AFFAIRE LEFTER NITA c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

06.04.2010

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE LEFTER NITA c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA LEFTER NIȚĂ c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 9410/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 aprilie 2010 DEFINITIVF 06/07/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Lefter Nițec. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 16 martie 2010, Rend hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 9410/04) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, Lefter Nița ( La 2 mai 2007, președintele secțiunii a decis să comunice cererea guvernului, după cum se permite în art. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamantul s-a născut în 1949 și își are reședința în Râmnicu Sărat. La 27 noiembrie 2001, reclamantul, militar pensionat, sesizează tribunalul departamental din Vrancea ( o acțiune împotriva Ministerului Apărării Naționale (adică Ministerul Apărării) pentru a obține rambursarea impozitului reținut pe o indemnizație de pensionare. Prin hotărârea din 20 decembrie 2001, tribunalul departamental a primit dreptul la acțiune și a condamnat ministerul să-i plătească o sumă de 45 642 613 lei românești, adică aproximativ 1 Această hotărâre a devenit definitivă în urma unei hotărâri din 5 martie 2002 a Curții de Apel de la Galați, care a declarat nul recursul la minister. La 4 iunie 2002, reclamantul a primit suma în cauză. Procurorul general al României a introdus o acțiune în anulare (recurs extraordinar) în fața Curții Supreme de Justiție, pe motiv că instanțele menționate anterior nu au interpretat corect dreptul aplicabil în speță. Prin hotărârea din 22 aprilie 2003, Curtea Supremă a acordat dreptul la acțiune în anulare și a respins acțiunea reclamantului. Hotărârea Curții Supreme a fost clarificată la 14 iulie 2003 la 22 octombrie 2003, dosarul complet al cauzei a fost returnat la grefa tribunalului departamental. aprilie 2007, condamnând reclamantul să restituie suma percepută, actualizată și inclusiv cheltuielile de judecată, în ianuarie 2008 a început să ramburseze suma în cauză prin tranșe lunare de 300 de lei românești noi, adică aproximativ 80 EUR. II. DREPTUL INTERN PERTINENT Legislația internă relevantă este descrisă în Hotărârea Stere și în alte state membre ale UE. 25632/02, § 19-24, 23 februarie 2006). 10. În conformitate cu art. 261 alineatul (3) din Codul de procedură civilă românesc (CPC), numai hotărârile pronunțate în primă instanță și în apel sunt comunicate părților. Deciziile definitive pronunțate în ultimă instanță nu sunt comunicate părților interesate, cărora le revine sarcina de a face demersurile necesare pentru a lua cunoștință de acestea. În temeiul articolului 264 alineatul (1) din CPC, hotărârile trebuie motivate în termen de 30 de zile. Cu toate acestea, după redactare, hotărârea urmează o cale care implică semnăturile judecătorilor, clasată prin grefa la dosar și trimitere a acestuia din urmă fie direct la grefa Tribunalului care a examinat cauza în primă instanță (arhiva finală), fie Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții Supreme de Justiție ÎN DREPT PRIVIND EXCEPȚIA PRELIMINARĂ A GUVERNĂRII TEZE A P Ă R Ț I 11. Guvernul susține că, prin introducerea cererii sale la 19 În ianuarie 2004, reclamantul nu a respectat termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție și consideră că, în lipsa unor demersuri din partea sa la grefa Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a obține o copie a hotărârii din 22 aprilie 2003, acest termen a început să curgă cel târziu la 14 iulie 2003, data la care hotărârea a fost redactată mutatis mutandis Z.Y. Turcia (dec), n 27532/95, 9 iunie 2001) și de la care reclamantul a avut posibilitatea de a solicita o fotocopie. Guvernul prezintă în această privință o adresă a Înaltei Curți de Justiție și de Casație potrivit căreia hotărârea redactată a fost depusă la arhivele sale la 14 iulie 2003 și la 22 iulie 2003 dosarul complet a fost trimis Curții de Apel din Galati 12. Recurentul se luptă cu această teză și susține că nu este decât după 21 octombrie 2003 că a avut posibilitatea de a lua cunoștință de motivarea hotărârii, atunci când dosarul a ajuns la tribunalul departamental. Astfel, acesta plătește la dosar un certificat obținut prin grefa instanței departamentale potrivit căruia dosarul i-a fost restituit de Înalta Curte de Casație și Justiție la 21 octombrie 2003. Curtea constată că decizia internă definitivă este hotărârea Curții Supreme de Justiție din 22 aprilie 2003, întrucât dreptul intern nu prevede obligația de a notifica părților hotărârile pronunțate în ultimă instanță, rămâne de stabilit, în lipsa unei notificări, data la care hotărârea a fost pusă efectiv la dispoziția părților ( mutatis mutandis) Partizanul comunistilor (neceriști) și Ungureanu c. România (dec.), nr. 46626/99, 16 decembrie 2003 și Potop c. România, nr. 35882/97, § 32, 25 noiembrie 2003). Or, Curtea arată că, în cazul în care data redactării hotărârii este 14 Cu toate acestea, în iulie 2003, nu există nicio îndoială cu privire la data la care reclamantul ar fi putut lua cunoștință în mod rezonabil de conținutul său. 14. În această privință, Curtea constată că data la care o hotărâre este redactată și depusă la grefă nu este nici ea comunicată părților. Dreptul intern prevede un termen de 30 de zile pentru redactarea unei hotărâri, dar, ca în cazul de față, acest termen nu este întotdeauna respectat. Prin urmare, nu se poate considera că data de 14 iulie 2003 era previzibilă pentru reclamant ca dată de la care ar fi putut solicita o copie a hotărârii. În plus, trebuie remarcat faptul că, în practică, copii ale hotărârilor definitive sunt puse la dispoziția părților prin grefa Tribunalului care a examinat cazul în primă instanță, unde dosarul cauzei este arhivat; în acest caz, dosarul cauzei nu a fost returnat grefei Tribunalului departamental decât la 23 octombrie 2003. În circumstanțele speței, Curtea nu consideră că este rezonabil să se considere perioada care a trecut pentru a lua cunoștință de motivarea hotărârii în cauză. 