Vidu și alții împotriva României

La originea cauzei se află o sesizare (nr. 9835/02) dirigată împotriva României și de care trei cetățeni ai acestui Stat, d-nele Hareta-Paraschiva Vidu, Matilda Zoescu și Adriana Popescu ("reclamantele"), au sesizat Curtea la 14 ianuarie 2002 în virtutea art. 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Ca urmare a decesului primei reclamante, la 30 august 2002, copiii săi, d-na Ruxandra Vidu și dl Cristian Dragoș Vidu, și soțul ei dl Nicolae Vidu au exprimat la 8 iulie 2003 dorința de a continua procesul.

A doua reclamantă, Matilda Zoescu, a decedat în 2004, la o dată nespecificată. A treia reclamantă, Adriana Popescu, a decedat de asemenea la o dată nespecificată, după cum Curtea a fost informată de Guvern la 21 decembrie 2005. Niciun posibil moștenitor al celor două reclamante nu a informat Curtea de dorința de a continua sesizarea, pentru cât timp a fost introdusă de d-nele Matilda Zoescu și Adriana Popescu.

Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să numească d-nele Hareta-Paraschiva Vidu, Matilda Zoescu și Adriana Popescu "reclamantele", deși astazi calitatea trebuie atribuită moștenitoarelor primei reclamante (cf. hotărâre Dalban c. România [MC], nr. 28114/95, § 1, CEDO 1999-VI).

Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de dl Răzvan Horațiu Radu, Agent al Guvernului român în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

La 26 septembrie 2005, Curtea a hotărât comunicarea sesizării Guvernului. Folosind prevederile art. 29 § 3, a hotărât că vor fi examinate simultan admisibilitatea și meritul cauzei. PE FAPT

La sfârșitul anilor 50 și începutul anilor 60, terenurile agricole care aparțineau particulari au devenit proprietate a Statului sau a cooperativelor agricole. D-na P. a fost de asemenea afectată de această măsură. A trebuit să cedeze terenul în virtutea decretului nr. 115/1959.

În 1991 a fost votată legea nr. 18/1991, care acorda persoanelor ale căror terenuri deveniSeră, sub regimul comunist, proprietate a Statului sau cooperativelor, dreptul de a se vedea restituit aceste terenuri.

La o dată nespecificată, reclamantele au cerut comisiei locale de aplicare a legii nr. 18/1991 din Măneciu ("comisia") "reintegrarea" (reconstituire) dreptului de proprietate pe mai multe terenuri care aparținuseră d-nei P.

Prin decizie din 3 august 1991, comisia a respins cererea, cu motivul că terenurile nu figurau în registrele primăriei și că, de mai mult, reclamantele nu depuseseră actele necesare pentru a dovedi calitatea de foști proprietari ai terenurilor în cauză. B. Atribuirea în proprietate a mai multor terenuri în aplicarea legii nr. 18/1991

La o dată nespecificată, cele trei reclamante și patru alți moștenitori ai d-nei P. au dat în judecată comisia, cerând anularea deciziei din 3 august 1991.

Prin sentință din 22 mai 1992, tribunalul de prima instanță al Vălenii de Munte a admis acțiunea lor. Tribunalul a anulat decizia comisiei, considerând-o abuzivă, și a acordat în comun celor șapte demandanți, inclusiv reclamantelor, în calitate de moștenitori ai d-nei P., dreptul de proprietate pe șapte terenuri de o suprafață totală de 100 600 m², repartizate în mai multe zone pe teritoriul comunelor Măneciu (77 100 m²) și Izvoarele (23 500 m²).

În absența apelului, sentința din 22 mai 1992 a devenit definitiv și a fost revêtue de formula executorie.

La 24 iunie 1992, primarul Măneciu a anunțat d-na Hareta-Paraschiva Vidu că comisia va proceda la atribuirea terenurilor reclamantelor "în funcție de timp disponibil".

Din elementele dosarului rezultă că decizia definitiv din 22 mai 1992 rămâne, până astazi, neexecutată. C. Acțiunea de împărțire succesorală între prima reclamantă și alți moștenitori ai d-nei P.

La o dată nespecificată, d-na Hareta-Paraschiva Vidu a introdusă o acțiune de împărțire succesorală împotriva șase alți moștenitori ai d-nei P., inclusiv a doua și a treia reclamantă.

Prin sentință din 26 ianuarie 1993, tribunalul de prima instanță al Vălenii de Munte a hotărât pe acțiunea de împărțire. Reclamantele s-au văzut fiecare atribuite loturi conținând o parte din terenurile prevăzute în sentința din 22 mai 1992. Hareta-Paraschiva Vidu s-a văzut atribuită cinci parcele de teren, din care patru, de suprafață totală de 8 400 m², situate pe locurile Bărățești, Peste Gârlă, Pe mal monument și Târtan, ale comunei Măneciu, erau aceleași ca acelea identificate de decizia din 22 mai 1992. A doua reclamantă, Matilda Zoescu, a acceptat cedarea lotului în favoarea primei reclamante Hareta-Paraschiva Vidu în schimbul unei diferențe de preț. Lotul cedat primei reclamante cuprindea cinci parcele de teren, din care patru, de suprafață totală de 13 031 m², situate pe locurile Bărățești, Peste Gârlă, Pe mal monument și Târtan ale comunei Măneciu.

