SECȚIUNEA A TREIA CAUZA VIȘAN c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 5181/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 iunie 2009 DEFINIF 23/09/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Vișan c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemel, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Stanley Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera consiliului la 2 iunie 2009, se pronunță la hotărâre, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 5181/04) îndreptată împotriva României și inclusiv un cetățean al acestui stat, dl Nicolae Vișan ( La 9 decembrie 2003, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului). Guvernul român este reprezentat de agentul său, dl Răzvan Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 16 martie 2007, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice cererea guvernului și, în conformitate cu art. 3 din Convenție, a decis să examineze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Octombrie 2001, reclamantul, militar pensionat, sesizează Tribunalul Județean din Vrancea, tribunalul județ, a acționat împotriva Ministerului Apărării Naționale, pentru a-i fi rambursat impozitul reținut pe o pensie. Prin hotărârea din 6 decembrie 2001, tribunalul departamental a dat dreptul la acțiune și a condamnat ministerul să-i plătească 65 881 143 lei românești, adică 2 Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă din 15 martie 2002 a instanței judecătorești a lui Galați, care a respins recursul. La 19 iunie 2002, reclamantul a primit suma în cauză. La 17 septembrie 2002, procurorul general al României a introdus o acțiune în anulare în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv că instanțele menționate mai sus nu au interpretat corect dreptul aplicabil în speță. Curtea Supremă a dat dreptul la acțiune în anulare și l-a condamnat pe reclamant să restituie suma percepută în temeiul hotărârii din data de 6 decembrie a Curții Supreme la data de 5 iunie 2003. La 4 septembrie 2003, dosarul a fost trimis de Curtea Supremă Tribunalului Județean. În urma unei noi hotărâri definitive a Curții din 29 iunie 2005, condamnând reclamantul să restituie suma încasată, acesta a rambursat ministrului suma de 828 de lei românești noi, adică aproximativ 2 504 EUR, reprezentând suma încasată cu titlu de impozit, precum și cheltuielile de judecată. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT Legislația internă relevantă este descrisă în Hotărârea Stere și în alte hotărâri c. România 25632/02, § 19-24, 23 februarie 2006 10. În conformitate cu art. 261 alineatul (3) din Codul de procedură civilă din România, numai hotărârile pronunțate în primă instanță și în apel sunt comunicate părților. Deciziile definitive pronunțate în ultimă instanță nu sunt comunicate părților interesate, cărora le revine sarcina de a face demersurile necesare pentru a lua cunoștință de acestea. Tezele părților 11. Guvernul susține că prin introducerea cererii sale la În decembrie 2003, reclamantul nu a respectat termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Acesta consideră că, în lipsa unor demersuri din partea sa la grefa Curții Supreme de Justiție pentru a obține o copie a hotărârii din 9 mai 2003, acest termen a început să curgă cel târziu la 5 iunie 2003, data la care hotărârea definitivă a fost redactată ( mutatis mutandis Z.Y. (cc), n 27532/95, 9 iunie 2001). Recurentul combate această teză și susține că acest lucru este doar în cursul lunii septembrie 2003 că a avut posibilitatea de a lua cunoștință de motivarea hotărârii Curții Supreme, atunci când dosarul a fost trimis de aceasta la tribunalul departamental. În plus, precizează că, după pronunțarea hotărârii grefa Curții Supreme, care i-a indicat de fiecare dată că o copie a hotărârii ar fi notificată la domiciliul său, după ce a fost redactat. Aprecierea Curții 13. Curtea ia notă de faptul că decizia internă definitivă este hotărârea Curții Supreme de Justiție din 9 mai 2003. Deoarece dreptul intern nu prevede obligația de a notifica părților hotărârile pronunțate în ultimă instanță, rămâne de stabilit, în lipsa unei notificări, data la care această hotărâre a fost pusă la dispoziția părților ( mutatis mutandis) Partizanul comunistilor (neceriști) și Ungureanu c. România (dec.), nr. 46626/99, 16 decembrie 2003 și Potop c. România, nr. 35882/97, § 32, 25 noiembrie 2003). Or, Curtea arată că, în cazul în care data redactării hotărârii, fie la 5 iunie 2003, nu este contestată, în schimb, nimic nu permite să se știe data la care acesta Curtea nu vede nici un motiv pentru a pune la îndoială sinceritatea explicațiilor reclamantului sau pentru a considera nerațional perioada care este depășită, având în vedere faptul că GU nu a furnizat detalii care ar fi putut da la o parte această prezumție și de a demonstra cum ar fi putut reclamantul să cunoască anterior conținutul hotărârii în cauză, în special prin prezentarea de copii ale registrelor păstrate de grefa Curții Supreme care ar fi fost autentică ( mutatis mutandis, Potop, citată anterior, § 34). Prin urmare, Curtea consideră că prezenta cerere formulată la 9 decembrie 2003, și anume în termen de șase luni de la cunoașterea de către reclamant a conținutului hotărârii Curții Supreme, nu a fost tardivă în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția preliminară a guvernului trasă din întârzierea cererii. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL N 15. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor, din cauza obligației de a restitui suma percepută în temeiul unei decizii adoptate în forță de lucru judecat. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. De asemenea, aceasta arată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de nelegătură. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. Pe fond 17. Guvernul recunoaște că anularea de către Curtea Supremă de Justiie a hotărârii definitive din 15 martie 2002 constituie o interferență în Cu toate acestea, consideră că această interferență este compatibilă cu dispozițiile celui de-al doilea paragraf din art. 1 din Protocolul nr. 1, din moment ce aceaceasta este legală și proporțională cu scopul legitim menționat. 18. Reclamantul consideră că impunerea alocației sale nu are temei legal. Curtea ia notă în primul rând de faptul că: nu este contestat că: în temeiul hotărârii definitive din 15 martie 2002, recurentul avea o creanță asupra statului suficient de stabilită pentru a fi exigibilă. De altfel, Ministerul Apărării i-a plătit suma în cauză, de care a putut să beneficieze până la data la care Curtea reamintește, prin urmare, că, în cauza Stere și în alte cauze menționate anterior, intervenția procurorului general, după sfârșitul anului, Curtea a concluzionat deja că intervenția procurorului general, după încheierea procedurii, procedura la care nu era parte și care ducea la anularea integrală a creanțelor asupra statului, rupea echilibrul corect de între protecția dreptului la respectarea bunurilor și cerințele de interes general. În această cauză, faptele fiind similare, nu există nicio justificare pentru ca Curtea să fie de acord cu această concluzie. 21. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II privind violările aduse articolelor 6 alineatul (1) și 13 din Convenție 22. reclamantul se plânge de respingerea acțiunii sale, în urma unei acțiuni în anulare și de faptul că Curtea Supremă nu ar fi fost independentă și imparțială și nu ar fi luat în considerare dreptul aplicabil. Curtea consideră că aceste obiecții trebuie să fie examinate sub aspectul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 23. Având în vedere constatarea la care s-a ajuns la punctele 20 și 21 de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra admisibilității și a temeiniciei acestui aspect. IV. PRIVIND VIOLAȚIA ÎNCHEIATĂ A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENȚIA ÎN CURSUL ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL N 24. 12 la Convenție, reclamantul consideră că a fost victima unei discriminări față de alte persoane care, aflate într-o situație similară, nu au fost condamnate să restituie sumele percepute, în măsura în care procurorul general nu a introdus o acțiune în anulare împotriva deciziilor care le-au fost favorabile. Curtea consideră că acest aspect trebuie examinat în cadrul articolului 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 25. Curtea constată că reclamantul nu a furnizat niciun element sau document de natură să susțină acest motiv, care trebuie să fie respins ca fiind în mod vădit nefondat în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. PRIVIND LEGAREA LEGĂTUREI 41 DIN CONVENȚIE. Susținând că ministerul a sesizat în întregime suma pe care o datora în temeiul hotărârii din 9 mai 2003 a Curții Supreme, adică 8 828 RON, reclamantul solicită rambursarea acestuia și solicită, de asemenea, plata a 910 RON, adică 270 EUR, reprezentând dobânzi aferente, suma solicitată de minister, dar nu și plătită de reclamant până în prezent; solicită 5 000 EUR pentru daune morale. 27. Guvernul observă că suma de 910 RON nu a fost efectiv plătită de reclamant și că, prin urmare, acesta nu poate fi rambursat decât suma sesizată de minister, și anume 8 828 RON. În ceea ce privește cererea pentru prejudiciul moral, guvernul consideră că suma este excesivă în raport cu sumele acordate de Curte în cauze similare. 28. Curtea reamintește că o hotărâre în care se soluționează o încălcare atrage după sine o obligație juridică în temeiul Convenției de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia. În cazul în care dreptul intern nu permite să se dea la o parte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 828 RON ar plasa pe cât posibil reclamantul într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost necunoscute. 30. Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamantul a suferit o eroare morală incontestabilă ca urmare a condamnării sale la rambursarea sumei în litigiu. Având în vedere circumstanțele cauzei și hotărând în mod echitabil în conformitate cu prevederile articolului 41, Curtea îi acordă în acest titlu 1 000 EUR. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 31. Reclamantul solicită 500 EUR fără a furniza dovezi. 32. Referindu-se la jurisprudența Curții în această privință, guvernul susține că reclamantul nu a justificat că a suportat cheltuieli de judecată. 33. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale și cheltuieli de judecată decât în măsura în care se află la baza realității lor, a necesității lor și a caracterului rezonabil al ratei lor. în cazul de față, având în vedere faptul că reclamantul nu a detaliat natura cheltuielilor și cheltuielilor de judecată care au fost imputate și că nu a furnizat nicio justificare, Curtea respinge cererea sa în acest sens. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA L 1 din Protocolul nr. 1; A declarat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, trebuie să restituie reclamantului o sumă de 8 828 RON pentru daune materiale, precum și să îi plătească 1 000 EUR (mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, care trebuie convertită în lei românești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 23 iunie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier Adjunct Președinte
TROISIÈME SECTION
VIȘAN c. ROUMANIE
(Requête n
o
5181/04)
ARRÊT
23 juin 2009
23/09/2009
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Vișan c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 juin 2009,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
5181/04) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Nicolae Vișan («
le requérant
»), a saisi la Cour le 9 décembre 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
Răzvan
‑
Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 16 mars 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article
29
§
3 de la Convention, il a décidé que seraient examinés en même temps la
recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
I.
4.
Le requérant est né en 1957 et réside à Focșani.
5.
Le 1
er
octobre 2001, le requérant, militaire à la retraite, saisit le
tribunal départemental de Vrancea (« le tribunal départemental ») d’une action contre le ministère de la Défense Nationale (« le ministère »), afin de se voir rembourser l’impôt retenu sur une indemnité de départ à la retraite. Par un jugement du 6 décembre 2001, le tribunal départemental fit droit à l’action et condamna le ministère à lui verser 65
881
143 lei roumains («
ROL
»), soit 2
641 euros («
EUR
»). Ce jugement fut confirmé par un
arrêt définitif du 15 mars 2002 de la cour d’appel de Galați (« la cour d’appel »), qui rejeta le recours du ministère.
6.
Le 19 juin 2002, le requérant perçut la somme en cause.
7.
Le 17 septembre 2002, le procureur général de la Roumanie introduisit un recours en annulation devant la Cour suprême de justice, au motif que les juridictions susmentionnées n’avaient pas interprété correctement le droit applicable en l’espèce. Par un arrêt du 9 mai 2003, la
Cour suprême fit droit au recours en annulation et condamna le requérant à restituer la somme perçue en vertu du jugement du 6 décembre 2001. L’arrêt de la Cour suprême fut mis au net le 5 juin 2003. Le 4
septembre
2003, le dossier fut envoyé par la Cour suprême au tribunal départemental.
8.
A la suite d’un nouvel arrêt définitif de la cour d’appel du 29
juin
2005, condamnant le requérant à restituer la somme perçue, il remboursa au ministère la somme de 8
828 nouveaux lei roumains («
RON
»), soit environ 2
504 EUR, représentant la somme perçue au titre d’impôt ainsi que les frais de justice.
II.
9.
La législation interne pertinente est décrite dans l’arrêt
Stere et autres c. Roumanie
(n
o
25632/02, §§ 19-24, 23 février 2006).
10.
Selon l’article 261 § 3 du Code roumain de procédure civile, seules les décisions rendues en première instance et en appel sont communiquées aux parties. Les décisions définitives rendues en dernier ressort ne sont pas communiquées aux intéressés, auxquels il incombe de faire les démarches nécessaires pour en prendre connaissance.
