AFFAIRE VIDU ET AUTRES c. ROUMANIE

AFFAIRE VIDU ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2017)

ROMÂNIA (solicitarea nr. 9835/02) HOTĂRÂREA Revizuirii STRASBURG 17 ianuarie 2017 FINAL 29/05/2017 This judgment has become final under art. 44 alineatul (2) of the Convention. It may be subject to editorial revision. În cauza Vidu și alții c. România (cerere în revizuire a hotărârilor din 21 februarie 2008 și 10 iunie 2014); Curtea Europeană a Drepturilor Omului (fosta secțiune a treia), care se află într-o cameră compusă din Luis López Guerra, președinte, Kristina Pardalos, Valeriu Grițco, Iulia Motoc, Branko Lubarda, Carlo Ranzoni, Mārti PROCEDURA La originea cauzei se află o cerere (n 9835/02) îndreptată împotriva României și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, domnul Hareta Parașiva Vidu, Matilda Zoescu și Adriana Pop Într-o hotărâre din 21 februarie 2008, Curtea a statuat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza neexecutării unei hotărâri definitive prin care, la 22 mai 1992, Tribunalul de Primă Instană din Vălenii de Munte le-a acordat în comun celor șapte solicitanți, inclusiv M. Hareta-Parachiva Vidu (adică prima reclamantă inițială, în calitate de moștenitori ai M.P., dreptul de proprietate pe șapte terenuri cu o suprafață totală de 100 600 m, repartizate în mai multe zone pe teritoriul comunelor Maneciu (77 100 m2) și Izvoarele (23 500 m2). Curtea a adresat problema articolului 41. Recurentele inițiale au decedat în cursul procedurii, în 2002, 2004 și, respectiv, 2005. Curtea a constatat, în hotărârea din acțiunea principală, că copiii dlui Hareta-Parașiva Vidu, dna Ruxandra Vidu și, respectiv, dl Cristian Dragoș Vidu ( A fost singura moștenitori care și-au exprimat dorința de a continua cererea și, prin urmare, le-a atribuit calitatea de reclamanți (punctele 2, 3 și 34 din hotărârea principală). Curtea a condamnat statul pârât să execute hotărârea din 22 mai 1992 prin punerea efectivă în posesie a reclamanților actuali și prin emiterea titlurilor de proprietate aferente, unde, în lipsa acestora, să le plătească 230 000 EUR (EUR) pentru daune materiale. De asemenea, aceasta le-a alocat în comun 4 700 EUR pentru prejudicii morale și respins cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. La 10 aprilie 2015, guvernul a informat Curtea că a aflat că recurentele inițiale beneficiază deja atât de posesia, cât și de proprietatea unei părți din terenurile care au făcut obiectul celor două hotărâri în cauză. În consecință, acesta a solicitat ca aceste hotărâri să fie revizuite, în sensul articolului 80 din Regulamentul de procedură al Curții, și ca cererea să fie declarată inadmisibilă. La 15 septembrie 2015, Curtea a examinat cererea în curs de revizuire și a decis să acorde reprezentantului reclamanților un termen de trei săptămâni pentru a prezenta eventuale observații. Acestea au ajuns la Curte la 15 octombrie 2015. 2008 și 10 iunie 2014, pe care l-a putut executa din cauza punerii în posesie a reclamanților pe o parte a terenului înainte de adoptarea acestor hotărâri. Acesta susține că, la 4 decembrie 2014, notarul C.E. care a autentificat contractele de vânzare încheiate între recurentele inițiale și terțe părți cu privire la aceste terenuri, a furnizat guvernului documente care să ateste că, în 1993, recurentele erau deja în posesia unei părți din terenurile lor. Guvernul amintește că hotărârea din 22 mai 1992 a atribuit în subdiviziuni șapte terenuri pentru o suprafață totală de 100 600 m2 celor șapte solicitanți. Situaia juridică a acestor terenuri nu a fost clarificată decât ca urmare a aciunii în împărțire succesorală pe care prima reclamantă iniială a formulat-o împotriva celorlalte șase solicitani, la nivelul căreia a fost recunoscută dreptul de proprietate