După respingerea apelului și a recursului, sentința din 26 ianuarie 1993 a devenit definitiv și a fost revêtue de formula executorie.

La 9 octombrie 1994, un executor de justiție lângă tribunalul de prima instanță al Vălenii de Munte a dres un proces-verbal de atribuire reclamantelor a terenurilor vizate de sentința din 26 ianuarie 1993.

La 12 aprilie 1995, consiliul local a confirmat d-nei Hareta-Paraschiva Vidu că figura în registrul agricol cu terenurile atribuite de sentința de împărțire succesorală din 26 ianuarie 1993, și că impozitele aferente terenurilor în cauză ar trebui plătite la comuna Măneciu. D. Acțiune în vederea executării sentinței din 22 mai 1992

Reclamantele susțineau că au încercat de mai multe ori obținea din partea primariei Măneciu și consilului local executarea sentinței din 22 mai 1992.

Cum rezultă din corespondența lor cu primăria, mai multe parcele din terenurile care au fost obiectul sentinței din 22 mai 1992 au fost atribuite unor terți.

La 6 aprilie 1998, în răspuns la memorandumul depus de d-na Adriana Popescu, consiliul local al Măneciu a informat-o că terți ocupaseră din 1962 parte din terenurile în cauză în virtutea anumitor contracte de schimb. A invitat-o pe reclamantă să formeze o acțiune în justiție împotriva acestor terți. Într-o altă scrisoare adresată d-nei Hareta-Paraschiva Vidu, consiliul local a precizat că, în virtutea prevederilor legii nr. 18/1991, contractele de schimb încheiate cu terți pentru același loc în perioada comunistă rămâneau valabile, foștii proprietari având dreptul a se vedea atribuiți terenuri pe alte locuri.

La 6 septembrie 1999, reclamantele au dat în judecată comisia, primarul Măneciu și comisia departamentală de aplicare a legii nr. 18/1991 în fața tribunalului de prima instanță al Vălenii de Munte, pentru a-i constrânge să le atribuie aceste terenuri și să le elibereze titlurile de proprietate, după cum prevăzut de sentința din 22 mai 1992. Reprezentantul comisiei locale s-a opus acțiunii, invocând că reclamantele fuseră puse în posesie prin proces-verbal dres la 9 octombrie 1994 de executorul de justiție în executare a sentinței de împărțire succesorală din 26 ianuarie 1993. În schimb, a observat că comisia locală deja atribuise unor terți mai multe loturi din terenurile în cauză.

Prin sentință din 19 aprilie 2000, tribunalul de prima instanță al Vălenii de Munte a admis acțiunea reclamantelor, cu motivul că comisia nerespectase sentința din 22 mai 1992 și prevederile legii nr. 18/1991. A judecat că proces-verbaul dres de executor de justiție ca urmare a procedurii de împărțire succesorală n-avea nicio semnificație juridică cu privire la obligația comisiei de a pune reclamantele în posesie a terenurilor prevăzute de sentința din 22 mai 1992 și de a le elibera titlul de proprietate. A condamnat primarul Măneciu să plătească reclamantelor daune-interi de 5 000 lei români pe zi de întârziere în executarea acelei sentințe de la data în care sentința din 19 aprilie 2000 ar deveni definitiv și până la executare definitiv a sentinței din 22 mai 1992. Comisia a apelat împotriva acestei sentințe.

Prin hotărâre din 1 septembrie 2000, tribunalul departamental Prahova a admis apelul comisiei locale, cu motivul că punerea în posesie a reclamantelor avea loc în 1994 prin proces-verbal dres de executorul de justiție în executare a sentinței date de tribunalul de prima instanță al Vălenii de Munte, la 26 ianuarie 1993, în cadrul acțiunii de împărțire succesorală. În plus, a judecat că comisia locală nu era obligată să elibereze reclamantele titlu de proprietate pe terenurile în cauză, având în vedere faptul că sentința de împărțire succesorală constituia un asemenea titlu.

Prin hotărâre din 12 septembrie 2001, curtea de apel Ploiești a respins recursul format de reclamante împotriva hotărârii din 1 septembrie 2000, reiterând argumentația tribunalului departamental Prahova. E. Dezvoltări după hotărârea definitiv din 12 septembrie 2001

D-na Hareta-Paraschiva Vidu a lansat procedura pentru a-și înregistra în registrul imobiliar terenurile atribuite de sentința de împărțire succesorală din 26 ianuarie 1993. Potrivit reclamantei, consiliul local Măneciu a refuzat acordarea vizei pentru documentele necesare înregistrării în registrul imobiliar, cu motivul că terenurile în cauză "fuseră atribuite unor terți", fără a furniza explicații suplimentare.

