ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2143/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2916, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, obligarea pârâtei la plata sumei de 258.162 RON, reprezentând contravaloare lipsă de folosință a imobilului situat în Iași, strada x, județul Iași pentru perioada ianuarie 2016 - octombrie 2016. În drept, a invocat dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 și urm., art. 1516, art. 1527 și urm. C. civ., art. 40 din Legea nr. 10/2001, art. 194 și urm. C. proc. civ.

Sentința pronunțată de tribunal Prin Sentința nr. 744 din 30 mai 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea formulată de reclamant.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin Decizia nr. 226 A din 26 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței pronunțate de tribunal, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 60.980 euro, echivalent în RON la data plății, la cursul BNR, reprezentând contravaloare lipsă folosință pentru perioada ianuarie 2016 - octombrie 2016, pentru imobilul situat în Iași, str. x, compus din teren de 1.169 mp și construcție de 776 mp, precum și a cheltuielilor de judecată în sumă de 15.085,6 RON și de 3.039,5 RON.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA - C.N.A.I.R. S.A. (fostă Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA - C.N.A.D.N.R. SA), indicând motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. O primă critică a vizat, în opinia recurentei, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 292, art. 261 alin. (1) și art. 330 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel și-a întemeiat, în mod nelegal, soluția pe un raport de expertiză extrajudiciară contestat de recurentă. Pârâta a susținut astfel că acest raport nu îi este opozabil pentru că încuviințarea expertizei nu a fost dispusă de instanță în conformitate cu dispozițiile art. 330 și urm. C. proc. civ., caz în care, în speță, au fost încălcate principiile dreptului la apărare și al contradictorialității. A mai precizat că mijloacele de probă extrajudiciare, ca o excepție de la principiul nemijlocirii probelor, se pot folosi numai în cazul în care nu pot fi administrate probe judiciare. Pârâta a susținut și că instanța de apel a admis apelul reclamantului, deși, pentru a putea vorbi de o lipsă de folosință, acesta trebuia să aibă un titlu de proprietate, instanța configurând eronat situația de fapt, atât timp cât reclamantului nu i-a fost emisă decizia de restituire a imobilului revendicat în baza Legii nr. 10/2001. În acest sens pârâta a arătat că a emis reclamantului Decizia nr. 1086 de restituire a imobilului la data de 17 iulie 2017 și a susținut că doar după această dată acesta poate fi considerat proprietarul imobilului, sub condiția intabulării lui, pentru ca acesta să intre în circuitul civil. În consecință, pârâta a susținut că reclamantul nu putea solicita contravaloarea lipsei de folosință a imobilului anterior emiterii acestei decizii, întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 dau dreptul la despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenurilor restituite numai din momentul emiterii deciziei de restituire, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/2001, deoarece se referă exclusiv la imobilele cu privire la care obligația de predare este reglementată de art. 25 alin. (5) din același act normativ. Recurenta a mai susținut că nu se poate reține că reclamantului i-a fost încălcat dreptul de proprietate din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motivat de faptul că obiectul cererii deduse judecății nu îl constituie revendicarea, ci plata unei despăgubiri, iar temeiul juridic al pretenției de despăgubire îl constituie dispozițiile unei legi de reparație, anume ale Legii nr. 10/2001. Ori, potrivit legii speciale de reparație dreptul de despăgubire pentru lipsa de folosință se naște la momentul expirării unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei de restituire, decizie care nu fusese emisă reclamantului. A criticat faptul că instanța de apel a reținut eronat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, deși nu poate fi reținută culpa recurentei. În acest sens, pârâta a arătat că modificările legislative intervenite au făcut imposibilă finalizarea unei proceduri începute pe vechea reglementare, procedură diferită față de cea din noua reglementare, împrejurare care nu-i este imputabilă, precum și faptul că imobilul se află în patrimoniul companiei unde statul este acționar majoritar, iar procedurile de scoatere din patrimoniu sunt anevoioase, cu mențiunea că în prezent în imobil își desfășoară activitatea salariații recurentei și că imobilului i s-au adus îmbunătățiri. Ultima critică formulată în recurs s-a referit la obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, aceasta considerând că nu s-a aflat în culpă procesuală.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 2 octombrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA împotriva Deciziei nr. 226 A din 26 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți la data de 20 noiembrie 2019.

