin. (3), de dispozițiile art. 26". Din analiza normelor legale care reglementează procedura de expropriere reiese că efectul translativ de drept real al hotărârii de expropriere este afectat de o condiție suspensivă, aceea ca expropriatorul să fi consemnat la dispoziția expropriatului sumele aferente despăgubirii.

Prin această modalitate de reglementare sunt respectate imperativele constituționale cuprinse în art. 44 alin. (3) din Constituție, ca despăgubirea să fie prealabilă exproprierii.

Cu privire la condiția ca despăgubirea pentru expropriere să fie justă, la momentul stabilirii cuantumului despăgubirii prin hotărârea judecătorească instanța este obligată să respecte normele juridice de trimitere cuprinse în 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform căruia, "La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia", precum și în art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform căreia "Despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator (...)". Înalta Curte constată că, prin actele normative adoptate în materie de expropriere pentru cauză de utilitate publică, a fost stabilită ca moment al despăgubirii data efectuării raportului de expertiză.

O asemenea reglementare nu poate fi considerată ca fiind contrară art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece în jurisprudența sa Curtea Europeană a învederat că statele membre pot adopta o legislație prin care să stabilească cuantumul despăgubirii, chiar sub valoarea reală a imobilului expropriat, dacă măsura exproprierii este legală, urmărește realizarea unui scop de utilitate publică și este consecința unor reforme economice sau sociale (parag.

15 din cauza Granitul contra României, Hotărârea din 24 aprilie 2012). În sensul că nu se poate aplica principiul restituirii în întregime a valorii bunului expropriat statuează Curtea Europeană în jurisprudența sa și în cauzele Papamichalopoulos et autres c. Grèce din 31 octombrie 1995, cauza Scordino c. Italie nr. 36813/97, § 249, Kozacıoğlu c. Turquie [GC], nr. 2334 din 3 din 19 februarie 2009. În cauza de față, măsura exproprierii a fost luată pentru realizarea unui obiectiv de utilitate publică, în contextul social al declanșării exproprierilor de utilitate publică pentru fluidizarea traficului și modernizarea centurii rutiere a municipiului București, prin H.G. nr. 1519/2007 pentru completarea H.G.

nr. 948/2007, iar valoarea despăgubirii a fost stabilită de către instanța de apel în funcție de criterii obiective (respectiv în raport de prețurile de tranzacționare), care permit stabilirea unei despăgubiri apropiate de valoarea reală a bunului. Prin Decizia nr. 395 din 1 octombrie 2013, Curtea Constituțională a reținut că art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 vizează stabilirea despăgubirilor în caz de neînțelegere între părți cu privire la cuantumul acestora în faza judiciară a procedurii exproprierii. Potrivit acestui text de lege, evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport cu prețurile de tranzacționare a unor imobile similare, de la data întocmirii raportului de expertiză, adică la o dată cât mai apropiată de momentul pronunțării hotărârii prin care se stabilește cuantumul despăgubirii și de momentul transferului dreptului de proprietate.

Prin urmare, instanța nu se poate raporta la valoarea despăgubirilor stabilită la momentul emiterii actului de expropriere, deoarece tocmai contestarea valorii despăgubirii stabilite la acel moment a declanșat procesul între părți, respectiv faza judiciară a procedurii de expropriere. Creșterea sau descreșterea valorii imobilului supus exproprierii, consecință a fluctuației pieței în domeniul imobiliar, are un caracter general, iar corecția acestui fenomen a generat necesitatea stabilirii valorii despăgubirilor prin raportare la valoarea de piață a imobilului la momentul cel mai apropiat de finalizarea procedurii de expropriere.

În ce privește prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a observat că necesitatea despăgubirii proprietarului pentru privarea de proprietate nu este însă prevăzută de reglementarea mai sus menționată, dar a fost impusă de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanțe excepționale" - Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunțată în Cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei - deoarece, în absența indemnizării, protecția asigurată de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție ar fi iluzorie și ineficace.

Indemnizarea trebuie să fie rezonabilă, dar Convenția "nu garantează, în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală a pierderii suferite", deoarece "obiective legitime, de utilitate publică, cum ar fi realizarea unor reforme economice sau de justiție socială, pot milita pentru o indemnizare (rambursare) inferioară valorii de piață a imobilului" - Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei; Hotărârea din 9 octombrie 2003, pronunțată în Cauza Biozokat A.E. c. Grecia. Reclamanții au mai susținut că instanța de apel a făcut o greșită apreciere asupra daunelor cauzate în măsura exproprierii, ignorând înscrisurile depuse de aceștia și respingând obiecțiunile împotriva suplimentului la raportul de expertiză.

Or, prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit la solicitarea instanței și la întocmirea căruia apărătorul reclamanților s-a opus, experții au precizat că, în urma exproprierii, restul de teren rămas în proprietatea reclamanților, neexpropriat, nu a dobândit niciun spor de valoare și nici nu li s-au provocat alte daune. Această concluzie a experților a fost contestată de reclamanți, în sensul că urmare a exproprierii, contractul de închiriere pe care-l aveau cu un terț a fost modificat în sensul micșorării chiriei, iar ulterior reziliat. Înalta Curte observă că prin aceste susțineri se critică modul de stabilire, pe baza probelor administrate, a situației de fapt în prezenta pricină.

Or, asemenea critici nu se încadrează în niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc în realitate recurenții, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. De aceea, susținerile formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

Referitor la recursul declarat de pârâți, se constată că acesta vizează neacordarea, de către instanța de apel, a cheltuielilor de judecată. Prin Încheierea din 11 martie 2010 a Curții de Apel București, instanța a încuviințat proba cu expertiză tehnică solicitată de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA, fiind stabilit și onorariul provizoriu în sumă de 1.000 RON în sarcina acestuia. Deși recurenții-pârâți au susținut prin motivele de recurs că au achitat onorariul de expert prin OP din 4 iunie 2010, se constată că, prin adresa formulată de expert C.A.A., aceasta învederează instanței că până la data de 2 decembrie 2010 nu s-a depus la dosar chitanța de plată a onorariului dispus prin Încheierea din 11 martie 2010. Acest ordin de plată din anul 2010 nu se regăsește printre înscrisurile celor trei volume ale instanței de apel, astfel că în mod corect instanța a respins aceste cheltuieli, ca nefondate.

În ce privește Ordinul de plată din 11 iulie 2012, în cuantum de 600 RON, achitat urmare a efectuării suplimentului la raportul de expertiză, se constată că la dosar apel, se află o xerocopie a acestuia, transmisă prin fax. Numai că, pentru a fi admis petitul referitor la cheltuieli de judecată nu este suficient ca acestea să fie solicitate, ci trebuie să fie și însoțite de dovezi în acest sens. În cauza de față dovada privind plata onorariului pentru suplimentul la raportul de expertiză o reprezintă o xerocopie, neconformată cu originalul. Așadar, lipsa de diligență a pârâților sau a apărătorului acestora de a depune la dosar înscrisurile doveditoare nu poate afecta legalitatea hotărârii atacate în ceea ce privește modul de soluționare a capătului de cerere având ca obiect cheltuielile de judecată.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții V.R., V.L. și V.C. și de pârâții C.N.A.D.N.R. SA și Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA împotriva Deciziei civile nr. 424A din 22 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2014. Procesat de GGC - AZ