pe o parte a terenului identificat după cum urmează prin hotărârea din 22 mai 1992 (punctul 18 din hotărârea din acțiunea principală) 901 m + 1 817 m (3 718 m) în satul Cheia, locdit Pârâul țapului Guvernul consideră că hotărârea din 26 februarie 1993 prin care Tribunalul de Primă Instanță din Vălenii de Munte a pronunțat asupra acțiunii în împărțire constituie un titlu de proprietate pentru prima reclamantă. Prin urmare, potrivit guvernului, cu excepția terenului de 8 500 m situat în locul menționat anterior, Pârâul țapului Toate celelalte terenuri atribuite primei reclamante inițiale sunt aceleași ca și terenurile identificate prin hotărârea din 22 mai 1992. Guvernul descrie astfel situația fiecăruia dintre aceste terenuri. 10. Terenul de 3 718 m sis în satul Cheia, unde se spune că este peeste Gârlă În primul rând, aceasta a fost vândută de către prima reclamantă inițială reclamanților actuali (în 1995) și ulterior de către aceștia unor terți (în 2003), în temeiul titlului de proprietate reprezentat de hotărârea de partajare din 1993. Guvernul trage concluzia că prima parte reclamanta inițială a beneficiat de deținerea efectivă a acestui teren. În plus, în opinia sa, atitudinea reclamanților actuali care au refuzat să își recunoască proprietatea în pofida existenței, cunoscută de aceștia, a contractului de vânzare din 1995, pune într-o perspectivă în esență diferită situația de fapt și de drept intern. 11. Guvernul observă că, la 8 februarie 2007, a fost parțial cedat unor terți în urma unei proceduri de executare forțată inițiate împotriva primei reclamante inițiale. Terțul a fost pus în posesie de către executorul justiției, ceea ce, pentru guvern, demonstrează că reclamanta era în posesia deplină a terenului în acel moment. 12. Potrivit declarației fiscale din 27 iunie 2008, reclamanții actuali aveau în posesia lor următoarele suprafețe: 2 000-la-la-la-la-la-la, 5 000-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la, 5 000-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la și 5 714-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la.-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la-la Ruxandra Vidu a plătit impozitele aferente acestor terenuri. Guvernul a explicat că comisia locală nu a pus în posesie sau nu a emis titluri de proprietate unor terți pentru aceste terenuri. Reclamanții actuali sunt liberi să își înregistreze dreptul de proprietate în cartea funciară, autoritățile locale: că nu există niciun obstacol în calea înregistrării. 13. În cele din urmă, de la terenul din Izvoarele, guvernul explică faptul că un alt co-moștenitor al M.P. deține în prezent un titlu de proprietate și că prima reclamantă inițială și moștenitorii săi au omis să raporteze autorităților competente rezultatul partajării succesorale din 1993. Prima reclamantă a primit consiliere din partea autorităților cu privire la procedura care trebuie urmată pentru a obține, în temeiul hotărârii de împărțire din 1993, anularea acestui titlu. Guvernul consideră totuși că un astfel de litigiu va constitui un litigiu pur între persoane private care nu vor angaja răspunderea statului sub aspectul Convenției. 14. În concluzie, guvernul consideră că, prin intermediul hotărârilor din 22 mai 1992 și 26 ianuarie 1993, prima reclamantă inițială a obținut atât proprietatea, cât și proprietatea. Acest fapt reprezintă, în conformitate cu dispozițiile articolului 80 din Regulamentul Curții, un fapt nou care modifică în mod esențial contextul cauzei și percepția conduitei reclamanților. Acest fapt nou nu putea fi cunoscut în Guvern, în ceea ce privește contractele între particulari. 