Apărările formulate în cauză Intimatul - reclamant A. a formulat note de concluzii, prin care a solicitat ca în măsura în care se va constata admisibilitatea recursului, acesta să fie respins și să se mențină, ca temeinică și legală, decizia pronunțată în apel.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție În drept, potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (1) teza I C. proc. civ., probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Potrivit alin. (5) al aceluiași articol: Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc. Alin. (6) al articolului menționat statuează următoarele: Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ.: Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. În speță, analizând lucrările dosarului, se constată că expertiza contabilă nu a fost propusă ca probă la judecata în fond a litigiului nici de partea reclamantă, nici de partea pârâtă, iar necesitatea administrării unei astfel de probe, sub motiv că cele propuse de părți ar fi neîndestulătoare, nu a fost pusă în discuția părților din oficiu de către judecătorii fondului. Cât privește raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul B., se constată că acesta a fost propus de reclamant în cadrul probei cu înscrisuri la judecata în primă instanță, că acest înscris, în respectarea principiului contradictorialității dezbaterilor și al respectării dreptului la apărare, a fost comunicat părții pârâte (care nu a contestat primirea) și, respectiv, că încuviințarea și administrarea acestui înscris ca probă în proces a fost încuviințată de instanța de judecată. Actele dosarului evidențiază, contrar susținerilor pârâtei, că înscrisul menționat a fost propus de reclamant ca probă prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 octombrie 2016 și, mai apoi, prin nota de probe datată 8 mai 2017 și că a fost încuviințat de prima instanță, în cadrul probei cu înscrisuri, prin încheierea de ședință din 15 mai 2017. Raportul de expertiză contabilă menționat este un raport judiciar, fiind întocmit de expertul B. în procesul civil ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2015 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, proces având ca obiect o cerere de despăgubire similară formulată de reclamant, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a aceluiași imobil pentru o altă perioadă de timp, anume pentru perioada decembrie 2011 - iulie 2013 și care a fost finalizat prin Decizia civilă nr. 242 A din 28 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Așa fiind, cum proba cu acest înscris a fost propusă și încuviințată cu respectarea dispozițiilor procedurale la judecata în primă instanță și cum înscrisul nu a fost combătut de pârâtă, care nu a înțeles să propună și să administreze proba contrară, Înalta Curte constată că nu poate primi critica potrivit căreia această probă nu a fost admisă "în cadrul procedural" în fața instanțelor de fond. Constatarea se impune cu atât mai mult cu cât pârâta își întemeiază critica pe dispozițiile procedurale care reglementează administrarea probei cu expertiza, prevăzută de dispozițiile art. 330 și urm. C. civ., în condițiile în care o astfel de probă, cu expertiză contabilă, nu a făcut obiectul dezbaterilor la judecata în fond, nefiind propusă de părți și nici apreciată a fi necesar administrată de către instanțele de fond, caz în care, în raport de dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., o astfel de omisiune nu poate fi invocată în căile de atac. De altminteri, în dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, pârâta se rezumă să prezinte conținutul dispozițiilor art. 292 (depunerea înscrisurilor), art. 261 (locul administrării probelor) și art. 330 C. proc. civ. (încuviințarea expertizei), fără a indica, în concret, încălcările săvârșite de judecătorii fondului sau impedimentele care ar fi împiedicat-o să conteste la judecata în fond a pricinii această probă și, după caz, să administreze proba contrară, în conformitate cu dispozițiile procedurale. Acest aspect, al necontestării probei menționate, a fost, de altminteri, reținut și de instanța de apel care a statuat, prin hotărârea recurată, în sensul că o chirie lunară de cca 6.000 euro lunar este una rezonabilă față de evoluția pieței imobiliare, cu mențiunea că modul de calcul al despăgubirii nu a fost supus nici unei critici din partea pârâtei intimate, ceea ce face ca instanța de apel să-l rețină cu valoarea probatorie. Cât privește critica privind lipsa titlului de proprietate al reclamantului reprezentat de o decizie de restituire a imobilului care să fi fost emisă în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, condiție apreciată de pârâtă ca fiind de natură să lipsească de fundament pretenția de despăgubire dedusă de reclamant judecății, Înalta Curte, constată, de asemenea, că nu poate fi primită, întrucât aceasta lipsă i se datorează, întârzierea emiterii dispoziției de restituire constituind însăși fapta ilicită care a condus la angajarea răspunderii sale civile delictuale în cauza pendinte. Anume, reținând incidența prevederilor art. 1357 alin. (1) C. civ., instanțele de fond au constatat că pârâta se face vinovată de neemiterea acestei decizii timp de doi ani și împiedicarea proprietarului de a se folosi de bunul său, faptă ilicită care a cauzat reclamantului prejudiciul a cărui acoperire o urmărește în prezenta cauză prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei și prin obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului. Concluzia s-a impus întrucât emiterea dispoziției de restituire a imobilului din municipiul Iași, str. x, compus din teren în suprafață de 1.169 mp și construcții în suprafață de 776 mp, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, a fost statuată în sarcina pârâtei printr-o hotărâre judecătorească definitivă pe care însă pârâta nu a executat-o benevol. În acest sens, instanța de apel a reținut că pârâta a fost obligată prin Sentința civilă nr. 1400 din 23 octombrie 2014 a Tribunalul București, secția a III-a civilă, rămasă definitivă prin Decizia nr. 631R din 28 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, să emită în favoarea reclamantului