Reclamantele au dat în judecată consiliul local pentru a-l constrânge acorde viza documentelor necesare înregistrării în registrul imobiliar. La 14 ianuarie 2003, tribunalul departamental Prahova a respins acțiunea ca inadmisibilă, cu motivul că reclamantele nu urmaseră procedura de recurs administrativ prevăzută obligatorie de legea nr. 29/1990 înainte de sesizarea tribunalului. Reclamantele nu au apelat împotriva acestei sentințe care a devenit definitiv.

În 1995, un terț, P.E. a inițiat o acțiune împotriva reclamantelor cerând împărțirea mai multor terenuri care era obiect al sentinței din 22 mai 1992. Această procedură este în prezent încă pendintă.

În cadrul acesteia, la 17 iunie 2004, tribunalul de prima instanță al Vălenii de Munte a ordonat, la cererea P.E., înscrierea în registrul imobiliar a o opoziție la vânzare privind terenurile în cauză până la soluționarea acțiunii de împărțire. PE DREPT I.

Curtea estimează, având în vedere obiectul prezentei cauze și ansamblul elementelor care se află în posesia ei, în special certificatul atestând calitatea de moștenitori, eliberat la 1 octombrie 2002, că numai d-na Ruxandra Vidu și dl Cristian Dragoș Vidu în calitatea de moștenitori ai reclamantei Hareta-Paraschiva Vidu pot pretinde să aibă interes suficient pentru a justifica continuarea examinării sesizării și le recunoaște deci calitatea a se substitui primei reclamante în speța de față (Hodos și alții c. România, nr. 29968/96, § 42, 21 mai 2002, și Vladuț c. România, nr. 6350/02, § 25, 30 noiembrie 2006). Dl Nicolae Vidu, având renunțat la succesiunea primei reclamante, cum rezultă din certificatul din 1 octombrie 2002, nu justifică interes suficient de a continua sesizarea alături de moșteniții Hareta-Paraschiva Vidu.

Curtea observă de asemenea că reclamantele Matilda Zoescu și Adriana Popescu au decedat și că nu a fost informată de intenția eventualilor moștenitori ai celor două reclamante defuncte de continua sesizarea. Ținând seama de celor de mai sus, și faptul că nicio circumstanță relevând art. 37 § 1 in fine nu necesită continuarea examinării acestei părți a sesizării, Curtea va limita analiza sa doar la griurile susținute de prima reclamantă (vezi, Rotariu și alții c. România (decizie), nr. 23753/02, 20 septembrie 2007). De aceasta, convine a radia din rol partea sesizării care privește reclamantele defuncte Matilda Zoescu și Adriana Popescu. II. PRIVITOR LA ÎNCĂLCAREA SUSȚINUTĂ A ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE ȘI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

Reclamantele susțineau că neexecutarea deciziei definitive din 22 mai 1992 încălcase dreptul lor de acces la tribunal, după cum prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, și de asemenea dreptul la respectarea bunurilor, după cum garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Articolele invocate sunt redactate după cum urmează: art. 6 § 1 "Toată persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) de tribunal (...), care va hotărî (...) contestațiilor privind drepturile și obligații de caracter civil (...)" art. 1 din Protocolul nr. 1 "Toată persoană fizică sau juridică are dreptul la respect pentru bunurile sale. Niciun lucru nu poate fi privat de proprietate decât pentru motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principii generale dreptului internațional. Prevederile de mai sus nu aduc atingere dreptului pe care posedă Statele să pună în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interes general sau pentru a asigura plată impozitelor sau alte contribuții sau amenzi." A. Pe admisibilitate

Guvernul consideră că reclamantele și-au pierdut calitatea de victime ale încălcărilor susținute. Pe de-o parte, trei reclamante care au inițial sesizat Curtea, și anume d-nele Hareta-Paraschiva Vidu, Matilda Zoescu și Adriana Popescu, au fost puse în posesie a terenurilor indicate de decizia din 22 mai 1992, cum consemnat în proces-verbaul dres de executorul de justiție la 9 octombrie 1994. De altfel, reclamanta Matilda Zoescu acceptase anterior o diferență de preț pentru a ceda lotul la prima reclamantă. Din acest motiv, nu ar putea mai pretinde executare a sentinței din 22 mai 1992.

Curtea observă că pe de-o parte, proces-verbaul de execuție din 9 octombrie 1994 privește executare a deciziei din 26 ianuarie 1993, dată în cadrul procedurii de împărțire între particulari, și anume reclamantele d-nele Hareta-Paraschiva Vidu, Matilda Zoescu și Adriana Popescu și alți co-moștenitori. Acel proces-verbal nu privește executare a deciziei din 22 mai 1992, dată într-o procedură împotriva administrației și pentru care nicio document atestând executare n-a fost prezentată Curții. Pe de altă parte, Guvernul susține, în observații, că decizia din 22 mai 1992 nu mai poate fi executată în forma inițială din cauza sentinței din 26 ianuarie 1993 și vânzării unor terți a terenurilor care era obiect al acelei decizii, deci admite că decizia din 22 mai 1992, ale cărei executare face obiectul prezentei sesizări, nu a fost executată. Convine, din aceasta, respinge excepția de defect de calitate de victimă a reclamantelor.