15. Guvernul anexează la cererea de revizuire, pe lângă documentele deja depuse la dosar înainte de pronunțarea hotărârilor în cauză ale Curții, o copie a certificatului de moștenitor care atestă suprafața totală a terenului pe care îl deținea M.P., a memoriilor depuse de prima reclamantă inițială în litigiile la: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . explica dreptul său de proprietate pe terenul în cauză în prezenta cauză, făcând trimitere la hotărârea din 1992 (punctul 31 din hotărârea din 1992), o declarație fiscală care atestă că reclamanții actuali plătesc în prezent impozitul pe profit pentru terenurile obținute ca urmare a hotărârii din 1992 și care nu au fost încă vândute unor terți, precum și contracte de vânzare către terți a terenurilor care fac obiectul prezentei cauze, tranzacții care au avut loc între 1990 și 2003. Candidații actuali 16. Reprezentantul reclamanților arată că argumentele invocate de guvern au fost deja examinate și respinse de Curte în hotărârile din acțiunea principală și privind satisfacția echitabilă. În plus, acesta susține că guvernul a făcut o confuzie gravă între terenurile pe care recurentele inițiale le-au obținut direct în temeiul certificatului de moștenire și cele pe care le-au obținut în temeiul Legii nr. 18/1991, acestea din urmă fiind singurele terenuri care fac obiectul cererii lor inițiale în fața Curții. II. EVALUAREA CURȚII 17. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 44 din convenție, hotărârile sale sunt definitive și că, în măsura în care pune în discuție acest caracter definitiv, procedura în revizie, nu prevăzută de convenție, ci introdusă prin Regulamentul Curții, are un caracter excepțional, din acest motiv, cerința unei examinări stricte a admisibilității oricărei cereri în rejudecare a unei hotărâri a Curții în cadrul unei astfel de proceduri ( Gărzi și S.C. Group 95 SA c. România (revizuire), nr 25787/04, § 10, 30 aprilie 2013 18. De asemenea, aceasta reamintește faptul că o cerere poate fi respinsă ca fiind abuzivă, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție, dacă a fost întemeiată în mod conștient pe fapte soluționate. O informație incompletă și, prin urmare, înșelătoare poate fi, de asemenea, calificată drept abuz de dreptul la recurs individual, în special în cazul în care se referă la nucleul cauzei și în cazul în care reclamantul nu își explică în mod suficient nerespectarea de a divulga informațiile relevante (Goveran și S.C. Group 95 SA, citată anterior, § 11). Curtea trebuie să stabilească dacă este necesar să se revizuiască hotărârile din 21 februarie 2008 și 10 iunie 2014 având în vedere art. 80 din Regulamentul său de procedură care, în părțile sale relevante în speță, este astfel formulat În cazul unei descoperiri a unui fapt care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influență decisivă asupra unei cauze deja soluționate și care, la momentul hotărârii, era necunoscut Curții și nu putea fi cunoscut în mod rezonabil de o parte, aceasta din urmă poate, în termen de șase luni de la data la care a avut cunoștință de fapt, să sesizeze Curtea cu privire la o cerere în rejudecare a hotărârii pe care o face. 20. Curtea ia notă mai întâi de faptul că guvernul și-a prezentat cererea de revizuire în termen de patru luni de la data la care a avut cunoștință de noul fapt și a respectat astfel ultimul criteriu prevăzut la art. 80. 21. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă faptele în cauză ar fi putut exercita o influență decisivă. Cu privire la sensul concluziilor Curții în cele două hotărâri pronunțate, în cazul în care acestea au fost pronunțate, nu puteau fi în mod rezonabil cunoscute de către instanță înainte de pronunțarea hotărârilor menționate anterior și dacă cererea de revizuire a fost formulată în termenul legal prevăzut la art. 80 din Regulamentul nr. 22. Noile documente prezentate de guvern arată cu certitudine că reclamanții au avut posesia terenurilor care fac obiectul litigiului lor în fața Curții înainte de data hotărârilor pronunțate în speță. 