dispoziția de restituire în natură a imobilului mai sus menționat, dispoziție pe care însă a emis-o cu întârziere, după declanșarea procedurii execuționale, la data de 17 iulie 2017, rămânând astfel, fără drept, în posesia imobilului. Așa fiind, cum însuși faptul neemiterii de către pârâtă a titlului de proprietate (dispoziție de restituire) în favoarea reclamantului se constituie în fapta ilicită, lipsa acestui titlul fiind deci consecința faptei sale ilicite și, totodată, cauza prejudiciului suferit de reclamant prin privarea de folosință a imobilului, Înalta Curte constată că pârâta nu se poate prevala de propria-i faptă ilicită pentru a cere înlăturarea răspunderii sale, astfel cum eronat și contradictoriu pretinde prin recurs. Cât privește dispozițiile art. 25 alin. (5) și art. 40 din Legea nr. 10/2001, este de observat că au fost edictate în favoarea proprietarilor cărora, prin procedurile administrative prevăzute de legea menționată, le-au fost restituite în natură imobilele preluate abuziv de stat, textele de lege prevăzând posibilitatea actualilor deținători ai imobilelor de a încheia un protocol de predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziției de restituire, termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, pot încheia în prezența executorului judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului (art. 25 alin. (5) și, totodată, sancțiunea aplicabilă deținătorului imobilului pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute de norma de drept anterioară, anume obligația de a plăti noului proprietar o sumă calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit (art. 40). Dispozițiile legale menționate, într-adevăr, nu sunt incidente raportului dedus judecății, însă critica reclamantei sub acest aspect, al aplicării greșite a dispozițiilor legale menționate, nu poate fi primită deoarece nu se fundamentează pe considerentele hotărârii recurate. Astfel, verificând considerentele hotărârii recurate se constată că instanța de apel nu a reținut incidența dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 10/2001 iar trimiterea la dispozițiile art. 25 s-a realizat în contextul analizării caracterului ilicit al conduitei pârâtei dedus din neîndeplinirea de către aceasta a obligației legale de aducere la îndeplinire a obligației de emitere a dispoziției de restituire, ceea ce impune concluzia că trimiterea se referea la alin. (1), nu al alin. (5) al articolului menționat. Cât privește critica prin care pârâta invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 1357 și urm. C. civ. în condițiile inexistenței vinovăției sale, Înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate fi primită. Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că instituțiile statului, cum este și cazul pârâtei, sunt primele chemate la respectarea drepturilor statornicite prin hotărâri judecătorești și că argumentele invocate de pârâtă în scopul înlăturării vinovăției sale, anume intervenția unor modificări legislative și structura acționariatului, nu se constituie în cauze obiective de natură să împiedice aducerea la îndeplinire a obligațiilor prin hotărâri judecătorești definitive. Înalta Curte constată, totodată, că nu poate primi în acest scop, al înlăturării vinovăției, nici apărarea pârâtei privind caracterul anevoios al scoaterii din patrimoniu a imobilului ce trebuia restituit reclamantului, argumentat de faptul că este o companie la care statul este acționar majoritar. Aceasta, întrucât, respectivele formalități se impuneau a fi efectuate de la momentul primei constatări a faptului preluării abuzive a imobilului de stat și a necesității restituirii, care a fost statuată prin Sentința civilă nr. 1865 din 12 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă definitivă, prin Decizia civilă nr. 154/A din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală și irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 2788 din 6 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Împrejurarea că ulterior pronunțării hotărârilor judecătorești menționate, între părți a mai existat un al doilea litigiu generat de modalitatea de emitere a deciziei de restituire emisă de pârâtă în executarea hotărârilor judecătorești mai sus arătate, litigiu finalizat prin Sentința civilă nr. 1400 din 23 octombrie 2014 a Tribunalului București, secția a-III-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 631R din 28 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care pârâta a fost obligată să emită o nouă dispoziție de restituire în favoarea reclamantului (pe care a emis-o abia la 17 iulie 2017), nu este de natură să înlăture vinovăția pârâtei, cum eronat pretinde aceasta ci, dimpotrivă, confirmă tergiversarea nejustificată a finalizării procedurii de restituire a imobilului către reclamant. Este de observat, totodată, că prin hotărârile judecătorești definitive menționate s-a statuat cu privire la îndreptățirea reclamantului (sau a autorului său) la restituirea imobilului în considerarea faptului deposedării de imobil în mod abuziv, de statul comunist, împrejurare față de care Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiată și critica prin care pârâta contestă considerentele hotărârii recurate potrivit cărora reclamantul ar deține un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această constatare nu poate fi înlăturată, cum eronat pretinde pârâta, sub motiv că obiectul cererii deduse judecății îl constituie plata de despăgubiri, cât timp această pretenție este fundamentată de reclamant pe calitatea sa de proprietar al imobilului, calitate recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă, care nu lasă loc de îndoială cu privire la îndreptățirea sa de a fi despăgubit pentru lipsa de folosință a imobilului. Cât privește critica prin care pârâta pretinde greșita obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că nu poate fi primită, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 453 (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul, cum a fost și cazul său, va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Așa fiind, pentru considerentele arătate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.