De altfel, Curtea constată că această parte a sesizării nu este evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție și nu se ciocnește cu nicio altă cauză de inadmisibilitate. Convine deci a o declara admisibilă. B. Pe meritul

Guvernul consideră că comisia administrativă nu mai putea proceda la punerea în posesie și eliberare a titlurilor de proprietate ale reclamantelor în conformitate cu decizia din 22 mai 1992, din cauza evoluțiilor posterioare acesteia, și anume, împărțire intervenită la 26 ianuarie 1993, vânzare unor terți a terenurilor care era obiect al acelei decizii și litigiu de împărțire inițiat de P.E. împotriva reclamantelor avut inceput în 1995 și încă pendintă.

Moșteniții primei reclamante se opun acestei teze. Afirmă că comisia administrativă n-a obedii niciodată deciziei definitive din 22 mai 1992 și că nici reclamantele, nici moșteniții lor, n-au niciodată fost puse în posesie a terenurilor identificate de acea decizie. De mai mult, administrația vânduse aceste terenuri. Cu privire la proces-verbaul de execuție dres de executorul de justiție la 9 octombrie 1994, indică că acel proces-verbal privește executare a altei decizii judiciare, și anume a celei din 26 ianuarie 1993, al cărei obiect era împărțire între co-moștenitori. Din acest motiv, executare acestei decizii de împărțire avea doar efect declarativ independent de caracter efectiv al posesiei acestor terenuri de co-moștenitori indivizi. Moșteniții primei reclamante susțin, de altfel, că decizia definitiv din 22 mai 1992 n-a niciodată fost anulată sau invalidată.

Curtea reamintește că, în prezenta cauză, deși reclamantele obținuseră la 22 mai 1992 o decizie internă definitiv ordinând comisiei administrative competente pentru aplicarea legii nr. 18/1991 a le pune în posesie mai multor terenuri identificate cât la suprafață și locație, și că au făcut, ulterior, demersuri în vederea executării, această decizie nu a fost nici executată integral, nici anulată sau modificată ca urmare exercitării unei căi de recurs prevăzute de lege. De mai mult, motivele pe care administrația ar fi putut invoca pentru a justifica imposibilitate obiectiv de execuție nu au niciodată fost aduse la cunoștința reclamantelor prin intermediul unei decizii judiciare sau administrative formale (Sabin Popescu c. România, nr. 48102/99, § 72, 2 martie 2004). De altfel, scrisoarea din 6 aprilie 1998, prin care consiliul local Măneciu răspundea memorandumului depus de d-na Adriana Popescu, care o informa indirect de presupusa imposibilitate execuție, nu poate constitui o "imposibilitate obiectiv" stabilit de decizie formală, de natură a o exonera de obligație prevăzut de acea decizie judiciară definitiv.

Curtea observă privitor hotărârii dată de curtea de apel Ploiești la 12 septembrie 2001, că aceasta din urmă considerat în mod greșit că reclamantele fuseră puse în posesie a parcelelor terenuri care trebuiau atribuite în virtutea sentinței din 22 mai 1992. Forța constată că Guvernul însuși recunoaște că reclamantele nu au fost puse în posesie a terenurilor pe locuri fixate de tribunal, din cauza vânzării acestor terenuri unor terți. Comunicarea consilului local din 6 aprilie 1998, care consideră că sentința din 11 iunie 1992 n-a fost executată (vezi paragraful § 24 mai sus) merge în aceiași direcție (vezi Sabin Popescu precitat, § 53).

Curtea observă, de altfel, că hotărârea din 12 septembrie 2001 n-a anulat sentința din 11 iunie 1992. N-a nici mai mult modificat modul execuție obligație decurgând din acea sentință. Numai prin asemenea anulare sau prin substituire de tribunal la obligație datorat în virtutea sentinței în cauză a altei obligații echivalente că situație continuă de neexecutare ar putea înceta (vezi Sabin Popescu precitat, § 54).

Curtea a tratat de mai multeori cauze ridic întrebări similare ca cea a speiței și constată încălcare art. 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Dragne și alții c. România, nr. 78047/01, 7 aprilie 2005).

După examinare tuturor elementelor prezentate, Curtea consideră Guvernul n-a expus nicio fapt nici argument putând duce concluzie diferit în cauza de față. Ținând seama jurisprudență în materie, Curtea estimează că în speța aceasta Statul, prin intermediul organelor specializate, n-a desfășurat toate eforturile necesare pentru a face executate deciziile judiciare favorabile reclamantelor. Din aceasta, Curtea concluzionează că a fost încălcare art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1. III.

Moșteniții primei reclamante solicită atribuire în posesie a parcelelor terenuri cum ordonat de decizia definitiv din 22 mai 1992.

