AFFAIRE NITESCU c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - réparation;Préjudice moral - réparation
AFFAIRE NITESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)
SECȚIUNEA A TREIA
CAUZA
NIȚESCU c. ROMÂNIA
(Cererea nr. 26004/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
24 martie 2009
DEFINITIVĂ
24/06/2009
Această hotărâre poate suferi corecturi de formă.
În cauza Nițescu c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), în plenul unei camere compus din:
Josep Casadevall,
președinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power,
judecători,
și Stanley Naismith,
grefier adjunct de secție,
După deliberarea în camera de consiliu pe data de 3 martie 2009,
Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr. 26004/03) îndreptată împotriva României și depusă de un cetățean al acestui stat, dl. Gheorghe Constantin Nițescu (« reclamantul »), care a sesizat Curtea pe 18 iulie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).
2.
Reclamantul este reprezentat de doamna avocată Ana Tudose, avocat la Pitești. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.
3.
Pe data de 28 septembrie 2007, președintele secțiunii a treia a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Potrivit articolului 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate simultan.
FAPTELE
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
4.
Reclamantul s-a născut în 1924 și locuiește la Pitești.
5.
Printr-o hotărâre a consiliului municipal Pitești din 12 mai 1999, societatea N., societate privată (« societatea »), a fost autorizată să procedeze la convertirea în spațiu comercial a două încăperi dintr-un apartament al unei clădiri rezidențiale în care locuia reclamantul. Această hotărâre a fost confirmată printr-un ordin al primarului Pitești din 12 iulie 1999. Ulterior, pe 16 august 1999, societatea a obținut o autorizație de construcție pentru a efectua modificări în structura apartamentului.
A.
Cerere în cale de urgență pentru oprirea lucrărilor
6.
Pe data de 1 septembrie 1999, Asociația chiriașilor nr. 420, din care făcea parte reclamantul, a sesizat tribunalul de prim grad Pitești cu o cerere în cale de urgență, cerând obligarea lui D.I., asociatul unic al societății, să înceteze lucrările și să reconstruiască structura de rezistență a clădirii. Cererea a fost admisă printr-o hotărâre pronunțată pe 1 septembrie 1999. Soluția a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă a curții de apel Pitești din 7 februarie 2000. Instanțele au constatat, de asemenea, că societatea nu a prezentat o listă a chiriașilor care au consimțit la convertire și că din acest motiv nu a depus încă la consiliul local cererea de convertire.
7.
Asociația a delegat executorului judecătoresc I.C. să execute hotărârea din 1 septembrie 1999. Pe 3 septembrie 1999, executorul s-a prezentat la fața locului, a constatat că nu existau modificări ale imobilului și a întocmit un proces-verbal în care a consemnat că execuția ar continua la cererea părții care a chemat în judecată.
Reclamantul nu a informat Curtea despre rezultatul acestei proceduri de execuție.
B.
Acțiune pentru anularea hotărârii consiliului municipal, a ordinului primarului și a permisului de construcție
8.
Pe 28 iunie 2000, reclamantul a introduce devant tribunalul de prim grad Pitești, în calitate de mandatar al 11 membri ai Asociației, o acțiune în contencios administrativ pentru anularea hotărârii consiliului municipal din 12 mai 1999 și a ordinului primarului din 12 iulie 1999, precum și a permisului de construcție acordat pe 16 august 1999 în favoarea societății.
9.
Printr-o hotărâre din 25 mai 2001, pronunțată de tribunalul județean Argeș, acțiunea a fost declarată inadmisibilă, pentru că reclamantul nu a fost legal investi mandatar al asociației. Printr-o hotărâre din 7 noiembrie 2001, curtea de apel Pitești a anulat hotărârea și a trimis cauza înapoi la tribunalul județean Argeș. Instanța a constatat, în fapt, că reclamantul introdusese acțiunea și în numele propriu și nu doar în calitate de mandatar al celorlalți membri ai Asociației. Ca urmare, curtea a obligat tribunalul județean să analizeze partea acțiunii privind pe reclamantul însuși.
10.