23. Desigur, guvernul a invocat acest argument în fața Curții atât în procedura pe fond (punctele 37 și 40 din hotărârea din acțiunea principală), cât și în procedura ulterioară (punctul 11 din hotărârea privind satisfacția echitabilă). Cu toate acestea, în observațiile sale anterioare, Comisia a putut prezenta documente relevante și suficiente pentru a susține în mod satisfăcător aceste afirmații (punctele 38 in fine) și 43 din hotărârea din acțiunea principală și 13 din cauza satisfacției echitabile. Deși este vorba despre informații publice, guvernul nu poate fi acuzat în mod rezonabil că nu a avut cunoștință de acest lucru, în special în ceea ce privește contractele încheiate între persoane fizice, la care statul nu era parte (Cenescu și Manoloache c. România (revizuire), nr 28607/04, § 12, 30 noiembrie 2010 și a contrario Pennino c. Italia (revizuire), nr. 43892/04, § 17, 8 iulie 2014). 24. Curtea consideră că faptul că, în cazul în care ar fi avut deja posesia terenului revendicat, dacă ar fi fost purtat în mod corespunzător din cauza cunoașterii Curții, ar fi putut avea o influență decisivă asupra rezultatului cauzei. 25. În plus, Curtea amintește că, în conformitate cu art. 47 alineatul (6) din regulament, recurentul este răspunzător de orice fapt relevant pentru examinarea cererii sale. Cu toate acestea, Curtea constată că reclamanții au susținut în mod constant în fața sa că terenurile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41 din hotărârea din 22 mai 1992 se află în hotărârea din 1993 (punctul 18 din hotărârea din acțiunea principală). Faptul că este vorba despre aceleași terenuri nu a fost în niciun moment pus în discuție în cele două hotărâri pe care le-a pronunțat. Instanțele nu au contestat această constatare a Curții, de exemplu prin intermediul unei cereri de rectificare a hotărârii din acțiunea principală. În plus, acestea nu au adus nici o rejudecare convingătoare, nici elemente de probă relevante ca răspuns la documentele furnizate de guvern în sprijinul prezentei cereri de revizuire. 27. În aceste împrejurări, Curtea nu poate decât să concluzioneze că reclamanții au omis în cunoștință de cauză să aducă la cunoștința sa existența noii situații, necunoașterea obligației care le-a fost impusă prin articolele 44 C, § 1 și 47 § 6 din Regulamentul de la Õ informal cu privire la orice fapt relevant pentru examinarea cererii, precum și a obligației acestora de a coopera cu Curtea în scopul unei bune administrări a justiției, prevăzut la art. 28. În ultimă instanță, Curtea subliniază că este necesar să se evite ca hotărârea sa să aibă ca efect îmbogățirea fără cauză. Acest lucru ar fi valabil în cazul în care reclamanții actuali ar obține, în plus față de punerea în posesia terenului lor, o sumă ulterioară pentru satisfacția echitabilă pentru prejudiciile materiale, calculată pe baza valorii acestor terenuri. Reclamanții actuali ar obține, într-adevăr, de două ori valoarea terenului lor ( Pennino, citată anterior, punctul 16). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că este necesar să se revizuiască în totalitate hotărârile din 21 februarie 2008 și 10 iunie 2014, în conformitate cu art. 80 din Regulamentul său de procedură. 30. Prin urmare, este necesar să se declare cererea inadmisibilă ca fiind abuzivă în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. (a) primirea cererii de revizuire a hotărârilor din 21 februarie 2008 și 10 iunie 2014; în consecință, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 17 ianuarie 2017 în temeiul articolului 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură al Curții. Stephen Phillips Luis López Guerra Președinte