Curtea consideră că, în circumstanțele speiței, problema aplicării art. 41 din Convenție nu se află în stare, deci convine a o rezerva ținând de asemenea seama eventualitate a unui acord între Statul pârât și interesați (art. 75 §§ 1 și 4 din Regulamentul Curții). PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Hotărăsc să radieze din rol partea sesizării privind reclamantele defuncte Matilda Zoescu și Adriana Popescu; 2. Declară sesizarea admisibilă cu privire Ruxandra Vidu și Cristian Dragoș Vidu și inadmisibilă pentru surplus; 3. Zice că a fost încălcare art. 6 § 1 din Convenție; 4. Zice că a fost încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 5. Zice că problema aplicării art. 41 din Convenție nu se află în stare; în consecință: a) o rezervă în întregime; b) invită Guvernul și reclamanta a-i adresa prin scris, într-un termen de șase luni de la data în care hotărârea va deveni definitiv în conformitate art. 44 § 2 din Convenție, observații pe această problemă și în special a-i da cunoștință orice acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura ulterioară și delegă președintelui camerei sarcina de a o fixa dacă este necesar. Făcut în limba franceză, apoi comunicat prin scris la 21 februarie 2008 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 9835/02) dirigée contre la Roumanie et dont trois ressortissantes de cet État, M mes Hareta-Paraschiva Vidu, Matilda Zoescu et Adriana Popescu (« les requérantes »), ont saisi la Cour le 14 janvier 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

A la suite du décès de la première requérante, le 30 août 2002, ses enfants, M me Ruxandra Vidu et M. Cristian Dragoș Vidu, ainsi que son veuf M. Nicolae Vidu ont exprimé le 8 juillet 2003, le souhait de continuer l’instance.

La deuxième requérante, Matilda Zoescu, est décédée en 2004, à une date non précisée. La troisième requérante, Adriana Popescu, est aussi décédée à une date non-précisée, tel que la Cour a été informée par le Gouvernement en date du 21 décembre 2005. Aucun successeur potentiel des deux requérantes n’a informé la Cour de son souhait de continuer la requête, pour autant qu’elle était introduite par M mes Matilda Zoescu et Adriana Popescu.

Pour des raisons d’ordre pratique, le présent arrêt continuera d’appeler M mes Hareta-Paraschiva Vidu, Matilda Zoescu et Adriana Popescu les « requérantes » bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité aux successeurs de la première requérante (cf. arrêt Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 1, CEDH 1999-VI).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par M. Răzvan Horațiu Radu, Agent du Gouvernement roumain auprès de la Cour européenne des Droits de l’Homme.

Le 26 septembre 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT

A la fin des années 50 et au début des années 60, les terrains agricoles appartenant aux particuliers devinrent propriété de l’État ou des coopératives agricoles. M.P. fut également affectée par cette mesure. Elle dut céder son terrain en vertu du décret n o 115/1959.

En 1991 fut votée la loi n o 18/1991, accordant aux personnes dont les terrains étaient devenus, sous le régime communiste, propriété de l’État ou des coopératives, le droit de se voir restituer ces terrains.

A une date non précisée, les requérantes sollicitèrent auprès de la commission locale d’application de la loi n o 18/1991 de Măneciu (« la commission ») le « rétablissement » ( reconstituire ) de leur droit de propriété sur plusieurs terrains qui avaient appartenu à M.P.

Par une décision du 3 août 1991, la commission rejeta la demande, au motif que les terrains ne figuraient pas dans les registres de la mairie et que, de surcroît, les requérantes n’avaient pas déposé les actes nécessaires pour prouver leur qualité d’anciens propriétaires des terrains en cause. B. L’attribution en propriété de plusieurs terrains en application de la loi n o 18/1991

A une date non précisée, les trois requérantes et quatre autres successeurs de M.P. assignèrent en justice la commission, demandant l’annulation de la décision du 3 août 1991.

Par un jugement du 22 mai 1992, le tribunal de première instance de Vălenii de Munte accueillit leur action. Le tribunal annula la décision de la commission, la jugeant abusive et accorda conjointement aux sept demandeurs, y compris les requérantes, en tant qu’héritiers de M.P., le droit de propriété sur sept terrains d’une surface totale de 100 600 m 2 , répartis dans plusieurs zones sur le territoire des communes de Măneciu (77 100 m²) et Izvoarele (23 500 m 2 ).

En l’absence de recours, le jugement du 22 mai 1992 devint définitif et fut revêtu de la formule exécutoire.

Le 24 juin 1992, le maire de Măneciu fit savoir à M me Hareta-Paraschiva Vidu que la commission allait procéder à l’attribution des terrains aux requérantes « en fonction du temps disponible ».

Il ressort des éléments du dossier que la décision définitive du 22 mai 1992 demeure, à ce jour, inexécutée. C. L’action en partage successoral entre la première requérante et les autres héritiers de M.P.

A une date non précisée, M me Hareta-Paraschiva Vidu introduisit une action en partage successoral contre six autres héritiers de M.P., y compris la deuxième et la troisième requérante.

Par un jugement du 26 janvier 1993, le tribunal de première instance de Vălenii de Munte statua sur l’action en partage. Les requérantes se virent attribuer chacune des lots comprenant une partie des terrains prévus dans le jugement du 22 mai 1992. Harieta-Paraschiva Vidu se vit attribuer cinq parcelles de terrain, dont quatre, d’une surface totale de 8 400 m², sises sur les emplacements Bărățești, Peste Gârlă, Pe mal monument et Târtan , de la commune de Măneciu étaient les mêmes que celles identifiéés par la décision du 22 mai 1992. La deuxième requérante, Matilda Zoescu, accepta de céder son lot en faveur de la première requérante Hareta-Paraschiva Vidu en échange d’une soulte. Le lot cédé à la première requérante comprenait cinq parcelles de terrain, dont quatre, en surface totale de 13 031 m², étaient sises sur les emplacements Bărățești, Peste Gârlă, Pe mal monument et Târtan de la commune de Măneciu.

Suite au rejet de l’appel et du recours, le jugement du 26 janvier 1993 devint définitif et fut revêtu de la formule exécutoire.

Le 9 octobre 1994, un huissier de justice près le tribunal de première instance de Vălenii de Munte dressa un procès-verbal d’attribution aux requérantes des terrains visés par le jugement du 26 janvier 1993.

Le 12 avril 1995, le conseil local confirma à M me Hareta-Paraschiva Vidu qu’elle figurait dans le registre agricole avec les terrains attribués par le jugement de partage successoral du 26 janvier 1993, et que les impôts afférents aux terrains en cause devraient être payés auprès de la commune de Măneciu. D. Action en vue de faire exécuter le jugement du 22 mai 1992

Les requérantes alléguaient qu’elles avaient essayé plusieurs fois d’obtenir de la part de la mairie de Măneciu et du conseil local l’exécution du jugement du 22 mai 1992.

Tel qu’il ressort de leur correspondance avec la mairie, plusieurs parcelles des terrains qui ont fait l’objet du jugement du 22 mai 1992 ont été attribuées à des tiers.

Le 6 avril 1998, en réponse au mémoire déposé par M me Adriana Popescu, le conseil local de Măneciu l’informa que des tiers avaient occupé dès 1962 une partie des terrains en cause en vertu de certains contrats d’échange. Il invita la requérante à former une action en justice contre ces tiers. Dans une autre lettre adressée à M me Hareta-Paraschiva Vidu, le conseil local précisa qu’en vertu des dispositions de la loi n o 18/1991, les contrats d’échange conclus avec des tiers pour le même emplacement pendant la période communiste restaient valables, les anciens propriétaires ayant un droit à se voir attribuer des terrains sur d’autres emplacements.

Le 6 septembre 1999 les requérantes assignèrent la commission, le maire de Măneciu et la commission départementale d’application de la loi n o 18/1991 devant le tribunal de première instance de Vălenii de Munte, afin de les contraindre à leur attribuer ces terrains et à leur délivrer les titres de propriété, comme prévu par le jugement du 22 mai 1992. Le représentant de la commission locale s’opposa à l’action, en faisant valoir que les requérantes avaient été mises en possession au moyen d’un procès-verbal dressé le 9 octobre 1994 par l’huissier de justice en exécution du jugement de partage successoral du 26 janvier 1993. En revanche, il releva que la commission locale avait déjà attribué à des tiers plusieurs lots des terrains en cause.

Par un jugement du 19 avril 2000, le tribunal de première instance de Vălenii de Munte fit droit à l’action des requérantes, au motif que la commission avait méconnu le jugement du 22 mai 1992 et les dispositions de la loi n o 18/1991. Il jugea que le procès-verbal dressé par un huissier de justice suite à la procédure en partage successoral n’avait aucune signification juridique par rapport à l’obligation de la commission de mettre les requérantes en possession des terrains prévus par le jugement du 22 mai 1992 et de leur délivrer le titre de propriété. Il condamna le maire de Măneciu à verser aux requérantes des astreintes d’un montant de 5 000 lei roumains par jour de retard dans l’exécution dudit jugement à partir de la date où le jugement du 19 avril 2000 deviendrait définitif et jusqu’à l’exécution définitive du jugement du 22 mai 1992. La commission interjeta appel contre ce jugement.

Par un arrêt du 1 er septembre 2000, le tribunal départemental de Prahova fit droit à l’appel de la commission locale, au motif que la mise en possession des requérantes avait eu lieu en 1994 au moyen du procès-verbal dressé par l’huissier de justice en exécution du jugement rendu par le tribunal de première instance de Vălenii de Munte, le 26 janvier 1993, dans le cadre de l’action en partage successoral. En outre, il jugea que la commission locale n’était pas tenue de délivrer aux requérantes un titre de propriété sur les terrains en cause, compte tenu du fait que le jugement de partage successoral constituait un tel titre.