Pe 16 ianuarie 2002, cauza a fost înregistrată în rola tribunalului județean Argeș. Reclamantul invoca că, conform prevederilor legii nr. 114/1996 privind locuințele, pentru a putea efectua o schimbare a destinației unui apartament, era indispensabil acordul proprietarului apartamentului situat deasupra, acord care lipsea în speță: apartamentul deasupra era proprietatea sa și nu a dat niciodată consimțământul.
11.
Printr-o hotărâre din 12 aprilie 2002, tribunalul a respins acțiunea reclamantului. A constatat că reclamantul nu figura pe lista persoanelor care au consimțit la convertirea apartamentului, iar pentru un apartament situat la etaj, acordul era indispensabil, dar a apreciat că prevederile legii nr. 114/1996 nu erau aplicabile în speță. În fapt, tribunalul a concluzionat că, în momentul când convertirea a fost autorizată prin hotărârile atacate, Asociația nr. 420, din care era membru reclamantul, nu era o asociație de proprietari în sensul legii menționate.
12.
Prin hotărâre din 17 iunie 2002, curtea de apel Pitești a admis parțial recursul reclamantului, a anulat hotărârea tribunalului județean și a anulat hotărârea consiliului local și ordinul primarului. A apreciat că, în virtutea articolului 64 din legea nr. 7/1996, acordul reclamantului era o condiție indispensabilă pentru convertirea apartamentului, lege care cerea expresiv acordul proprietarului apartamentului deasupra, în speță al reclamantului. Instanța a constatat că funcționarea spațiului comercial afecta folosirea locuinței reclamantului.
În privința autorizației de construcție, curtea a apreciat că o asemenea autorizație nu afecta reclamantul, deoarece vorbea doar de niște mici schimbări de construcție și nu privea convertirea în sine. Tribunalul a obligat societatea să plătească cheltuielile judiciare efectuate de reclamant în procedură.
13.
Pe 28 iunie 2002, la cererea reclamantului, curtea a corectat eroarea materială din hotărâre privind suma pe care o datora societatea.
14.
Contestația reclamantului împotriva hotărârii menționate a fost respingă pe 21 octombrie 2002 printr-o hotărâre a curții de apel Pitești, pentru lipsă de motive care ar autoriza redeschiderea procedurii.
Printr-o scrisoare din 9 iulie 2003, procurorul lângă Curtea Supremă de Justiție l-a informat pe reclamant despre refuzul acestuia de a introduce o cale de atac pentru anularea hotărârii din 17 iunie 2002.
15.
La o dată neprecizată, hotărârea a fost revêtue a formulei executare.
C.
Demersuri pentru execuția hotărârii din 17 iunie 2002
16.
Pe 25 iunie 2003, reclamantul s-a adresat lui B.A., executor judecătoresc la curtea de apel Pitești, pentru execuția hotărârii din 17 iunie 2002. Acesta din urmă s-a adresat pe 4 iulie 2003 tribunalului de prim grad Pitești pentru a obține autorizația de execuție și a cerut închiderea spațiului comercial. Printr-o hotărâre în cale de prejudecată din 4 iulie 2003, tribunalul a respins cererea cu motivul că hotărârea care avea valoare de titlu executabil nu conținea în dispositiv nicio indicație privind închiderea spațiului comercial. Recursul reclamantului împotriva acestei hotărâri a fost respins printr-o decizie din 27 octombrie 2003 a tribunalului județean Argeș pentru lipsă de plată a taxei de timbru.
D.
Acțiune pentru incetarea activităților spațiului comercial
17.
Pe 26 iunie 2002, reclamantul a sesizat tribunalul județean Argeș cu o acțiune îndreptată împotriva societății și având ca obiect ștergerea spațiului comercial din Registrul Comerțului. Reclamantul se plângea în special de zgomot și de încălzire improprie a apartamentului acestuia din cauza funcționării mașinilor cu uz industrial. Invoca în susținerea acțiunii hotărârea din 17 iunie 2002 a curții de apel Pitești.