ANCIENNE TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

VIDU ET AUTRES c. ROUMANIE

(Requête n

o

9835/02)

ARRÊT

(

Révision

)

STRASBOURG

17 janvier 2017

FINAL

29/05/2017

This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

En l’affaire Vidu et autres c. Roumanie (demande en révision des arrêts des 21 février 2008 et 10 juin 2014),

La Cour européenne des droits de l’homme (ancienne troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Luis López Guerra,

président,

Kristina Pardalos,

Valeriu Grițco,

Iulia Motoc,

Branko Lubarda,

Carlo Ranzoni,

Mārtiņš Mits,

juges,

et de Stephen Phillips,

greffier

de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 décembre 2016,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

9835/02) dirigée contre la Roumanie et dont trois ressortissantes de cet État, M

mes

Hareta

‑

Paraschiva Vidu, Matilda Zoescu et Adriana Popescu («

les requérantes initiales

»), ont saisi la Cour le 14 janvier 2002 en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Par un arrêt du 21 février 2008 («

l’arrêt au principal

»), la Cour a jugé qu’il y avait eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article

1 du Protocole n

o

1 à la Convention en raison de la non-exécution d’un jugement définitif par lequel, le 22 mai 1992, le tribunal de première instance de Vălenii de Munte avait conjointement accordé aux sept demandeurs, y compris M

me

Hareta-Paraschiva Vidu («

la première requérante initiale

»), en tant qu’héritiers de M.P., le droit de propriété sur sept terrains d’une superficie totale de 100

600 m

2

, répartis dans plusieurs zones sur le territoire des communes de Măneciu (77

100 m²) et Izvoarele (23

500

m²). La Cour a réservé la question de l’article 41.

3.

Les requérantes initiales sont décédées en cours de procédure, en 2002, 2004 et 2005 respectivement. La Cour a constaté, dans l’arrêt au principal, que les enfants de M

me

Hareta-Paraschiva Vidu, Mme Ruxandra Vidu et M. Cristian Dragoș Vidu («

les requérants actuels

»), étaient les seuls héritiers à exprimer leurs souhait de continuer la requête et en conséquence elle leur a attribué la qualité de requérants (paragraphes 2, 3 et 34 de l’arrêt au principal).

4.

Statuant sur la demande de satisfaction équitable, par un arrêt du 10

juin

2014 («

l’arrêt sur la satisfaction équitable

»), la Cour a condamné l’État défendeur à exécuter le jugement du 22 mai 1992 en mettant effectivement les requérants actuels en possession de leurs terrains et en émettant les titres de propriété afférents, où à défaut, à leur payer 230

000

euros

(EUR) pour dommage matériel. Elle leur a aussi alloué conjointement 4

700 EUR au titre du préjudice moral et a

rejeté les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

5.

Le 10 avril 2015, le Gouvernement a informé la Cour qu’il avait appris que les requérantes initiales bénéficiaient déjà tant de la possession que de la propriété d’une partie des terrains qui avaient fait l’objet des deux arrêts en cause. En conséquence, il a demandé que ces arrêts soient révisés, au sens de l’article 80 du règlement de la Cour, et que la requête soit déclarée irrecevable.

6.

Le 15 septembre 2015, la Cour a examiné la demande en révision et a décidé d’accorder au représentant des requérants un délai de trois semaines pour présenter d’éventuelles observations. Celles-ci sont parvenues à la Cour le 15 octobre 2015.

EN DROIT

I.

THÈSES DES PARTIES

A.

Le Gouvernement

7.

Le Gouvernement demande la révision des arrêts des 21

février

2008 et 10 juin 2014, qu’il n’a pu exécuter en raison de la mise en possession des requérants sur une partie des terrains avant l’adoption de ces arrêts.

8.

Il soutient que, le 4 décembre 2014, le notaire C.E. qui avait authentifié des contrats de vente conclus entre les requérantes initiales et des tiers concernant ces terrains, a fourni au Gouvernement des documents attestant qu’en 1993 les requérantes étaient déjà en possession d’une partie de leurs terrains. Le Gouvernement rappelle que le jugement du 22

mai

1992 a attribué en indivision sept terrains d’une superficie totale de 100

600

m² aux sept demandeurs. La situation juridique de ces terrains n’a été clarifiée qu’à la suite de l’action en partage successoral que la première requérante initiale a formée contre les six autres demandeurs, à l’issue de laquelle elle a vu reconnaître son droit de propriété sur une partie des terrains identifiés comme suit par le jugement du 22

mai

1992 (paragraphe

18 de l’arrêt au principal)

:

a)

1

901 m

2

+ 1

817 m

2

(3 718 m

2

) dans le village de Cheia, lieudit «

Peste Gârlă

»,

b)

