ROMÂNIA (solicitarea nr. 20763/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 aprilie 2009 DEFINIF 21/07/2009 Această hotărâre poate suferi modificări de formă. În cauza Vasile Nițescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 31 martie 2008, încuviințarea hotărârii a fost adoptată la această dată, la originea cauzei se află o cerere (n 20763/03) îndreptată împotriva României, printre care și un resortisant al acestui stat, dl Vasile Niț La 12 mai 2003, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului). Guvernul român este reprezentat de agentul său, dl Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 5 septembrie 2007, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. DE FAPT, reclamantul s-a născut în 1942, și își are reședința în București. Printr-o decizie din 28 decembrie 2000 a unui institut de sănătate publică, adică institutul pentru protecția mamei și a copilului (inclusiv a copilului), reclamantul, medic ginecolog primar și șef al secțiunii II (obstetrică fiziologică) din spitalul Polizu, deținut de institut, a fost concediat. Printr-o hotărâre din 8 martie 2001, Tribunalul de Primă Instanță din București a dat dreptul la acțiune introdusă de reclamant împotriva statului, a anulat decizia în cauză și a ordonat reintegrarea reclamantului în funcția pe care o ocupa anterior concedierii, precum și plata salariilor datorate până la reintegrarea efectivă. Tribunalul a condamnat, în plus, institutul să plătească reclamantului 100 000 000 de lei românești pentru daune morale. Hotărârea sus-menționată a fost confirmată, cu recurs în recurs (recurs) din partea institutului, printr-o hotărâre definitivă din 4 mai 2001 a tribunalului departamental din București. Demersurile în vederea executării hotărârii din 8 martie 2001 La 11 mai 2001, reclamantul a solicitat instanței să execute sentința menționată anterior. La 15 iunie 2001, reclamantul a fost angajat ca consilier de către Senatul României. 10. La 27 iulie 2001, institutul a propus Ministerului să elimine secțiunea de obstetrică în care reclamantul lucrase pe motiv că aceasta nu era funcțională și că nu îndeplinea criteriile economice stabilite de fondul municipal de sănătate din București. Prin decretul din 30 iulie 2001, Ministerul a acceptat propunerea institutului. Potrivit reclamantului, eliminarea secțiunii nu a fost efectivă; în această privință, el observă că numărul paturilor din secțiunile ginecologice ale spitalului Polizu, așa cum reiese din autorizația sanitară de funcționare din 29 august 2002, era identic cu cel existent din 1999 și care figura în propunerea mai sus a institutului. 11. Prin decizia din 24 octombrie 2001, institutul a dispus reintegrarea reclamantului în postul de medic ginecolog primar în secțiunea II obstetrică fiziologică pentru perioada cuprinsă între 29 decembrie 2000 și 30 septembrie 2001. Decizia nu preciza în mod expres că reclamantul este reintegrat în postul de șef al secțiunii în cauză, dar menționa faptul că la octombrie 2001, decizia ordona numai angajarea reclamantului într-un post vacant de medic ginecolog primar în secțiunea I ginecolog ginecolog ginecolog obstetrică ginecologică. 12. Guvernul prezintă că decizia a fost prezentată personal reclamantului la 25 octombrie 2001, dar că acesta a refuzat să confirme primirea prin semnarea sa. Reclamantul contestă afirmațiile guvernului (punctul 14 de mai jos). 13. Prin scrisoarea din 31 octombrie 2001, institutul i-a reamintit reclamantului că, în pofida reintegrării sale din 24 octombrie 2001, nu era prezentat la locul de muncă și, prin urmare, l-a invitat să își clarifice situația, pentru a evita concedierea sa pentru absențe nejustificate. La 5 noiembrie 2001, la cererea reclamantului, un aprod al justiției l-a însoțit la sediul institutului. Cu această ocazie, executorul a adus la cunoștința reprezentanților la mail-ului obligația lor de a executa hotărârea din 8 martie 2001. Aceștia au prezentat reclamantului decizia din 24 martie 2001. octombrie 2001 și au precizat că deja i-au trimis-o prin poștă rapidă. : Reclamantul a considerat că reintegrarea sa ar trebui să fie realizată în postul de șef de secțiune, în timp ce reprezentanții landului au contestat faptul că această secțiune a fost eliminată și că a fost reintegrată într-un alt post, căruia nu i s-a prezentat, așa cum reiese din scrisoarea din 31 octombrie 2001 care îi fusese trimisă. ; reclamantul a subliniat faptul că la data de 30 iulie 2001 a fost emis pro și că nu a primit scrisoarea din 31 octombrie 2001 menționată anterior. 15. Tot la data de 5 noiembrie 2001, reclamantul a solicitat Ministerului să-l reintegreze în postul său de medic primar și șef de secțiune. 16. La 26 noiembrie 2001, executorul a solicitat ministrului să se conformeze hotărârii din 8 martie 2001.17.4 decembrie 2001, reclamantul sesizează instanța în primă instanță cu privire la o plângere penală împotriva conducerii tribunalului pentru refuzul executării unei hotărâri judecătorești definitive. 19 martie 2002 și 1 August 2002, a depus plângeri cu privire la un conținut similar împotriva Ministrului Sănătății la Inspectoratul de Poliție și la Parchetul General al României. La 18 august 2002, Parchetul General a dat neadevăruri tuturor reclamațiilor sale, motiv pentru care nici o persoană nu a fost comisă în speță. 18. La 3 iulie 2003, la cererea reclamantului, Comisia pentru abuz și cereri a Senatului ( La 29 iulie 2003, Ministerul a informat comisia că institutul a decis să reintegreze teritoriul, dar că acesta a refuzat să prezinte carnetul său de lucru. Printr-o scrisoare din 6 iulie 2003 Octombrie 2003, comisia a răspuns Ministerului că reintegrarea reclamantului trebuia să se refere la postul său, și anume la cel de șef de secțiune și că, prin urmare, în absența unei decizii de reintegrare în această poziție, la 22 octombrie 2001 și 25 octombrie 2001 ca urmare a unei cereri din partea reclamantului adresată Direcției Resurse Umane a Senatului. În plus, comisia a considerat că secțiunea II nu a fost eliminată și că reclamantul, în calitate de șef al acestei secțiuni, a fost înlocuit de o altă persoană, în timp ce o hotărâre judecătorească definitivă a obligat institutul să îl reintegreze. 19. La 7 ianuarie 2004, reclamantul a cerut Ministerului să-l reintegreze. Printr-o scrisoare din 21 ianuarie 2004, el a reiterat cererea sa, insistând asupra faptului că secțiunea de obstetrică funcționa încă, dar avea la conducerea sa o altă persoană. El a precizat, de asemenea, că institutul îi plătise salariile și daunele morale datorate în temeiul hotărârii din 8 martie 2001 20. La 5 aprilie 2004, reclamantul s-a adresat prim-ministrului României, solicitându-i să ia măsurile necesare pentru ca legea să fie respectată. La 20 aprilie 2004, el a cerut din nou Ministerului de Justiție să execute judecata cu privire la reintegrarea sa. 21. La 26 mai 2004, comisia parlamentară menționată anterior (punctul 18 de mai sus), la cererea reclamantului, l-a informat pe președintele Senatului că Ministerul nu a răspuns scrisorii sale din 6 octombrie 2003. Prin prezentarea faptului că hotărârile judecătorești trebuie respectate într-un stat de drept, comisia a solicitat președintelui Senatului să se adreseze ministrului sănătății în vederea reintegrării reclamantului. 22. În cursul anului 2004, comisia respectivă a efectuat o anchetă în cadrul direcțiilor institutului și spitalului din Polizu. Concluziile sale din 16 noiembrie 2004 au confirmat necesitatea reintegrării la . 23. La 24 ianuarie 2005 și la 4 martie 2005, reclamantul a fost din nou în minister, considerând că refuzul de a-l reintegra a fost abuziv. 24. La 14 și 25 iulie 2005, el a trimis memorii comisiei parlamentare, care, la rândul său, i-a cerut ministrului sănătății să examineze situația și să ia măsurile necesare pentru a asigura respectarea legii. 25. La 12 septembrie 2005, reclamantul a fost primit în ședință de către vicepreședintele Senatului, căruia i-a prezentat situația sa. La 18 septembrie 2005, acesta a trimis o scrisoare procurorului general al României, solicitându-i să ia notă de faptele prezentate de solicitant și să se asigure că legea este respectată în ceea ce privește aceasta. 26. La 3 și 26 octombrie 2005, 2 și 14 decembrie 2005, reclamantul a trimis memorii ministrului sănătății, ministrului justiției și prim-ministrului, denunțând refuzul institutului de a-l reintegra. 27 noiembrie 2007. Prin scrisoarea sa din 8 ianuarie 2007, reclamantul a reamintit Ministerului că hotărârea din 8 ianuarie 2001 nu fusese încă executată. Această situație îmi conferă dreptul de a vă solicita din nou reintegrarea în conformitate cu hotărârea, precum și plata salariilor datorate în această perioadă pentru postul în care nu am fost reintegrat din cauza abuzurilor și a ilegalităților Ministerului Sănătății (...) 27. În decembrie 2007, Senatul României, unde reclamantul fusese angajat până în prezent, a propus pensionarea sa pentru limită de vârstă. Celelalte evoluții ale cauzei 28. Prin scrisoarea din 14 ianuarie 2008, institutul a informat guvernul, ca răspuns la cererea sa de informații, cu privire la ceea ce a dat dovadă de bună credință în executarea hotărârii favorabile reclamantului 29. În această privință, Tribunalul a susținut că a fost în imposibilitatea de a da imediat curs scrisorii reclamantului din 11 mai 2001 (punctul 8 de mai sus), Ö Õera însoțită doar de o copie simplă a hotărârii din 8 martie 2001 și nu de hotărârea în cauză, care cuprindea formula executorie sau cel puțin o copie legalizată a acestei hotărâri. De asemenea, institutul a depus eforturi pentru reintegrarea reclamantului, motiv pentru care a adoptat decizia din 24 octombrie 2001 (punctul 11 de mai sus). 30. În ceea ce privește plata salariilor în temeiul hotărârii din 8 Martie 2001, institutul a achitat sumele aferente perioadei 29 decembrie 2000-15 iunie 2001; pentru perioada ulterioară datei de 15 noiembrie 2001 a prezentat în acest sens o recipise de la 9 noiembrie 2001; În iunie 2001, reclamantul, angajat între timp la o altă instituție (punctul 9 de mai sus), ar fi refuzat să-și prezinte carnetul de muncă, motiv pentru care institutul nu-i mai plătise salariile datorate. noiembrie 2001 a cărui copie a transmis-o. 31. La Institut concluzionează că el și-a îndeplinit toate obligațiile care decurg din hotărârea în cauză și că reclamantul a dat dovadă de rea credință, refuzând să se prezinte la locul de muncă. PRIVIND VIOLAȚIILE ALE ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA ȘI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 32. Recurentul se plânge de refuzul autorităților naționale de a executa hotărârea definitivă din 8 martie 2001 a Tribunalului de Primă Instanță de la București. El invocă articolele 6 și 13 din Convenție și, în esență, art. 1 din Protocolul nr. 33. Curtea consideră că obiecțiile reclamantului trebuie să fie examinate sub aspectul art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, care sunt astfel exprimate în părțile lor relevante art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitatea 34. Curtea constată că aceste obiecții nu sunt în mod evident greșit întemeiate în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că acestea nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. Pe fond 35. Guvernul consideră că hotărârea din 8 martie 2001 a fost executată. În opinia sa, eliminarea secțiunii II din spitalul Polizu a fost o situație obiectivă care a făcut imposibilă reintegrarea reclamantului în postul său, motiv pentru care institutul i-a oferit un post de medic primar în secțiunea I a aceluiași spital. Guvernul subliniază, de asemenea, că salariile și daunele morale au fost plătite în mod legal: salariile i-au fost plătite până la 15 iunie 2001, acesta refuzând să prezinte cartea sa de muncă de acum înainte, în timp ce daunele morale i-au fost plătite în întregime. 36. Reclamantul insistă asupra faptului că autoritățile naționale au dat dovadă de rea-credință, refuzând să-l reintegreze, prin necunoașterea unei hotărâri judecătorești definitive și consideră că secțiunea în care trebuia reintegrată ca șef nu a fost efectiv eliminată. În opinia sa, situația din această specie este similară cu cea reținută de Curte în cauza Ștefanescu c. România. 9555/03, 11 octombrie 2007). 37. Curtea reamintește că executarea unei hotărâri, din orice jurisdicție, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din În acest caz, Curtea constată că, printr-o hotărâre definitivă din 8 martie, Curtea ia notă de faptul că, în speță, Curtea ia act de faptul că, prin intermediul unei hotărâri definitive din 8 martie, Curtea constată că, în conformitate cu art. 6 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din Convenția din 6 iulie 1995, nu este responsabilitatea statului membru în cauză. 2001, Tribunalul de Primă Instanță din București a ordonat unui institut de sănătate publică să reintegreze reclamantul într-un post de medic obstetrician ginecolog primar și șef al secțiunii II (obstetrică fiziologică) a spitalului Polizu și să-i plătească anumite sume pentru salarii și daune morale. Această hotărâre a dat naștere în fața reclamantului un bun În sensul articolului 1 din Protocolul nr. În lipsa unei astfel de constatări, Comisia consideră că nu se poate reproșa reclamantului că nu a acceptat un post diferit în același spital. În măsura în care guvernul vede în eliminarea secțiunii un element de natură să demonstreze o imposibilitate de executare, Curtea nu se poate pronunța cu privire la caracterul efectiv al reorganizării secțiunilor de spital în cauză. În orice caz, Comisia amintește că: să accepte acest argument ar însemna să admită că, în cazul de față, administrația ar fi putut să se retragă la executarea unei hotărâri definitive prin invocarea pur și simplu a eliminării ulterioare a postului ocupat de la Õ înainte de concedierea sa ilegală (Ioannidou-Mouzaka c. Grecia, nr. 75898/01, § 33, 29 septembrie 2005 Ștefanescu, citată anterior, § 26). 40. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că nu a prezentat niciun element de natură să conducă la o concluzie diferită în speță. Prin urmare, nu a depus toate eforturile în vederea executării hotărârii din 8 martie 2001 în partea sa privind reintegrarea reclamantului. 41. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la acest punct. Recurentul a informat Ministerul care a primit salariile datorate în temeiul hotărârii în cauză (punctul 19 de mai sus). Cu toate acestea, printr-o scrisoare din 8 ianuarie 2007, acesta solicită Ministerului să-i plătească salariile (punctul 26 de mai sus). În plus, guvernul recunoaște că salariile i-au fost plătite până la 15 iunie 2001 (punctul 35 de mai sus). 43. Or, hotărârea din 8 martie 2001 condamna institutul care trebuia plătit la .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 în ceea ce privește plata salariilor până la 15 iunie 2001 și că a existat o încălcare a acestor dispoziții pentru perioada ulterioară datei de 15 iunie Curtea arată că autoritățile au plătit reclamantului suma care i-a fost acordată prin hotărârea din 8 martie 2001 ca daune morale. În plus, în plus, în ceea ce privește recunoașterea faptului că a primit această sumă (punctul 19 de mai sus). 46. Prin urmare, în acest sens, nu a existat nici o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. II. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că sunt imprecise consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 48. Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu și-a prezentat cererile cu titlu de satisfacție echitabilă în termenul care i-a fost acordat prin scrisoarea grefei din 12 martie 2008, deși atenția sa a fost atrasă la această ocazie în ceea ce privește art. 60 din Regulamentul de procedură. 49. Conform jurisprudenței sale constante (a se vedea, printre altele, Mancini c. Italia, n 44595/98, § 29 CEDH 2001). Willekens c. Belgia 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003 Fad 27, 21 iulie 2005), Curtea nu acordă nici o sumă cu titlu de satisfacție echitabilă în cazul în care pretențiile și declarațiile necesare nu au fost prezentate în termenul stabilit în acest scop prin art. 60 alineatul (1) din regulament, chiar și în cazul în care reclamantul și-ar fi indicat revendicările într-o etapă anterioară a procedurii. 50. În aceste împrejurări, Curtea consideră că reclamantul nu a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 60 din Regulamentul de procedură. Deoarece nicio cerere de satisfacție echitabilă nu a fost formulată în mod valabil, Curtea consideră că 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește obligația de a reintegra reclamantul și plata salariilor aferente perioadei ulterioare datei de 15 iunie 2001 S-a declarat că nu a fost încălcat art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește obligația de plată a salariilor aferente perioadei anterioare datei de 15 iunie 2001, precum și pentru plata daunelor morale. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 21 aprilie 2008, în temeiul articolului 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte
TROISIÈME SECTION
VASILE NIȚESCU c. ROUMANIE
(Requête n
o
20763/03)
ARRÊT
21 avril 2009
21/07/2009
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Vasile Nițescu c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 mars 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
20763/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Vasile Nițescu («
le requérant
»), a saisi la Cour le 12 mai 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 5 septembre 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
4.
Le requérant est né en 1942 et réside à Bucarest.
5.
Par une décision du 28 décembre 2000 d’un institut de santé publique, soit l’institut pour la protection de la mère et de l’enfant («
l’institut
»), le requérant, médecin primaire obstétricien gynécologue et chef de la section
II (obstétrique physiologique) de l’hôpital de Polizu, appartenant à l’institut, fut licencié.
6.
Par un jugement du 8 mars 2001, le tribunal de première instance de Bucarest fit droit à l’action introduite par le requérant contre l’institut, annula la décision en question et ordonna la réintégration du requérant dans le poste qu’il occupait antérieurement au licenciement, ainsi que le paiement des salaires dus jusqu’à la réintégration effective. Le tribunal condamna de surcroît l’institut à verser au requérant 100
000
000 lei roumains pour dommage moral.
7.
Le jugement susmentionné fut confirmé, sur pourvoi en recours (
recurs
) de l’institut, par un arrêt définitif du 4 mai 2001 du tribunal départemental de Bucarest.
A.
Les démarches en vue de l’exécution du jugement du 8 mars 2001
8.
Le 11 mai 2001, le requérant demanda à l’institut d’exécuter le jugement précité.
9.
Le 15 juin 2001, le requérant fut employé comme conseil par le Sénat de la Roumanie.
10.
Le 27 juillet 2001, l’institut proposa au Ministère de faire supprimer la section d’obstétrique où le requérant avait travaillé au motif que celle-ci n’était pas fonctionnelle et qu’elle ne remplissait pas les critères économiques établis par la Caisse municipale de santé de Bucarest.
Par un arrêté du 30 juillet 2001, le Ministère accéda à la proposition de l’institut.
Selon le requérant, la suppression de la section ne fut pas effective. Il note à cet égard que le nombre de lits dans les sections de gynécologie de l’hôpital de Polizu, tel qu’il ressortait de l’autorisation sanitaire de fonctionnement du 29 août 2002, était identique à celui existant depuis 1999 et qui figurait par ailleurs dans la proposition susmentionnée de l’institut.
11.
Par une décision du 24 octobre 2001, l’institut ordonna la réintégration du requérant dans le poste de médecin primaire obstétricien gynécologue à la section II obstétrique physiologique
pour la période comprise entre le 29 décembre 2000 et le 30 septembre 2001. La décision ne précisait pas expressément que le requérant était réintégré dans le poste de chef de la section en cause, mais mentionnait que l’intéressé bénéficiait d’une indemnisation afférente à une fonction de direction
(«
indemnizație de conducere
»)
. Pour ce qui était de la période ultérieure à la date du 1
er
octobre 2001, la décision ordonnait seulement l’embauche du requérant dans un poste vacant de médecin primaire obstétricien gynécologue à la section I obstétrique gynécologie.
12.
Le Gouvernement soumet que la décision fut remise personnellement au requérant le 25 octobre 2001, mais que celui-ci refusa de confirmer la réception par sa signature. Le requérant conteste les dires du Gouvernement (paragraphe 14 ci-dessous).
13.
Par une lettre du 31 octobre 2001, l’institut rappela au requérant que, malgré sa réintégration du 24 octobre 2001, il ne s’était pas présenté au travail. Il l’invita dès lors à clarifier sa situation afin d’éviter son licenciement pour absences injustifiées. Il ne ressort pas des pièces du dossier que cette lettre soit parvenue au requérant.
14.
Le 5 novembre 2001, à la demande du requérant, un huissier de justice l’accompagna au siège de l’institut. A cette occasion, l’huissier porta à la connaissance des représentants de l’institut leur obligation d’exécuter le jugement du 8 mars 2001. Ceux-ci remirent au requérant la décision du 24
octobre 2001 et précisèrent la lui avoir déjà envoyée par courrier rapide. L’intéressé releva n’avoir pas reçu ladite décision auparavant. Il ressort du procès-verbal dressé par l’huissier de justice que les parties firent les précisions suivantes
: le requérant estima que sa réintégration devrait être réalisée dans le poste de chef de section, alors que les représentants de l’institut lui rétorquèrent que cette section avait été supprimée
et qu’il avait été réintégré dans un autre poste, auquel il ne s’était pas présenté, comme il ressortait de la lettre du 31 octobre 2001 qui lui avait été envoyée
; le requérant insista sur le fait que l’arrêté du 30 juillet 2001 du Ministère était émis
pro causa
et qu’il n’avait pas reçu la lettre du 31 octobre 2001 susmentionnée.
15.
Toujours le 5 novembre 2001, le requérant demanda au Ministère de le réintégrer dans son poste de médecin primaire et chef de section.
16.
Le 26 novembre 2001, l’huissier fit sommation au Ministère en lui demandant de se conformer au jugement du 8 mars 2001.
17.
Le
4 décembre 2001, le requérant saisit le parquet près le tribunal de première instance d’une plainte pénale contre la direction de l’institut pour refus d’exécuter une décision judiciaire définitive. Le 19 mars 2002 et le 1
er
août 2002, il porta des plaintes d’un contenu similaire contre le ministre de la santé à l’inspectorat de police et au parquet général de la Roumanie.
Le 18 août 2002, le parquet général rendit des non-lieux à toutes ses plaintes, au motif qu’aucune infraction n’était commise en l’espèce.
18.
Le 3 juillet 2003, à la demande du requérant, la commission pour l’investigation des abus et pour pétitions du Sénat («
la commission
») demanda au Ministère de prendre les mesures nécessaires en vue de la réintégration du requérant.
Le 29 juillet 2003, le Ministère informa la commission que l’institut avait décidé de réintégrer l’intéressé, mais que celui-ci avait refusé de présenter son carnet de travail.
Par une lettre du 6
octobre 2003, la commission répondit au Ministère que la réintégration du requérant devait concerner son poste, à savoir celui de chef de section et que, dès lors, en l’absence d’une décision de réintégration dans ce poste, l’intéressé n’était pas tenu de présenter son carnet de travail. Elle releva toutefois que l’institut a eu à sa disposition ce document entre le
22 octobre 2001 et le 25 octobre 2001 à la suite d’une demande du requérant adressée à la direction des ressources humaines du Sénat. La commission estimait de surcroît que la section II n’avait pas été supprimée et que le requérant, en tant que chef de cette section, a été remplacé par une autre personne, alors qu’une décision judiciaire définitive avait obligé l’institut de le réintégrer.
19.
Le 7 janvier 2004, le requérant demanda au Ministère de le réintégrer.
Par une lettre du 21 janvier 2004, il réitéra sa demande, en insistant sur le fait que la section d’obstétrique fonctionnait toujours, mais avait à sa direction une autre personne. Il précisa de surcroît que l’institut lui avait versé les salaires et les dommages moraux dus en vertu du jugement du 8 mars 2001.
20.
Le 5 avril 2004, le requérant s’adressa au premier ministre de la Roumanie, en lui demandant de prendre les mesures nécessaires pour que la loi fût respectée.
Le 20 avril 2004, il demanda à nouveau au Ministère d’exécuter le jugement pour ce qui était de sa réintégration.
21.
Le 26 mai 2004, la commission parlementaire susmentionnée (paragraphe 18 ci-dessus), à la demande du requérant, informa le président du Sénat que le Ministère n’avait pas répondu à sa lettre du 6 octobre 2003. En exposant que les décisions judiciaires doivent être respectées dans un Etat de droit, la commission demanda au président du Sénat d’intervenir auprès du ministre de la santé en vue de la réintégration du requérant.
22.
Au cours de l’année 2004, ladite commission effectua une investigation auprès des directions de l’institut et de l’hôpital de Polizu. Ses conclusions du 16 novembre 2004 confirmèrent la nécessité de la réintégration de l’intéressé.
23.
Le 24 janvier 2005 et le 4 mars 2005, le requérant s’adressa à nouveau au Ministère, en estimant que le refus de le réintégrer était abusif.
24.
Les 14 et 25 juillet 2005, il envoya des mémoires à la commission parlementaire, qui demanda à son tour au ministre de la santé d’examiner la situation et de prendre les mesures nécessaires afin d’assurer le respect de la loi.
25.
Le 12 septembre 2005, le requérant fut accueilli en audience par le vice président du Sénat, auquel il présenta sa situation. Celui-ci envoya une lettre le 18 septembre 2005 au procureur général de la Roumanie, en le sollicitant de prendre note des faits exposés par le requérant et de faire en sorte que la loi fût respectée à son égard.
26.
Les 3 et 26 octobre 2005, 2 et 14 décembre 2005, le requérant envoya des mémoires au ministre de la santé, au ministre de la justice
et au premier ministre, en dénonçant le refus de l’institut de le réintégrer.
Il réitéra ses demandes les 4 et 20 janvier 2006, le 8 janvier et le
27 novembre 2007. Par sa lettre du 8 janvier 2007, le requérant rappela au ministère que le jugement du 8 janvier 2001 n’avait pas encore été exécuté. Il nota également
:
«
Cette situation me confère le droit de vous solliciter à nouveau la réintégration conformément à la décision judiciaire, ainsi que le paiement des salaires dus pendant cette période pour le poste dans lequel je n’ai pas été réintégré en raison des abus et des illégalités du Ministère de la Santé (...)
»
27.
Le 1
er
décembre 2007, le Sénat de la Roumanie, où le requérant avait été employé jusqu’alors, proposa son départ à la retraite pour limite d’âge.
B.
Les autres développements de l’affaire
28.
Par une lettre du 14 janvier 2008, l’institut informa le Gouvernement, en réponse à sa demande de renseignements, de ce qu’il avait fait preuve de bonne foi dans l’exécution du jugement favorable au requérant.
29.
Il alléguait à cet égard avoir été dans l’impossibilité de donner immédiatement suite à la lettre du requérant du 11 mai 2001 (paragraphe 8 ci-dessus), puisqu’elle n’était accompagnée que d’une copie simple du jugement du 8 mars 2001 et non pas du jugement en question revêtu de la formule exécutoire ou au moins d’une copie légalisée de ce jugement. L’institut relevait également avoir fait des efforts en vue de la réintégration du requérant, motif pour lequel il a adopté la décision du 24 octobre 2001 (paragraphe 11 ci-dessus).
30.
Pour ce qui était du paiement des salaires en vertu du jugement du 8
mars 2001, l’institut releva qu’il avait acquitté les sommes afférentes à la période comprise entre le 29 décembre 2000 et le 15 juin 2001. Il présenta à cet égard un récépissé du 9 novembre 2001
; pour la période ultérieure au 15
juin 2001, le requérant, employé entre-temps à une autre institution (paragraphe 9 ci-dessus), aurait refusé de présenter son carnet de travail, raison pour laquelle l’institut ne lui avait plus versé les salaires dus. Il nota également que la somme afférente aux dommages moraux avait été intégralement versée au requérant en vertu d’un ordre de virement du 13
novembre 2001 dont il transmit une copie.
31.
L’institut conclut qu’il avait rempli toutes ses obligations découlant du jugement en question et que le requérant avait fait preuve de mauvaise foi, en refusant de se présenter au travail.
I.
SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DES ARTICLES 6 § 1 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE N
o
1
32.
Le requérant se plaint du refus des autorités nationales d’exécuter le jugement définitif du 8 mars 2001 du tribunal de première instance de Bucarest. Il invoque les articles 6 et 13 de la Convention et, en substance, l’article 1 du Protocole n
o
1.
33.
La Cour estime que les griefs du requérant doivent être examinés sous l’angle des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, qui sont ainsi libellés dans leurs parties pertinentes
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 1 du Protocole n
o
1
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
Sur la recevabilité
34.
La Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables.
B.
Sur le fond
35.
Le Gouvernement estime que le jugement du 8 mars 2001 a été exécuté. Selon lui, la suppression de la section II de l’hôpital de Polizu était une situation objective qui avait rendu impossible la réintégration du requérant dans son poste, raison pour laquelle l’institut lui a proposé un
poste de médecin primaire dans la section I du même hôpital. Le
Gouvernement relève en outre que les salaires et les dommages
moraux ont été acquittés à l’intéressé
: les salaires lui ont été payés jusqu’au 15 juin 2001, celui-ci refusant de présenter son livret de travail dorénavant, alors que les dommages moraux lui ont été versés intégralement.
36.
Le requérant insiste sur le fait que les autorités nationales ont fait preuve de mauvaise foi, en refusant de le réintégrer et ce, en méconnaissance d’une décision judiciaire définitive. Il estime de surcroît que la section où il devait être réintégré en tant que chef n’a pas été réellement supprimée. Le requérant conteste l’affirmation du Gouvernement selon laquelle il aurait refusé de présenter son livret de travail et renvoie à cet égard à la lettre du 6 octobre 2003 de la commission pour l’investigation des abus et pour pétitions du Sénat (paragraphe 18 ci-dessus). Selon lui, la situation dans la présente espèce est similaire à celle retenue par la Cour dans l’affaire
Ștefănescu c. Roumanie
(n
o
9555/03, 11
octobre 2007).
37.
La Cour rappelle que l’exécution d’un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du «
procès
» au sens de l’article 6 de la Convention (
Hornsby c.
Grèce
, 19
mars
1997, § 40,
Recueil des arrêts et décisions
Lorsque les autorités sont tenues d’agir en exécution d’une décision judiciaire
et omettent de le faire, cette inertie engage la responsabilité de l’Etat
sur le terrain de l’article 6
§
1 de la Convention (
Scollo
c. Italie
, 28
septembre 1995, §
44, Série
A n
o
315
‑
C).
38.
En l’espèce, la Cour note que par un jugement définitif du 8
mars
2001, le tribunal de première instance de Bucarest a ordonné à un institut de santé publique de réintégrer le requérant dans un poste de médecin primaire obstétricien gynécologue et chef de la section II (obstétrique physiologique) de l’hôpital de Polizu et de lui verser certaines sommes au titre des salaires et de dommage moral. Ce jugement a fait naître dans le chef du requérant un «
bien
» au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1.
1.
L’obligation de réintégration
39.
La Cour observe que le requérant n’a pas été à ce jour réintégré dans son poste, bien qu’aucune autorité interne n’ait constaté de manière définitive l’impossibilité d’une telle réintégration (
Ștefănescu,
précité, § 25
;
mutatis mutandis
,
Sabin Popescu c. Roumanie
, n
o
48102/99, §
72,
2 mars 2004). En l’absence d’un tel constat, elle estime qu’on ne saurait reprocher au requérant de n’avoir pas accepté un poste différent dans le même hôpital. Pour autant que le Gouvernement voit dans la suppression de la section un élément de nature à prouver une impossibilité d’exécution, la Cour ne saurait se prononcer sur le caractère effectif de la réorganisation des sections de l’hôpital en question. En tout état de cause, elle rappelle qu’accepter cet argument équivaudrait à admettre que, dans le cas d’espèce, l’administration aurait pu se soustraire à l’exécution d’un jugement définitif en invoquant simplement la suppression ultérieure du poste occupé par l’intéressé avant son licenciement illégal (
Ioannidou-Mouzaka c. Grèce
, n
o
75898/01, §
33, 29 septembre 2005
;
Ștefănescu,
précité, § 26).
40.
Au vu de ce qui précède, la Cour estime que le Gouvernement n’a présenté aucun élément de nature à conduire à une conclusion différente en l’espèce. Il s’ensuit que l’Etat n’a pas déployé tous les efforts visant à l’exécution du jugement du 8 mars 2001 dans sa partie concernant la réintégration du requérant.
41.
Il y a eu dès lors violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 sur ce point.
2.
L’obligation portant sur le paiement des salaires jusqu’à la réintégration effective
42.
La Cour note que par une lettre du 21 janvier 2004, le
requérant informait le Ministère qu’il avait reçu les salaires dus en vertu du jugement en question (paragraphe 19 ci-dessus). Toutefois, par une lettre du 8 janvier 2007, il demande au Ministère de lui verser les salaires (paragraphe 26 ci-dessus). Qui plus est, le Gouvernement admet que les salaires lui ont été payés jusqu’au 15 juin 2001 (paragraphe 35 ci-dessus).
43.
Or, le jugement du 8 mars 2001 condamnait l’institut à verser à l’intéressé les salaires dus jusqu’à la réintégration effective. Ce jugement ne subordonnait le paiement des salaires à aucune formalité à remplir par le requérant, soit, par exemple, la présentation du livret de travail.
44.
Il s’ensuit qu’il n’y a pas eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 pour ce qui est du paiement des salaires jusqu’au 15 juin 2001 et qu’il y a eu violation de ces dispositions pour la période ultérieure au 15 juin 2001.
3.
L’obligation portant sur le paiement des dommages moraux
45.
La Cour relève que les autorités ont versé au requérant la somme qui lui avait été accordée par le jugement du 8 mars 2001 à titre du dommage moral. Par ailleurs, l’intéressé reconnaît avoir reçu cette somme (paragraphe 19 ci-dessus).
46.
Dès lors, sous cet aspect-là, il n’y a pas eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
47.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
48.
La Cour note que le requérant n’a pas soumis ses demandes au titre de la satisfaction équitable dans le délai qui lui a été ainsi imparti par la lettre du greffe du 12 mars 2008, bien que son attention fut attirée à cette occasion sur l’article 60 du règlement de la Cour.
49.
Selon sa jurisprudence constante (voir, parmi d’autres,
Mancini c.
Italie
, n
o
44955/98, §
‑
IX
;
Willekens c. Belgique
,
n
o
50859/99, §
27, 24 avril 2003
;
Fadıl Yılmaz c. Turquie
, n
o
28171/02, §
27, 21 juillet 2005), la Cour n’octroie aucune somme à titre de satisfaction équitable dès lors que les prétentions chiffrées et les justificatifs nécessaires n’ont pas été soumis dans le délai imparti à cet effet par l’article 60 § 1 du règlement, même dans le cas où la partie requérante aurait indiqué ses prétentions à un stade antérieur de la procédure.
50.
Dans ces circonstances, la Cour estime que le requérant n’a pas satisfait aux obligations qui lui incombaient aux termes de l’article 60 du règlement. Aucune demande de satisfaction équitable n’ayant été valablement formulée, la Cour considère qu’il n’y a pas lieu d’octroyer au requérant une indemnité à ce titre.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 pour ce qui est de l’obligation portant sur la réintégration du requérant et le paiement des salaires afférents à la période ultérieure au 15 juin 2001
;
3.
Dit
qu’il n’y a pas eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 pour ce qui est de l’obligation portant sur le paiement des salaires afférents à la période antérieure au 15 juin 2001, ainsi que pour le paiement des dommages moraux.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 avril 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président