Par un arrêt du 12 septembre 2001, la cour d’appel de Ploiești rejeta le recours formé par les requérantes contre l’arrêt du 1 er septembre 2000, en réitérant l’argumentation du tribunal départemental de Prahova. E. Les développements postérieurs à l’arrêt définitif du 12 septembre 2001

M me Hareta-Paraschiva Vidu lança la procédure pour faire enregistrer à son nom dans le registre foncier les terrains attribués par le jugement de partage successoral du 26 janvier 1993. D’après la requérante, le conseil local de Măneciu refusa d’accorder son visa pour les documents nécessaires à l’enregistrement dans le registre foncier, au motif que les terrains en cause « avaient été attribués à des tiers », sans fournir d’explications supplémentaires.

Les requérantes assignèrent en justice le conseil local afin de le contraindre à viser les documents nécessaires à l’enregistrement dans le registre foncier. Le 14 janvier 2003, le tribunal départemental de Prahova rejeta l’action comme irrecevable, au motif que les requérantes n’avaient pas suivi la procédure de recours administratif prévue comme obligatoire par la loi n o 29/1990 avant la saisie du tribunal. Les requérantes n’interjetèrent pas appel contre ce jugement qui devint définitif.

En 1995, un tiers, P.E. engagea une action contre les requérantes demandant le partage de plusieurs terrains faisant l’objet du jugement du 22 mai 1992. Cette procédure est actuellement toujours pendante.

Dans le cadre de celle-ci, le 17 juin 2004 le tribunal de première instance de Vălenii de Munte ordonna, à la demande de P.E., l’inscription dans le registre foncier d’une opposition à la vente concernant les terrains en cause jusqu’à la solution de l’action en partage. EN DROIT I.

La Cour estime, eu égard à l’objet de la présente affaire et à l’ensemble des éléments qui sont en sa possession, notamment le certificat attestant la qualité d’héritiers, délivré le 1 er octobre 2002, que seuls M me Ruxandra Vidu et M. Cristian Dragoș Vidu en leur qualité d’héritiers de la requérante Hareta-Paraschiva Vidu peuvent prétendre avoir un intérêt suffisant pour justifier de la poursuite de l’examen de la requête et leur reconnaît dès lors la qualité pour se substituer à la première requérante en l’espèce ( Hodos et autres c. Roumanie , n o 29968/96, § 42, 21 mai 2002, et Vladuț c. Roumanie , n o 6350/02, § 25, 30 novembre 2006). M. Nicolae Vidu ayant renoncé à la succession de la première requérante, tel qu’il ressort du certificat du 1 er octobre 2002, ne justifie pas un intérêt suffisant à poursuivre la requête aux côtés des héritiers de Hareta-Paraschiva Vidu.

La Cour relève également que les requérantes Matilda Zoescu et Adriana Popescu sont décédées et qu’elle n’a pas été informée de l’intention d’éventuels héritiers des deux requérantes défuntes de continuer leur requête. Compte tenu de ce qui précède, et du fait qu’aucune circonstance relevant de l’article 37 § 1 in fine n’exige la poursuite de l’examen de cette partie de la requête, la Cour bornera son analyse aux seuls griefs soutenus par la première requérante (voir, Rotariu et autres c. Roumanie (déc.), n o 23753/02, 20 septembre 2007). Partant, il convient de rayer du rôle cette partie de la requête qui concerne les requérantes Matilda Zoescu et Adriana Popescu. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE N o 1

Les requérantes alléguaient que l’inexécution de la décision définitive du 22 mai 1992 avaient enfreint leur droit d’accès à un tribunal, tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi que leur droit au respect de leurs biens, tel qu’il est garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Les articles invoqués sont ainsi libellés : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement considère que les requérantes ont perdu la qualité de victimes des violations alléguées. D’une part, les trois requérantes qui ont initialement saisi la Cour, à savoir M mes Hareta-Paraschiva Vidu, Matilda Zoescu et Adriana Popescu, ont été mises en possession des terrains indiqués par la décision du 22 mai 1992, tel que consigné dans le procès-verbal dressé par l’huissier de justice le 9 octobre 1994. Par ailleurs, la requérante Matilda Zoescu avait auparavant accepté une soulte pour céder de son lot de terrain à la première requérante. Dès lors, elle ne pourrait plus prétendre à l’exécution de l’arrêt du 22 mai 1992.

La Cour observe que d’une part, le procès-verbal d’exécution du 9 octobre 1994 concerne l’exécution de la décision du 26 janvier 1993, rendue dans le cadre d’une procédure de partage entre particuliers, à savoir les requérantes M mes Hareta-Paraschiva Vidu, Matilda Zoescu et Adriana Popescu et d’autres cohéritiers. Ledit procès-verbal ne concerne pas l’exécution de la décision du 22 mai 1992, rendue dans une procédure contre l’administration et pour laquelle aucun document attestant l’exécution n’a été présenté à la Cour. D’autre part, le Gouvernement affirme, dans ses observations, que la décision du 22 mai 1992 ne peut plus être exécutée dans sa forme initiale à cause du jugement du 26 janvier 1993 et de la vente à des tiers des terrains faisant objet de cette décision, donc admet que la décision du 22 mai 1992, dont l’exécution fait l’objet de la présente requête, n’a pas été exécutée. Il convient, des lors, de rejeter l’exception de défaut de qualité de victime des requérantes.

Par ailleurs, la Cour constate que cette partie de la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement considère que la commission administrative ne pouvait plus procéder à la mise en possession et à la délivrance des titres de propriété des requérantes en conformité avec la décision du 22 mai 1992, en raison des évolutions postérieures à celle-ci, à savoir, le partage intervenu le 26 janvier 1993, la vente à des tiers des terrains faisant l’objet de ladite décision et le litige de partage entamé par P.E. contre les requérantes ayant débuté en 1995 et étant toujours pendant.

Les successeurs de la première requérante s’opposent à cette thèse. Ils font valoir que la commission administrative n’a jamais obtempéré à la décision définitive du 22 mai 1992 et que ni les requérantes, ni leurs successeurs, n’ont jamais été mis en possession des terrains identifiés par cette décision. De surcroît, l’administration a vendu ces terrains. S’agissant du procès-verbal d’exécution dressé par l’huissier de justice le 9 octobre 1994, ils indiquent que ce procès-verbal concerne l’exécution d’une autre décision de justice, à savoir celle du 26 janvier 1993, dont l’objet était un partage entre cohéritiers. Dès lors, l’exécution de cette décision de partage avait seulement un effet déclaratoire indépendant du caractère effectif de la possession de ces terrains par les cohéritiers indivis. Les successeurs de la première requérante font valoir, en outre, que la décision définitive du 22 mai 1992 n’a jamais été annulée ou invalidée.

La Cour rappelle que, dans la présente affaire, bien que les requérantes aient obtenu le 22 mai 1992 une décision interne définitive ordonnant à la commission administrative compétente pour l’application de la loi n o 18/1991 de les mettre en possession de plusieurs terrains identifiés quant à leurs surfaces et emplacements, et qu’elles aient fait, par la suite, des démarches en vue de l’exécution, cette décision n’a été ni exécutée intégralement, ni annulée ou modifiée à la suite de l’exercice d’une voie de recours prévue par loi. De plus, les motifs que l’administration aurait pu invoquer afin de justifier une impossibilité objective d’exécution n’ont jamais été portés à la connaissance des requérantes par le biais d’une décision judiciaire ou administrative formelle ( Sabin Popescu c. Roumanie, nº 48102/99, § 72, 2 mars 2004). En outre, la lettre du 6 avril 1998, par laquelle le conseil local de Măneciu répondait au mémoire déposé par M me Adriana Popescu, qui l’informait indirectement de la prétendue impossibilité d’exécution, ne peut constituer une « impossibilité objective » établie par décision formelle, de nature à l’exonérer de l’obligation prévue par ladite décision de justice définitive.

La Cour note pour ce qui est de l’arrêt rendu par la cour d’appel de Ploiești le 12 septembre 2001, que cette dernière a considéré à tort que les requérantes avaient été mises en possession des parcelles de terrain qui devaient leurs être attribuées en vertu du jugement du 22 mai 1992. Force est de constater que le Gouvernement lui-même reconnaît que les requérantes n’ont pas été mises en possession des terrains sur les emplacements fixés par le tribunal, en raison de la vente de ces terrains à des tiers. La communication du conseil local du 6 avril 1998 qui considère que le jugement du 11 juin 1992 n’a pas été exécuté (voir le paragraphe § 24 ci-dessus) va dans le même sens (voir Sabin Popescu précité, § 53).

La Cour note, en outre, que l’arrêt du 12 septembre 2001 n’a pas annulé le jugement du 11 juin 1992. Il n’a pas davantage modifié la modalité d’exécution de l’obligation découlant dudit jugement. Ce n’est que par une telle annulation ou par la substitution par le tribunal à l’obligation due en vertu du jugement en cause d’une autre obligation équivalente que la situation continue de non exécution pourrait cesser (voir Sabin Popescu précité, § 54).

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à la Convention ( Dragne et autres c. Roumanie , n o 78047/01, 7 avril 2005).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce l’État, par le biais de ses organes spécialisés, n’a pas déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter les décisions judiciaires favorables aux requérantes. Dès lors, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1. III.

Les successeurs de la première requérante réclament l’attribution en possession des parcelles de terrains comme ordonnée par la décision définitive du 22 mai 1992.

La Cour considère que, dans les circonstances de l’espèce, la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état de sorte qu’il convient de la réserver en tenant également compte de l’éventualité d’un accord entre l’État défendeur et les intéressés (article 75 §§ 1 et 4 du règlement de la Cour). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Décide de rayer du rôle la partie de la requête concernant les requérantes défuntes Matilda Zoescu et Adriana Popescu ; 2. Déclare la requête recevable quant à Ruxandra Vidu et Cristian Dragoș Vidu et irrecevable pour le surplus ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 5. Dit que la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; en conséquence : a) la réserve en entier ; b) invite le Gouvernement et le requérant à lui adresser par écrit, dans un délai de six mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue au président de la chambre le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 février 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président