2

000 m

2

+ 3

000 m

2

(5

000 m

2

) dans le village de Cheia, lieudit «

Bărățești

»,

c)

2

500 m

2

+ 2

500 m

2

(5

000 m

2

) dans le village de Cheia, lieudit «

Pe mal – Monument

»

d)

5

714 m

2

dans le village de Cheia, lieudit «

Valea Neagră

»,

e)

2

000 m

2

dans le village de Izvoarele, lieudit «

Târtan

»,

f)

3

500 m

2

+ 5

000 m

2

(8 500 m

2

) dans le village de Cheia, lieudit «

Pârâul țapului

».

Le Gouvernement estime que le jugement du 26 février 1993 par lequel le tribunal de première instance de Vălenii de Munte a statué sur l’action en partage constitue un titre de propriété pour la première requérante. Dès lors, selon le Gouvernement, à l’exception du terrain de 8

500 m

2

situé au lieudit «

Pârâul țapului

», tous les autres terrains attribués à la première requérante initiale sont les mêmes que les terrains identifiés par l’arrêt du 22 mai 1992.

9.

Le Gouvernement décrit ainsi la situation de chacun de ces terrains.

10.

Le terrain de 3

718 m

2

sis dans le village de Cheia, lieudit «

Peste Gârlă

» a été vendu dans un premier temps par la première requérante initiale aux requérants actuels (en 1995) et ensuite par ceux-ci à des tiers (en 2003), en vertu du titre de propriété représenté par le jugement de partage de 1993. Le Gouvernement en tire la conclusion que la première

requérante initiale a bénéficié de la possession effective de ce terrain. En outre, selon lui, l’attitude des requérants actuels qui ont refusé d’admettre leur possession en dépit de l’existence, connue par eux, du contrat de vente de 1995, met dans une perspective essentiellement différente la situation de fait et de droit interne.

11.

S’agissant du terrain de 5

000 m

2

sis à «

Bărățești

», le Gouvernement observe que, le 8 février 2007, il a été partiellement cédé à des tiers à la suite d’une procédure d’exécution forcée engagée contre la première requérante initiale. Le tiers a été mis en possession par l’huissier de justice ce qui, pour le Gouvernement, démontre que la requérante était en possession de l’intégralité du terrain à ce moment.

12.

Selon la déclaration fiscale du 27 juin 2008, les requérants actuels avaient en leur possession les superficies suivantes

: 2

000

m

2

à «

Bărățești

», 5

000 m

2

à «

Pe mal – Monument

» et 5

714 m

2

à «

Valea Neagră

». Le 4

novembre 2014, M

me

Ruxandra Vidu a payé les impôts afférents à ces terrains. Le Gouvernement explique que la commission locale n’a pas procédé à la mise en possession ni n’a délivré de titres de propriété à des tiers pour ces terrains. Les requérants actuels sont libres d’enregistrer leur droit de propriété dans le livre foncier, les autorités locales estimant qu’aucun obstacle ne se pose à cet enregistrement.

13.

S’agissant, enfin, du terrain sis à Izvoarele, le Gouvernement explique qu’un autre cohéritier de M.P. en détient actuellement un titre de propriété et que la première requérante initiale et ses héritiers ont omis de signaler aux autorités compétentes le résultat du partage successoral de 1993. La première requérante a reçu des conseils des autorités sur la procédure à suivre pour obtenir, en vertu du jugement de partage de 1993, l’annulation de ce titre. Le Gouvernement estime toutefois qu’un tel litige sera un litige purement entre des personnes privées qui n’engagera pas la responsabilité de l’État sous l’angle de la Convention.

14.

En conclusion, le Gouvernement estime que, par le jeu des jugements des 22 mai 1992 et 26 janvier 1993, la première requérante initiale a obtenu à la fois la propriété et la possession de ses terrains. Ce fait représente, selon les dispositions de l’article 80 du Règlement de la Cour, un fait nouveau qui modifie de manière essentielle le contexte de l’affaire et la perception de la conduite des requérants. Ce fait nouveau ne pouvait être connu au Gouvernement, s’agissant de contrats entre des particuliers.

15.

Le Gouvernement joint à la demande de révision, outre les documents déjà versés au dossier avant le prononcé des arrêts en cause de la Cour, copie du certificat d’héritier attestant de la superficie totale des terrains dont M.P. était propriétaire, des mémoires déposés par la première requérante initiale dans les litiges l’opposant aux autres héritiers de M.P. expliquant son droit de propriété sur les terrains en cause dans la présente affaire en faisant référence au jugement de 1992 (paragraphe 31 de l’arrêt au principal), d’une déclaration fiscale attestant que les requérants actuels payent actuellement l’impôt foncier pour les terrains obtenus à la suite du jugement de 1992 et non encore vendus à des tiers, ainsi que des contrats de vente à des tiers des terrains faisant l’objet de la présente affaire, transactions intervenues entre 1990 et 2003.

B.

Les requérants actuels

16.

Le représentant des requérants indique que les arguments soulevés par le Gouvernement ont été déjà examinés et rejetés par la Cour dans les arrêts au principal et sur la satisfaction équitable. En outre, il soutient que le Gouvernement a fait une confusion grave entre les terrains que les requérantes initiales avaient obtenus directement en vertu du certificat d’héritage et ceux qu’elles ont obtenu en vertu de la loi n

o

18/1991, ces derniers étant les seuls terrains à faire l’objet de leur requête initiale devant la Cour.

II.

APPRÉCIATION DE LA COUR

17.

La Cour rappelle que, selon l’article 44 de la Convention, ses arrêts sont définitifs et que, dans la mesure où elle remet en question ce caractère définitif, la procédure en révision, non prévue par la Convention mais instaurée par le règlement de la Cour, revêt un caractère exceptionnel, d’où l’exigence d’un examen strict de la recevabilité de toute demande en révision d’un arrêt de la Cour dans le cadre d’une telle procédure (

Gardean et S.C. Grup 95 SA c. Roumanie

(révision), n

o

25787/04, §

10, 30

avril

2013).

18.

Elle rappelle également qu’une requête peut être rejetée comme étant abusive, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, si elle a été fondée sciemment sur des faits controuvés. Une information incomplète et donc trompeuse peut également être qualifiée d’abus du droit de recours individuel, particulièrement lorsqu’elle concerne le noyau de l’affaire et que le requérant n’explique pas de façon suffisante son manquement à divulguer les informations pertinentes (

Gardean et S.C. Grup 95 SA

, précité, § 11).

19.

La Cour doit déterminer s’il y a lieu de réviser les arrêts des 21

février

2008 et 10 juin 2014 au regard de l’article 80 de son règlement qui, en ses parties pertinentes en l’espèce, est ainsi libellé

:

«

En cas de découverte d’un fait qui, par sa nature, aurait pu exercer une influence décisive sur l’issue d’une affaire déjà tranchée et qui, à l’époque de l’arrêt, était inconnu de la Cour et ne pouvait raisonnablement être connu d’une partie, cette dernière peut, dans le délai de six mois à partir du moment où elle a eu connaissance du fait découvert, saisir la Cour d’une demande en révision de l’arrêt dont il s’agit.

»

20.

La Cour note tout d’abord que le Gouvernement a présenté sa demande de révision dans le délai de quatre mois à compter de la date à laquelle il a eu connaissance du fait nouveau, et a ainsi respecté le dernier critère exigé par l’article 80.

21.

Il y a donc lieu d’examiner si les faits en question «

auraient pu exercer une influence décisive

» sur le sens des conclusions de la Cour dans les deux arrêts rendus, s’ils «

ne pouvaient raisonnablement être connus

» du Gouvernement avant le prononcé desdits arrêts et si la demande en révision a été formée dans le délai légal prévu à l’article 80 du règlement.

22.

Les nouveaux documents présentés par le Gouvernement font apparaître avec certitude que les requérants ont eu la possession des terrains faisant l’objet de leur litige devant la Cour avant la date des arrêts rendus en l’espèce.