15. Prin urmare, Curtea consideră că prezenta cerere formulată la 19 ianuarie 2004, și anume în termen de șase luni de la cunoașterea de către reclamant a conținutului hotărârii Curții Supreme, nu a fost tardivă în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 16. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor, având în vedere obligația de a restitui suma percepută în temeiul unei decizii adoptate în forță de lucru judecat. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Guvernul recunoaște că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 5 martie 2002 constituie o interferență în dreptul la respectarea bunurilor reclamantului; totuși, consideră că această interferență este compatibilă cu dispozițiile articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1, cu condiția ca aceasta să fie legală și proporțională cu scopul legitim menționat. 19. În primul rând, Curtea constată că, în temeiul hotărârii definitive din 5 martie 2002, reclamantul avea o creanță asupra statului suficient de stabilită pentru a fi exigibilă. De altfel, ministerul i-a plătit suma în cauză, de care a putut beneficia până la hotărârea Curții Supreme de Justiție din 22 aprilie 2003, prin care acțiunea sa a fost respinsă; prin urmare, această hotărâre a constituit o interferență în exercitarea de către reclamant a dreptului său de creanță și, prin urmare, în dreptul său la respectarea bunurilor sale. 21. Curtea amintește că, în cauza Stere și alții, Curtea a încheiat deja, Mai sus menționat, faptul că intervenția procurorului general, după încheierea unei proceduri la care nu era parte și care ducea la anularea integrală a creanțelor asupra statului, rupea echilibrul corect dintre protecția dreptului la respectarea bunurilor și cerințele interesului general. În prezenta cauză, întrucât faptele sunt similare, nu există nicio justificare pentru a exclude Curtea de la această concluzie. 22. Prin urmare, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 23. reclamantul se plânge de respingerea acțiunii sale, în urma unei acțiuni în anulare și de faptul că Curtea Supremă nu ar fi fost independentă și imparțială și nu ar fi luat în considerare dreptul aplicabil și susține că procedura în fața Curții Supreme ar fi fost inechitabilă. Din perspectiva articolului 14 din convenție, reclamantul consideră că a fost victima unei discriminări față de alte persoane care, aflate într-o situație similară, nu au fost condamnate să restituie sumele percepute, în măsura în care procurorul general nu a introdus o acțiune în anulare împotriva deciziilor care le-au fost favorabile 24. Având în vedere constatarea la care s-a ajuns la punctele 21 și 22 de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra admisibilității și temeiniciei acestor obiecțiuni. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 25. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită ca statul să renunțe la executarea forțată împotriva sa. De asemenea, solicită restituirea sumelor pe care le-a plătit deja statului, susținând că, începând din ianuarie 2008, a început să plătească rate lunare de aproximativ 80 EUR (EUR) și să depună la dosar copii ale plăților efectuate în primele patru luni ale anului 2008. Mai 2009, acesta a precizat că a continuat să plătească aceste rate în tot acest timp. Ca un prejudiciu material, solicită în al doilea rând acordarea unei sume de 1 000 EUR reprezentând profitul pe care l-ar fi putut obține între 1 Iunie 2000 (data pensionării) și 4 iunie 2002 (data la care i s-a plătit suma corespunzătoare impozitului reținut de minister) și solicită, în plus față de daunele morale a căror valoare este lăsată la aprecierea Curții 27. Guvernul arată că nicio procedură de executare forțată nu a fost declanșată împotriva reclamantului pentru a recupera suma în litigiu. Cu toate acestea, acesta recunoaște că, numai în cazul în care o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 se constată cea mai bună reparație este de a pune capăt procedurii de executare forțată sau de a restitui sumele plătite deja de solicitant, dacă este cazul. La a doua cerere pentru prejudiciul material, acesta constată că nu există o legătură de cauzalitate între suma solicitată și presupusa încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 care face obiectul litigiului în fața Curții. În ceea ce privește prejudiciul moral, el reamintește jurisprudența Curții în această privință, citând cauzele Stere, citată anterior, § 62 Stingaciu și Tudor c. România, n 21351/03, § 47, 3 august 2006, și Valer Pop c. România, n 26511/04, § 42, 13 decembrie 2007. 28. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări antrenează obligația juridică a statului pârât cu privire la convenție de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia. În cazul în care dreptul intern permite să se șteargă doar în mod impecabil consecințele acestei încălcări, art. 41 din convenție conferă Curții competența de a acorda despăgubiri părții vătămate prin actul sau omisiunea cu privire la care a fost constatată o încălcare a convenției. 29. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și, hotărând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din convenție, Curtea alocă reclamantului 2 800 EUR, toate prejudiciile. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 30. Reclamantul nu solicită nicio sumă pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Interese moratorii 31. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1; afirmă că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția menționată că nu este necesar să se ia o decizie cu privire la admisibilitatea și la temeinicia celorlalte obiecții; afirmă că statul pârât, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, trebuie să plătească reclamantului suma de 2 800 EUR (două mii opt sute de euro) toate prejudiciile, plus orice sume care pot fi datorate cu titlu de impozit, care trebuie convertite în moneda națională la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 6 aprilie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte