ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 690/2020

HOTĂRÂRE

20.03.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 690/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 23.04.2019, sub nr. x/2019, reclamanții A., B., A. și C. au chemat în judecată pârâta D. (în calitate de corespondent/reprezentant în România al asigurătorului de răspundere civilă E.), pentru ca prin hotărârea care se va pronunța să dispună obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 9.930,37 de RON și 2.000 de euro cu titlu de daune materiale și la plata sumei de 200.000 de euro, daune morale, către A. (tatăl victimei), a sumei de 300.000 de euro, cu același titlu, către C. (fiul victimei), precum și a rentei în cuantum de 1.000 de RON/lună până la împlinirea vârstei de 18 ani (începând cu 14.01.2016), a sumei de 200.000 de euro, cu titlu de daune morale către B. (mama victimei)și a sumei de 150.000 de euro, cu același titlu, către A. (fratele victimei).

În drept s-au invocat prevederi din C. civ., C. proc. civ., Rregulamentul (UE) nr. 1215/2012.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției extinctive, iar pe fondul pricinii a susținut că este exagerat cuantumul daunelor solicitate.

Ulterior, reclamanții și-au precizat cererea, în sensul că înțeleg să cheme în judecată și pârâta E., prin mandatar D., arătând că solicită ca despăgubirile să fie plătite fie de pârâta D., în calitate de corespondent/reprezentant de Carte Verde al asigurătorului de răspundere civilă E., care gestionează și regularizează dosarul de daună întocmit, fie de pârâta E., prin mandatar D..

Prin sentința civilă nr. 2699/30.09.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului București, secția a VI-a civilă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.

Pentru a pronunța această sentință, referitor la excepția de necompetență teritorială, Tribunalului București, secția a VI-a civilă a reținut că există prevederi de drept internațional privat care stabilesc inclusiv competența teritorială, iar aceasta chiar și în ceea ce privește Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, și, în continuarea raționamentului, că prevederile art. 11 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 arată că: [un asigurător care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție: […] în alt stat membru, în cazul acțiunilor introduse de către deținătorul poliței de asigurare, de către asigurat sau de către un beneficiar, în fața instanțelor de la locul unde este domiciliat reclamantul […]. Iar acest text este interpretat de Curtea de la Luxembourg ca fiind aplicabil pentru o situație precum în speță, având în vedere statuările din cauza C-463/06 (FBTO Schadeverzekeringen NV împotriva Jack Odenbreit), unde s-a reținut, prin raportare la textele din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, reluate în Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, că: [trimiterea de la articolul 11 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială la articolul 9 alin. (1) litera (b) din acest regulament trebuie interpretată în sensul că persoana vătămată poate intenta o acțiune direct împotriva asigurătorului, în fața instanței de la locul unde aceasta este domiciliată într-un stat membru, atunci când o astfel de acțiune directă este posibilă, iar asigurătorul este domiciliat pe teritoriul unui stat membru.

Prin urmare, s-a conchis că instanțele române sunt competente să judece prezenta cauză și că norma conflictuală fixează inclusiv competența teritorială, iar nu doar pe cea internațională, recunoscând persoanelor menționate posibilitatea de a-l acționa în justiție pe asigurător în fața instanței de la locul propriului lor domiciliu.

Cât privește înrâurirea faptului că în speță există 4 reclamanți cu domicilii în diferite zone ale țării asupra raționamentului expus, s-a reținut că, într-adevăr, în speță este vorba despre 4 cereri distincte, ceea ce vrea să însemne că, potrivit art. 11 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, fiecare reclamant ar putea să învestească cu o cerere diferită tribunalul de la domiciliul său.

Dar regula de competență analizată nu înlătură de la aplicare normele naționale referitoare la conexitate, așa că, în măsura în care fiecare reclamant ar fi formulat o cerere deosebită, art. 139 C. proc. civ. permitea reunirea tuturor cererilor.

Singura problemă se ridică în privința instanței de la domiciliul cărui reclamant trebuie declinată cauza. Or, având în vedere că oricare dintre acestea ar fi competente, alegerea poate fi făcută de reclamanți (care au atributul sesizării) sau de tribunalul de față.

Având în vedere acestea, instanța a apreciat că Tribunalul Gorj este cel mai bine plasat să judece cauza, dat fiind că acolo se află domiciliul a 3 dintre cei 4 reclamanți.

Pentru toate acestea s-a admis excepția de necompetență teritorială, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului Gorj, unde a fost înregistrat sub același număr de dosar, cu prim termen de judecată la data de 13.01.2020, când reclamanții au invocat, prin notele de ședință depuse la dosar, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Gorj.

Prin sentința civilă nr. 16/30.09.2019, Tribunalul Gorj a admis excepția de necompetență teritorială, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a constatat conflictul negativ de competență și a sesizat ICCJ în vederea soluționării acestuia, suspendând judecata pricinii.

În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamanții A., B., A. și C. - părinții, fratele și fiul minor al persoanei asigurate F. - decedată în accidentul de circulație din 14.01.2016, produs pe teritoriul Germaniei, au învestit Tribunalul București, secția a VI-a civilă cu acțiune în despăgubiri materiale și morale, în contradictoriu cu pârâta D. în calitate de corespondent/reprezentant în România al asigurătorului de răspundere civilă E. - pentru conducătorul auto G., fiind invocate ca temei de drept al pretențiilor deduse judecății: Norma nr. 23/06.11.2014, prevederile art. 1349 C. civ., art. 1357 C. civ., art. 1381 C. civ., art. 1385 C. civ., art. 1391 C. civ., art. 28 C. proc. pen., prevederile Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12.12.2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Transpunând speței pe rol dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. b) din Regulamentul nr. 1215/2012 - potrivit cu care un asigurător care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție în alt stat membru, în cazul acțiunilor introduse de deținătorul poliței de asigurare de către asigurat sau de către un beneficiar, în fața instanțelor de la locul unde este domiciliat reclamantul - rezultă că sub aspectul competenței generale în soluționarea litigiului, aceasta aparține instanțelor române, iar sub aspectul competenței materiale, aceasta aparține tribunalului în primă instanță.

În ceea ce privește competența teritorială, aceasta aparține Tribunalului București, secția a VI-a civilă, așa cum a fost învestit prin cererea introductivă de către reclamanți, care și-au exercitat dreptul de opțiune între mai multe instanțe deopotrivă competente material și teritorial, în aplicarea art. 107 C. proc. civ. raportat la art. 115 C. proc. civ. și art. 1070 C. proc. civ. raportat la alr. 1072 C. proc. civ.

Referitor la competența teritorială, în regulă generală, art. 107 C. proc. civ., prevede că cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel;

Potrivit art. 115 C. proc. civ., în materie de asigurări, cererea privitoare la despăgubiri, se va putea face și la instanța în circumscripția căreia se află: domiciliul sau sediul asiguratului; bunurile asigurate; locul unde s-a produs riscul asigurat - deci, legiuitorul în materie de asigurări și numai pentru cererile pe despăgubiri, a oferit posibilitatea reclamantului să aleagă între mai multe instanțe deopotrivă competente teritorial și material, norma legală în litera și spiritul ei fiind astfel concepută încât să protejeze persoana asigurată prin însăși înlesnirea accesului acesteia la o instanță de judecată și la administrarea de probatorii.

Interpretând în litera și spiritul său Regulamentul UE nr. 1215/2012, tribunalul constată și reține că referitor la competența internațională a instanței, s-a dispus ca aceasta să fie stabilită având în vedere în primul rând principiul protejării părții defavorizate, raportat la prevederile regulamentului, după cum urmează: "Potrivit considerentului (18) din Preambulul Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, în cazul contractelor de asigurare, al contractelor cu consumatorii și al contractelor de muncă, partea defavorizată trebuie să fie protejată prin norme de competență mai favorabile intereselor sale decât normele generale prevăzute în prezentul regulament. Este rațiunea pentru care, în aceste materii, Regulamentul instituie niște pachete de norme pentru determinarea competenței internaționale, derogatorii de la regulile deja analizate, menite să protejeze partea mai defavorizată(mai slabă) din respectivul contract, prin facilitarea accesului său la justiție.

Pentru a contrabalansa efectele menționate, regulamentul instituie, în materiile analizate, o competență internațională specială, caracterizată prin două trăsături esențiale: instituirea unor competențe internaționale alternative, la opțiunea părții defavorizate, când aceasta are calitatea de reclamant".

Dispozițiile art. 11 alin1 lit. b) din Regulamentul UE nr. 1215/2012, nu trebuie interpretate și aplicate în sensul că stabilesc cu caracter obligatoriu competența teritorială în cazul litigiilor izvorând din contractele de asigurări, ca fiind cea de la domiciliul reclamantului - în accepțiunea pe care o dă reglementarea internă sintagmei de "domiciliu"/ "sediu", sensul gramatical și logico-juridic al textului fiind acela că sub aspectul competenței internaționale un asigurător care are domiciliul/sediul pe teritoriul unui stat membru UE, poate fi acționat în justiție în alt stat membru UE, în fața instanțelor de la locul unde este domiciliat reclamantul - fără ca prin aceasta să fie înlăturate normele de procedură interne dacă acestea sunt mai favorabile reclamanților din astfel de litigii.

În cererea pe rol, reclamanți sunt părinții, fratele și fiul minor al persoanei asigurate F. - decedată în accidentul de circulație din 14.01.2016, produs pe teritoriul Germaniei, și în exercitarea dreptului lor de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente teritorial, au învestit cu cererea de chemare în judecată în despăgubiri, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, această prevedere fiind mai favorabilă reclamanților în considerarea accesului lor la justiție, exercitării dreptului la apărare și administrării probatoriilor.

Cum legiuitorul român a instituit în mod expres o normă de procedură de protecție pentru reclamantul din acțiunea în despăgubiri în materie de asigurări, asemenea normelor cuprinse în Regulamentul nr. 1215/2012, a obliga reclamanții să se judece la o altă instanță decât cea pentru care au optat în considerarea protejării intereselor lor sub aspectul competenței teritoriale a instanței învestită să le soluționeze litigiu, golește de conținut facilitatea legală instituită de cod în favoarea reclamanților, obligându-i să se judece numai la instanța lor de domiciliu - deși în speță nu toți reclamanții au domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Gorj, ceea ce desigur este contrar literei și spiritului art. 2 - art. 3 C. proc. civ., Constituției, Declarației Universale a Drepturilor Omului și chiar Regulamentului UE nr. 1215/2012.

Examinând conflictul de competență cu soluționarea căruia a fost învestită, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Reclamanții A., B., A. și C. - părinții, fratele și fiul minor al persoanei asigurate F. - decedată în accidentul de circulație din 14.01.2016, produs pe teritoriul Germaniei, au învestit Tribunalul București, secția a VI-a civilă cu acțiune în despăgubiri materiale și morale, în contradictoriu cu pârâta D., în calitate de corespondent/reprezentant în România al asigurătorului de răspundere civilă E. - pentru conducătorul auto G., fiind invocate ca temei de drept al pretențiilor deduse judecății: Norma nr. 23/06.11.2014, prevederile art. 1349 C. civ., art. 1357 C. civ., art. 1381 C. civ., art. 1385 C. civ., art. 1391 C. civ., art. 28 C. proc. pen., prevederile Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12.12.2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Așadar, cererea principală dedusă judecății a fost formulată în contradictoriu cu pârâta D., societatea care are calitatea de corespondent/reprezentant de Carte Verde în România al asigurătorului de răspundere civilă E., cu sediul în București, astfel că, văzând dispozițiile art. 107 și 115 C. proc. civ. și în conformitate cu regula esențială în materie de competență teritorială alternativă conținută de art. 116 C. proc. civ., aceea că în toate cazurile reclamantul este cel care are alegerea între două sau mai multe instanțe, deopotrivă competente, Tribunalului București îi revine competența de soluționare a pricinii.

Cererea adițională formulată de reclamanți oral la primul termen de judecată și depusă ulterior în scris, are un caracter subsidiar, prin aceasta fiind completate pretențiile formulate anterior, în sensul că aceleași despăgubiri sunt solicitate pârâtei E., prin mandatar D., în cazul în care cererea inițială nu va fi primită.

Din punct de vedere al competenței (materiale și teritoriale), această cerere adițională este, potrivit art. 123 C. proc. civ., în căderea instanței competente să judece cererea inițială, legiuitorul urmărind instituirea și pentru acestea a prorogării legale de competență, similar cererilor incidentale și accesorii.

Prin urmare, pentru considerentele expuse și independent de disputa instanțelor aflate în conflict de competență, referitoare la faptul că dispozițiile art. 11 alin1 lit. b) din Regulamentul UE nr. 1215/2012 ar fixa sau nu, cu caracter obligatoriu, competența teritorială de soluționare a cazul litigiilor izvorând din contractele de asigurări în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului, cu excluderea competenței alternative mai favorabile reglementate de dreptul intern, Înalta Curte, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.