23.

Certes, le Gouvernement a invoqué cet argument devant la Cour à la fois dans la procédure sur le fond (paragraphes 37 et 40 de l’arrêt au principal) et dans la procédure ultérieure (paragraphe 11 de l’arrêt sur la satisfaction équitable). Toutefois, dans ses observations précédentes, le Gouvernement n’a pu présenter de documents pertinents et suffisants pour étayer de manière satisfaisante ces allégations (paragraphes 38

in fine

et 43 de l’arrêt au principal et 13 de l’arrêt sur la satisfaction équitable). Bien qu’il s’agisse d’informations publiques, il ne saurait être raisonnablement reproché au Gouvernement de ne pas en avoir eu connaissance, surtout s’agissant de contrats conclus entre des particuliers, auxquels l’État n’était pas partie (

Cernescu et Manolache c. Roumanie

(révision), n

o

28607/04, §

12, 30

novembre 2010 et

a contrario

Pennino c. Italie

(révision), n

o

43892/04, §

17, 8 juillet 2014).

24.

La Cour estime que, le fait pour les requérants d’avoir déjà la possession des terrains revendiqués, s’il avait été porté en bonne et due forme à la connaissance de la Cour, aurait pu avoir une influence décisive sur l’issue de l’affaire.

25.

En outre, elle rappelle qu’en vertu de l’article 47 § 6 du règlement, il incombe au requérant de l’informer «

de tout fait pertinent pour l’examen de sa requête

».

26.

Toutefois, la Cour observe que les requérants ont soutenu constamment devant elle que les terrains litigieux n’étaient pas les mêmes que ceux dont ils ont obtenu possession en cours de la procédure (paragraphes

41 de l’arrêt au principal et 9 de l’arrêt sur la satisfaction équitable). Or, elle a déjà établi que la totalité des terrains mentionnés dans le jugement du 22 mai 1992 se retrouve dans l’arrêt de 1993 (paragraphe

18 de l’arrêt au principal). Le fait qu’il s’agisse des mêmes terrains n’a à aucun moment été mis en cause dans les deux arrêts qu’elle a rendus. Les requérants n’ont pas contesté ce constat de la Cour, par exemple par le biais d’une demande de rectification de l’arrêt au principal. Qui plus est, ils n’ont pas non plus apporté d’explication convaincante, ou d’éléments de preuve pertinents en réponse aux documents fournis par le Gouvernement à l’appui de la présente demande de révision.

27.

Dans ces circonstances, la Cour ne peut que conclure que les requérants ont omis sciemment de porter à sa connaissance l’existence de la nouvelle situation, en méconnaissance de l’obligation qui leur était faite par les articles 44 C, § 1 et 47 § 6 du règlement de l’informer de tout fait pertinent pour l’examen de la requête, ainsi que de leur devoir de coopérer avec la Cour dans le but d’une bonne administration de la justice, énoncé à l’article

44

A du règlement (

Gardean et S.C. Grup 95 SA

, précité, § 20).

28.

En dernier lieu, la Cour souligne qu’il convient d’éviter que son arrêt puisse avoir pour effet un enrichissement sans cause. Cela serait le cas en l’espèce si les requérants actuels devaient obtenir, en plus de la mise en possession de leur terrains, une somme ultérieure au titre de la satisfaction équitable pour préjudice matériel, calculée sur la base de la valeur de ces terrains. Les requérants actuels obtiendraient en effet deux fois la valeur de leurs terrains (

Pennino

, précité, § 16).

29.

À la lumière de ce qui précède, la Cour estime qu’il y a lieu de réviser, dans leur intégralité, les arrêts des 21 février 2008 et 10

juin

2014, en application de l’article 80 de son règlement.

30.

Il convient, dès lors, de déclarer la requête irrecevable comme étant abusive au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Décide

d’accueillir la demande en révision des arrêts des 21

février

2008 et 10 juin 2014 ;

en conséquence

2.

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 janvier 2017 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.

Stephen Phillips

Luis López Guerra

Greffier

Président