I.
1.
Thèses des parties
11.
Le Gouvernement soutient qu’en introduisant sa requête le
9
décembre 2003, le requérant n’a pas respecté le délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention. Il considère qu’en l’absence de démarches de sa part auprès du greffe de la Cour suprême de justice pour obtenir une copie de l’arrêt du 9 mai 2003, ce délai a commencé à courir au plus tard le 5 juin 2003, date à laquelle l’arrêt définitif a été rédigé (
mutatis
mutandis
,
Z.Y.
c.
Turquie
(déc), n
o
27532/95, 9 juin 2001).
12.
Le requérant combat cette thèse et allègue que ce n’est qu’au cours du mois de septembre 2003 qu’il a eu la possibilité de prendre connaissance de la motivation de l’arrêt de la Cour suprême, lorsque le dossier a été envoyé par celle-ci au tribunal départemental. Il précise, en outre, qu’après le prononcé de l’arrêt litigieux, il a contacté régulièrement par téléphone le
greffe de la Cour suprême, qui lui a indiqué à chaque fois qu’une copie de l’arrêt lui serait notifiée à son domicile, après qu’il soit rédigé.
2.
Appréciation de la Cour
13.
La Cour note que la décision interne définitive est l’arrêt de la Cour suprême de justice du 9 mai 2003. Vu que le droit interne ne prévoit pas d’obligation de notifier aux parties les décisions rendues en dernier ressort, il reste à établir, à défaut d’une notification, la date à laquelle cet arrêt a été mis à la disposition des parties (
mutatis mutandis
,
Partidul comuniștilor (nepeceriști) et Ungureanu c.
Roumanie
(déc.), no 46626/99, 16
décembre
2003, et
Potop c. Roumanie
, no 35882/97, § 32, 25
novembre
2003). Or, la Cour relève que, si la date de la rédaction de l’arrêt, soit le 5 juin 2003, n’est pas contestée, en revanche, rien ne permet de savoir la date à laquelle celui
‑
ci a été effectivement mis à la disposition des parties. Dans les circonstances de l’espèce, la Cour ne voit aucune
raison de mettre en doute la sincérité des explications du requérant, ni de juger déraisonnable la période qui s’est écoulée, sachant que le
Gouvernement n’a pas apporté de précisions susceptibles d’écarter cette présomption et de démontrer comment le requérant aurait pu connaitre antérieurement le contenu de l’arrêt en question, en particulier, en présentant des copies des registres tenus par le greffe de la Cour suprême qui auraient fait foi (
mutatis mutandis, Potop
, précité, § 34).
14.
Par conséquent, la Cour considère que la présente requête introduite le 9 décembre 2003, à savoir dans les six mois de la connaissance par le
requérant du contenu de l’arrêt de la Cour suprême, n’était pas tardive au sens de l’article 35 § 1 Convention.
Partant, il convient de rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement tirée de la tardiveté de la requête.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
15.
Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect des biens, en raison de l’obligation de restituer la somme perçue en vertu d’une
décision passée en force de chose jugée. Il invoque l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention aux termes duquel
:
« Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »
A.
Sur la recevabilité
16.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève également que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le
déclarer recevable.
B.
Sur le fond
17.
Le Gouvernement reconnaît que l’annulation par la Cour suprême de justice de l’arrêt définitif du 15 mars 2002 constitue une ingérence dans le
droit au respect des biens du requérant. Il estime toutefois que cette ingérence est compatible avec les dispositions du second alinéa de l’article 1 du Protocole n
o
1, dès lors qu’elle est légale et qu’elle est proportionnée au but légitime visé.
18.
Le requérant estime que l’imposition de son allocation n’avait pas de base légale.
19.
La Cour note tout d’abord qu’il n’est pas contesté qu’en vertu de l’arrêt définitif du 15 mars 2002, le requérant avait une créance sur l’Etat suffisamment établie pour être exigible. Le ministère de la Défense lui a d’ailleurs versé la somme en question, dont il a pu jouir jusqu’à l’arrêt de la
Cour suprême de justice du 9 mai 2003, qui a ordonné son remboursement. Cet arrêt a donc constitué une ingérence dans l’exercice par le requérant de son droit de créance, et, partant, dans son droit au respect de ses biens.
20.
La Cour rappelle avoir déjà conclu, dans l’affaire
Stere et autres
précitée, que l’intervention du procureur général, après la fin d’une
procédure à laquelle il n’était pas partie et conduisant à l’annulation intégrale des créances sur l’Etat, rompait le juste équilibre à ménager entre la protection du droit au respect des biens et les exigences de l’intérêt général. Dans la présente affaire, les faits étant similaires, rien ne justifie que la Cour s’écarte de cette conclusion.
21.
Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DES ARTICLES 6
22.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention,
le requérant se plaint du rejet de son action, à la suite d’un recours en annulation et de ce que la Cour suprême n’aurait pas été indépendante et impartiale et n’aurait pas tenu compte du droit applicable. La Cour estime que ces griefs doivent être examinés sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention.
23.
Compte tenu du constat auquel elle est parvenue aux paragraphes 20 et 21 ci-dessus, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de statuer sur la
recevabilité et le bien-fondé de ce grief.
IV.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 14 DE LA CONVENTION COMBINÉ AVEC L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
24.
Sous l’angle des articles 14 de la Convention et 1 du Protocole n
o
12 à la Convention, le requérant estime avoir été victime d’une discrimination par rapport à d’autres personnes qui, se trouvant dans une situation similaire, n’ont pas été condamnées à restituer les sommes perçues, dans la
mesure où le procureur général n’a pas introduit de recours en annulation contre les décisions qui leur étaient favorables. La Cour estime que ce grief doit être examiné sous l’angle de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n
o
1.
25.
La Cour observe que le requérant n’a fourni aucun élément ou document de nature à étayer ce grief, qui doit être rejeté comme manifestement mal fondé en application de l’article 35 § 3 de la
Convention.
V.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
26.
Faisant valoir que le ministère a saisi l’intégralité de la somme qu’il devait en vertu de l’arrêt du 9 mai 2003 de la Cour suprême, soit 8
828
RON, le requérant demande son remboursement. Il exige également le versement de 910 RON, soit environ 270 EUR, représentant des intérêts afférents, somme réclamée par le ministère mais toutefois pas versée par le
requérant à ce jour. Il réclame 5
000 euros au titre de dommage moral.
27.
Le Gouvernement note que le montant de 910 RON n’a pas été effectivement versé par le requérant et que par conséquent celui-ci ne saurait se voir rembourser que le montant saisi par le ministère, à savoir 8
828 RON. S’agissant de la demande au titre du préjudice moral, le
Gouvernement considère que le montant est excessif eu égard aux sommes octroyées par la Cour dans des affaires similaires.
28.
La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, l’article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d’accorder une réparation à la partie lésée par l’acte ou l’omission à propos desquels une
violation de la Convention a été constatée.
29.
La Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le
remboursement, par l’Etat, du montant de 8
828 RON placerait autant que possible le requérant dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences de l’article 1 du Protocole n
o
1 n’avaient pas été méconnues.
30.
Par ailleurs, la Cour estime que le requérant a subi un tort moral indéniable du fait de sa condamnation à rembourser la somme litigieuse. Compte tenu des circonstances de la cause et statuant en équité comme le
veut l’article 41, la Cour lui octroie à ce titre 1
B.
Frais et dépens
31.
Le requérant demande 500 EUR sans fournir de justificatifs.
32.
Se référant à la jurisprudence de la Cour en la matière, le
Gouvernement soutient que le requérant n’a pas justifié avoir encouru des dépens.
33.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le
remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En
l’espèce, compte tenu du fait que le requérant n’a pas détaillé la nature des frais et dépens prétendument encourus et qu’il n’a fourni aucun justificatif, la Cour rejette sa demande à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
34.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 et irrecevable quant au grief tiré de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n
o
1 ;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1
;
3.
Dit
qu’il n’y a pas lieu de statuer sur la recevabilité et le bien-fondé du grief tiré de l’article 6
;
4.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur, dans les trois mois à compter du jour où le
présent arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, doit restituer au requérant un montant de 8
828 RON pour dommage matériel, ainsi que lui verser 1
000 EUR (mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en lei roumains
au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces
montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 juin 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
Josep Casadevall
Greffier adjoint
Président