Printr-o hotărâre definitivă din 15 ianuarie 2003, curtea de apel Pitești a respins acțiunea. În fapt, curtea a constatat că, potrivit prevederilor legii nr. 26/1990 modificate de legea nr. 348/2001, reclamantul nu avea interes în a cere ștergerea. A apreciat că argumentele reclamantului privind nivelul de zgomot și necesitățile de încălzire în apartamentul acestuia, datorită funcționării spațiului, nu puteau justifica un interes suficient în sensul legii menționate, problemele dont se plângea reclamantul nemaiputând fi remediate prin intermediul acestei acțiuni.
E.
Alte demersuri ale reclamantului pentru ca să înceteze activitățile spațiului
18.
Pe 11 august 1999, reclamantul s-a adresat primariei, exprimând dezacordul privind convertirea apartamentului în spațiu comercial. Hotărârea de Urbanism și Amenajare a Teritoriului i-a răspuns pe 21 septembrie 1999, informând-o că nu aprobă propunerea de convertire prezentată de consiliul local, ținând cont și de faptul că majoritatea chiriașilor nu erau de acord cu această convertire.
19.
Între 1999 și 2002, reclamantul a depus mai multe plângeri penale împotriva conducătorilor societății pentru infracțiuni de falsificare de înscrisuri și denunțare calomnioasă. Prin decizii din 6 iunie 2000 și 6 iunie 2001, procurorul lângă tribunalul de prim grad Pitești a pronunțat neînceperi de urmărire penală.
20.
Între 2002 și 2003, reclamantul a adresat mai multe memorii ministerului Justiției, Direcției Generale a Finanțelor Argeș, Serviciului de Control (« Garda Financiară ») și primariei, plângând-se de neexecutarea hotărârii și de degradarea condițiilor de viață din locuința sa.
21.
Ministerul a trimis aceste memorii procurorului general în vederea unei căi de atac pentru anulare, precum și primariei Pitești.
22.
Prin două scrisori din 31 iulie și 18 noiembrie 2002 respectiv, Hotărârea Generală a Finanțelor Argeș i-a indicat în urma controlului pe care l-a efectuat că spațiul comercial funcționa legal, sfătuindu-o să se adreseze unui executor judecătoresc, ea însăși nemaiputând interveni în execuție.
23.
Pe 31 iulie și 24 septembrie 2002, reclamantul s-a adresat primariei cernând încetarea activităților spațiului în aplicarea hotărârii din 17 iunie 2002. Primăria i-a răspuns că nu era competentă și i-a sfătuit să se adreseze unui executor judecătoresc.
24.
Prin scrisori din 29 iulie și 9 octombrie 2002, poliția municipală a răspuns memoriilor adresate de reclamant, informând-o că nu era competentă să intervină pentru a face să înceteze activitatea spațiului, aceasta măsură nemaiaflands în dispositiv al hotărârii din 17 iunie 2002, invocate de reclamant.
II.
LEGISLAȚIA INTERNĂ RELEVANTĂ
25.
Legislația internă relevantă, anume extrase din legea nr. 29/1990 privind contencios-ul administrativ, este descrisă în cauza
Sabin Popescu c. România
(nr. 48102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004).
Extractele din legea nr. 69/1991 care reglementează administrația publică locală apar în cauza
S.C. Ruxandra Trading S.r.l. c. România
(nr. 28333/02, § 41, 12 iulie 2007). Această lege a fost înlocuită de legea nr. 215/2001 publicată în Monitorul Oficial pe 23 aprilie 2001 și care a intrat în vigoare pe 23 mai 2001.
26.
art. 64 din legea nr. 114/1996 privind locuințele este redactat după cum urmează:
« Convertirea destinației unei locuințe cât și a unor spații pentru o altă destinație în cadrul clădirilor colective se poate face numai cu acordul proprietarului sau al asociației proprietarilor. În vederea convertirii, parerul favorabil al proprietarilor (...) locuințelor situate pe planul vertical, precum și pe planul orizontal este necesar. »
ÎN DREPT
I.
PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
27.
Reclamantul susține că neexecutarea hotărârii din 17 iunie 2002 a curții de apel Pitești a încălcat dreptul acestuia la acces la tribunal, așa cum prevede art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:
art. 6 § 1
« Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...) »
A.
Asupra admisibilității
28.
Curtea constată că această plângere nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Constată, de asemenea, că nu se lovește de alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
B.
Asupra fondului
29.
Guvernul susține că hotărârea în cauză nu impunea autorităților nicio obligație precisă, închiderea spațiului comercial nemaiaflands în dispositiv al hotărârii din 17 iunie 2002. În acest sens, Guvernul invocă faptul că statul nu are obligația pozitivă să procedeze din oficiu la execuție și apreciază că hotărârea în cauză nu impunea autorităților nicio obligație precisă și prin urmare nu era susceptibilă de execuție. În plus, apreciază că nicio pasivitate a autorităților nu poate fi reținută în circumstanțele particulare ale acestei cauze.
30.
Reclamantul se opune acestei poziții. Potrivit acestuia, hotărârea în cauză impunea închiderea spațiului comercial chiar dacă aceasta nu era menționată expresiv în dispositiv. Potrivit acestuia, spațiul nu putea funcționa legal după anularea hotărârii consiliului și a ordinului primarului, pentru că baza legală lipsea. Apreciază că primăria întârzie de rea credință execuția hotărârii menționate.
31.
Curtea reamintește că a constatat deja în mai multe cauze că actele sau omisiunile administrației ca urmare a unei hotărâri judiciare nu pot avea drept consecință nici împiedicarea nici, mai ales, punerea în discuție a fondului acestei hotărâri (a se vedea, printre altele,
Immobiliare Saffi c. Italia
[GC], nr. 22774/93, § 74, CEDO 1999-V).
32.
În plus, Curtea evidențiază importanța deosebită pe care o are execuția hotărârilor judiciare în contextul contencios-ului administrativ (a se vedea
Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Grecia
, nr. 32259/02, § 34, 22 decembrie 2005).
33.
Trecând la circumstanțele acestei cauze, Curtea constată că, deși reclamantul a obținut pe 17 iunie 2002 o hotărâre definitivă care ordona anularea hotărârii consiliului municipal și a ordinului primarului pe motiv că acestea încălcau dreptul reclamantului prevăzut de art. 64 din legea nr. 114/1996 de a se opune convertirii, această hotărâre nu a fost nici executată nici anulată sau modificată ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute de lege.
34.
Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale în materie, obligația de a executa o hotărâre judiciară nu se limitează la dispositiv; în fapt, trebuie respectat și aplicat simultan fondul hotărârii
(Zazanis și alții c. Grecia
, nr. 68138/01, § 36, 18 noiembrie 2004). În speță, atunci când curtea de apel a anulat hotărârea tribunalului județean, a indicat fără echivoc motivul anulării, și anume absența consimțământului reclamantului pentru convertire, condiție indispensabilă pentru valabilitatea actelor în cauză. Curtea de apel a constatat, de asemenea, în hotărârea sa că situația astfel creată împiedica reclamantul să folosească locuința sa. Cu toate acestea, în pofida acestor constatări, printr-o hotărâre în cale de prejudecată din 4 iulie 2003, care a devenit definitivă, tribunalul de prim grad Pitești nu a autorizat execuția hotărârii pe motiv că dispositiv nu indica nicio obligație de închidere a spațiului comercial așa cum ceruse reclamantul în cererea de autorizare a execuției.
35.
Deși Curtea admite că există circumstanțe care justifică eșecul executării în natură a unei obligații impuse de o hotărâre judiciară definitivă (a se vedea,
Costin c. România
, nr. 57810/00, § 57, 26 mai 2005), constată că hotărârea din 4 iulie 2003 menționate nu a relevat nici circumstanțe de fapt care să facă imposibilă execuția nici obstacole juridice la execuția hotărârii din 17 iunie 2002 (
mutatis mutandis Costin
, precitată, § 28,
SC Ruxandra Trading SRL
, precitată, § 57,
Ștefănescu c. România
, nr. 9555/03, §§ 25, 26, 11 octombrie 2007).
36.
Curtea reamintește, în final, că acceptarea argumentului Guvernului potrivit căruia în virtutea hotărârii precitate nicio obligație nu încerca consiliului municipal și primariei ar echivala cu privarea de orice efect util a hotărârii curții de apel care constatase caracterul ilegal al deciziilor adoptate în încălcare a prevederilor legii nr. 114/1996 și ar permite administrației să aprecieze relevanța acesteia și să pună în discuție fondul cauzei (a se vedea
mutatis mutandis,
Ioannidou-Mouzaka c. Grecia
, nr. 75898/01, § 33, 29 septembrie 2005).
37.
Deși Curtea acceptă că nu-i aparține să confirme sau să infirme conținutul unei hotărâri judiciare interne, nu se poate abține să constate situația juridică stabilită între părți
(S.C. Ruxandra Trading
, precitată, § 56). În speță, e adevărat că dispositiv al hotărârii din 17 iunie 2002 nu ordona
expressis verbis
administrației să procedeze la închiderea spațiului comercial, dar indica clar motivul anulării, prin urmare administrația trebuia să-și reconsidere poziția în raport cu constatarea de ilegalitate făcută de curtea de apel (a se vedea
mutatis mutandis Zazanis
, precitată, § 38).
38.
Deși nu-i aparține Curții să indice statului mijloacele de execuție, nu poate decât să constate că anularea actelor în cauză nu a avut nicio influență asupra funcționării spațiului în pofida obligației autorităților de a se conforma hotărârii așa cum cere principiul supremației dreptului (a se vedea
mutatis mutandis
Pântea c. România
, nr. 5050/02, § 35, 15 iunie 2006). Curtea constată că anularea actelor în cauză constituia condiția preexistență necesară încetării activităților spațiului comercial și era în competența exclusivă a autorităților locale (a se vedea legislația internă relevantă § 26, mai sus). În plus, deși curtea de apel constatase nulitatea actelor administrative în favoarea reclamantului și împotriva societății proprietare a spațiului, orice demers ulterior al reclamantului (a se vedea și §§ 18-24 mai sus) împotriva societății a eșuat din cauza refuzului administrației de a se conforma hotărârii.
Curtea constată în acest sens că prin hotărârea definitivă din 15 ianuarie 2003, curtea de apel Pitești a respins acțiunea reclamantului care viza ștergerea spațiului din Registrul Comerțului, pentru că acesta nu doveditese un interes în ștergere, dezavantajele legate de funcționarea spațiului (zgomot și încălzire) nemaiputând fi eliminate în cadrul acțiunii intentate.
În plus, după cum rezultă din răspunsul primariei Pitești furnizat de Guvern, nu există nicio dovadă a intenției acesteia de a proceda la execuție. Conform primariei, nicio obligație nu aparține autorităților locale în virtutea hotărârii din 17 iunie 2002.
39.
Ținând seama de cele expuse mai sus și amintind că Convenția are drept scop protejarea drepturilor care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective, Curtea apreciază că prin absținerea, acum, timp de șase ani, de a anula actele în cauză, autoritățile au lipsit de orice efect util dreptul reclamantului de acces la tribunal.
40.
Prin urmare, a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
II.
PRIVIND PRESUPUSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE ȘI ALE ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1
41.
Reclamantul apreciază că imposibilitatea de a obține execuția hotărârii din 17 iunie 2002 a curții de apel Pitești determină o încălcare a dreptului de a respecta bunurile sale. Contestă, de asemenea, o încălcare a dreptului de a respecta domiciliul său care ar rezulta din perturbațiile provocate de instalarea frigiderelor și a altor mașini cu uz industrial în spațiul situat sub apartamentul său, ceea ce a dus la o degradare a condițiilor de viață din locuința sa în special din cauza frigului și a zgomotului constant pe care îl provoca. Invocă art. 8 din Convenție și art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.
42.
Ținând seama de concluziile menționate mai sus, Curtea concluzionează că aceste plângeri trebuie declarate admisibile, dar că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului (a se vedea,
mutatis mutandis
printre altele,
Laino c. Italia
[GC], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999-I,
Zanghì c. Italia
din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23,
Biserică Catolică a Canei c. Grecia
, din 16 decembrie 1997,
Culegere
1997-VIII, § 50,
Ruianu c. România
, nr. 34647/97, § 74, 17 iunie 2003).
III.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
43.
Potrivit articolului 41 din Convenție,
« Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă legea internă a Părții contractante nu permite decât în mod imperfect ștergerea consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă e cazul, o satisfacție echitabilă. »
A.
Prejudiciu
44.
Reclamantul reclamă un prejudiciu material asupra căruia lasă aprecierea Curții.
Cât privește prejudiciul moral, reclamantul susține că stresul pe care l-a suportat din momentul în care au început demersurile pentru convertire, frigul din apartamentul său cât și zgomotul provocat de funcționarea spațiului comercial, au menținut în el suferințe morale pe care le apreciază la 12 000 EUR.
45.
Guvernul apreciază că cererile reclamantului sunt excesive, că nicio legătură de cauzalitate între aceste pretenții și presupusele încălcări nu poate fi stabilită. Reamintește că potrivit acestuia circumstanțe obiective au făcut imposibilă execuția hotărârii din 17 iunie 2002. Invocă că, în orice caz, constatarea unei încălcări va fi suficientă pentru repararea unui asemenea prejudiciu.
46.
Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare determină pentru Statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia, cât mai mult posibil, pentru a restabili situația anterioară (
Metaxas c. Grecia
, nr. 8415/02, § 35, 27 mai 2004 și
Iatridis c. Grecia
(satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).
47.
În speță, Curtea a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din cauza neexecutării hotărârii din 17 iunie 2002 și a reținut că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului plângerilor bazate pe art. 8 din Convenție și art. 1 al Protocolului nr. 1 (§42 mai sus).
48.
Prin urmare, apreciază că, în circumstanțele acestei cauze, execuția integrală a hotărârii din 17 iunie 2002, așa cum a fost rectificată pe 28 iunie 2002, ar plasa pe reclamant cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă nu ar fi fost încălcate exigențele articolului 6 § 1 din Convenție.
49.
Curtea constată că prejudiciul material pretins nu este susținut de dovezi. Prin urmare, nu este necesar să se acorde o despăgubire în acest sens. Pe de altă parte, apreciază că reclamantul a suferit cu siguranță o vătămare morală din cauza, în special, frustrării provocate de refuzul autorităților de a executa hotărârea și că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-un constatare de încălcare.
50.
În aceste circumstanțe, ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune și hotărând în echitate, așa cum cere art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantului 5 000 EUR pentru prejudiciul moral.
B.
Cheltuieli și costuri
51.
Reclamantul cere, de asemenea, 545 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate devant instanțele interne și devant Curt. Furnizează toate dovezile din dosarul procesului.
52.
Guvernul invită Curtea să acorde reclamantului doar cheltuielile efectiv necesare pentru desfășurarea procedurii devant instanțele interne și Curt, al căror montant trebuie să fie justificat prin documentele prezentate de reclamant.
53.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține despăgubire pentru cheltuielile și costurile sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de documentele de care dispune și de criteriile menționate mai sus, Curtea apreciază rezonabilă suma de 545 EUR, inclusiv toate cheltuielile, și o acordă reclamantului.
C.
Dobânzi de întârziere
54.
Curtea apreciază că este corespunzător ca rata dobânzilor de întârziere să urmeze rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
1.
Declară
cererea admisibilă
;
2.
Statuează
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție
;
3.
Statuează
că nu este necesar să se pronunțe asupra plângerilor bazate pe art. 8 din Convenție și art. 1 al Protocolului nr. 1
la Convenție
;
4.
Statuează
a) că Statul pârât, în termen de șase luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, conform articolului 44 § 2 din Convenție, trebuie să garanteze, prin măsuri corespunzătoare, execuția hotărârii din 17 iunie 2002 a curții de apel Pitești ;
b)
că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, convertite în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data plății:
i.
5 000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, pentru prejudiciul moral
;
ii.
545 EUR (cinci sute patruzeci și cinci euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit de reclamant, pentru cheltuieli și costuri
;
c)
că, de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor purta o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale.
5.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru restu.
Pronunțată în limba franceză, apoi comunicată în scris pe 24 martie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Stanley Naismith
Josep Casadevall
Grefier adjunct
Președinte