ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4192/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 947 din 28 septembrie 2009, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis acțiunea formulată de către reclamantul B.A.G., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, prin Primar, având ca obiect obligarea pârâtului sa emită dispoziție de restituire în natură pentru două terenuri situate în intravilanul Municipiului Constanța, județul Constanța. A fost obligat pârâtul să emită dispoziție motivată asupra notificărilor înregistratesub din 28 august 2001, la B.E.J. D.V., referitoare la restituirea imobilelor terenuri în suprafață de 220 mp, respectiv 90 mp, și construcții demolate situate în Constanța. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele: Reclamantul a notificat pe pârât în vederea acordării măsurilor reparatorii pentru imobilele-terenuri și construcții demolate-situate în orașul Constanta.

Notificările au fost adresate prin intermediul executorului judecătoresc. De la data adresării notificării, reclamantul nu a primit niciun răspuns referitor la cererea depusă. Acesta și-a justificat cererea de restituire cu actul de vânzare-cumpărare autentificat la 20 mai 1931. Din adresele depuse la dosarul cauzei rezultă că reclamantul a răspuns tuturor solicitărilor pârâtului în legătură cu depunerea înscrisurilor necesare soluționării cererii. Conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natura". În speță, termenul de 60 de zile curge de la data adresării notificării, la această dată fiind depuse și actele doveditoare.

Reclamantul a comunicat, în scris, pârâtului, toate actele de care este condiționată emiterea dispoziției, astfel că nu se poate aprecia ca, în cauză, a operat prorogarea la care face referire art. 23.1 alin. (4) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Potrivit prevederilor anterior enunțate, pârâtul are obligația de a răspunde solicitării, indiferent dacă persoana care i se adresează are sau nu îndreptățire sau vocație la restituire. Pe cale de consecință, instanța a admis cererea și a dispus obligarea pârâtului la îndeplinirea obligației legale de a face, respectiv de a emite dispoziție motivată. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, pârâtul Municipiul Constanța, care a susținut că soluția este nelegală și netemeinică.

Prin Decizia civilă nr. 303/ C din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul formulat de apelantul pârât Municipiul Constanța, prin Primar, ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele considerente: Cât privește formularea, pentru prima dată în apel, a excepției lipsei calității procesuale pasive, ca excepție de fond dirimantă, Curtea a reținut că aceasta este nefondată, prima instanță pronunțând, corect, soluția față de entitatea pârâtă.

Justețea soluției rezidă atât din textul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, care indică unitățile administrativ-teritoriale ca fiind persoane deținătoare pentru bunurile aflate în patrimoniul acestora, cât și din conținutul normei cuprinse în art. 63 din aceeași lege, care conferă primarului calitatea de reprezentant legal al unității administrativ-teritoriale, ca entitate de drept public. Împrejurarea că legiuitorul a statuat, prin Legea nr. 10/2001, că, în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent, către persoana îndreptățită, se face prin dispoziția motivată a primarilor nu susține critica apelantului conform cu care entitatea de drept public nu poate figura cu calitate procesuală pasivă proprie într-un asemenea litigiu, câtă vreme este cea care, conform Legii nr. 215/2001, are personalitate juridică și întrunește și atributele entității notificate.

Pe de altă parte, prin Normele metodologice de aplicare a legii speciale, se statuează în sensul că soluționarea notificării revine unui organism specializat (comisie internă) constituit la nivelul primăriei și care, alături de organul de conducere al entității deținătoare, în speță, Primarul, are obligația de a soluționa operativ problemele legate de situația juridică a imobilului și de întregirea documentației necesare elaborării dispoziției motivate. Pe cale de consecință, soluția instanței de fond pronunțată față de entitatea notificată nu este dată cu nesocotirea unor norme legale imperative, unității administrativ-teritoriale în patrimoniul căreia se prezumă că se află bunul revenindu-i, prin organele sale competente, desemnate de lege, să rezolve notificarea.

Apelul a fost considerat ca neîntemeiat și cu privire la cel de-al doilea motiv de critică, privitor la încheierea dată la 21 septembrie 2009 (atacată în condițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ.), constatându-se că, în mod judicios, instanța de fond, raportându-se la prevederile art. 167 din același cod, a respins, ca neutilă soluționării speței, proba cu înscrisuri, în modalitatea solicitată de autoritatea pârâtă. Chestiunea prezentării unor înscrisuri care să ateste stadiul soluționării notificărilor nu ține, în cauză, de imposibilitatea părții care o propune de a administra nemijlocit această probă, astfel că, în mod corect, judecătorul fondului a considerat ca nefiind utilă formularea unei cereri către entitatea învestită cu analizarea notificărilor (în speță, pârâtul, prin comisia internă constituită conform legii), în vederea comunicării stadiului lor.

Această probă putea fi administrată direct, în fond și în apel, de către apelantul pârât, acesta având în subordine persoanele abilitate să analizeze și să stabilească premisele emiterii notificării, fără a fi necesară emiterea unei adrese în acest sens. Or, câtă vreme apelantul pârât (care nu a contestat calitatea sa de persoană deținătoare și nici înregistrarea notificărilor) nu a făcut și dovada emiterii dispozițiilor motivate, probele propuse în sensul verificării stadiului în care se află aceste cereri pe rolul comisiei interne nu sunt utile justei soluționări a cauzei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul Constanța, prin Primar, criticând-o, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., sub următoarele motive: 1. În ce privește soluționarea excepției lipsei calității procesual pasive a Municipiului Constanța, prin Primar, în mod nejustificat aceasta a fost respinsă. Astfel, reglementarea conținută în art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este foarte clară, în sensul că, în cazul notificărilor adresate unităților administrativ-teritoriale, primarul este cel care are obligația de a răspunde acestor cereri, prin emiterea unei dispoziții motivate. Pe cale de consecință, unitatea administrativ-teritorială nu are nicio obligație în raport de cererile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, conducătorul acestei unități, primarul, având prerogative expres prevăzute de lege în acest sens, iar obligația este una intuitu personae.

2. Pe fondul cauzei, ambele instanțe au dat o greșită dezlegare cauzei, prin neadministrarea probei cu înscrisuri, respectiv fără a verifica, pe baza unor relații din partea unității notificate, stadiul de soluționare a notificării. Aceasta era singura probă pertinentă, pe baza căreia s-ar fi putut observa daca notificările formulate de reclamant sunt soluționate în procedura administrativă, iar în caz negativ, cui incumbă culpa nesoluționării. Or, ambele instanțe au soluționat cauza fără nici o susținere din punctul de vedere al probatoriului, prezumând, pur și simplu, că paratul se află în culpă doar pe baza celor susținute de către reclamant.

Pentru aceste considerente, apreciind că, în speță, se impune nu suplimentarea, ci chiar administrarea de material probator cu privire la stadiul de soluționare a notificărilor, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii, ca nefondată. Intimatul reclamant B.A.G. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. În ceea ce privește soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanța, prin Primar, instanța de apel a respins, în mod corect, această excepție.

Astfel, potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau în echivalent a bunului pretins se face prin dispoziția motivată a primarilor. Conform capitolului 2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, sintagma „unitate deținătoare" materializează, printre altele, entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii în discuție, fiind exemplificată „primăria", ca reprezentând o asemenea entitate. În realitate, după cum rezultă și din primul text de lege enunțat în precedent, unitatea administrativ-teritorială este cea care deține imobilul, este persoană juridică de drept public potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, în forma prezentă („primăria" neavând personalitate juridică).

Prin urmare, calitate procesuală pasivă o are unitatea administrativ-teritorială, ca „unitate deținătoare a imobilului", iar primarul este cel care reprezintă în justiție unitatea administrativ-teritorială, conform art. 21 alin. (2) și art. 62 alin. (1) din aceeași lege. Nu acesta din urmă exercită, în numele statului, dreptul de proprietate cu privire la imobilul ce cade sub incidența legii speciale de reparație, el având doar atribuția de a dispune cu privire la măsurile reparatorii cuvenite persoanei îndreptățite, potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Această obligație legală stabilită în sarcina sa nu îl transformă în „unitate deținătoare" și nici în substitut al statului în exercițiul dreptului respectiv.

În concluzie, calitate procesuală pasivă o are Municipiul Constanța, care, în justiție este reprezentat de primar. Participarea în proces a primarului, ca reprezentant al unității administrativ-teritoriale, iar nu în nume propriu, rezultă din aplicarea textelor de lege enunțate mai sus din Legea nr. 215/2001, care îi conferă calitatea de a reprezenta Municipiul în justiție, iar nu din aceea că, îndeplinind în mod concret o atribuție legală stabilită în sarcina sa, este cel care emite dispoziție motivată în soluționarea notificării.

Pe de altă parte, interesul direct în legătură cu persoana ce are calitate procesuală pasivă în litigii de natura celui de față nici nu se justifică atât timp cât primarul, fie că este chemat în proces în nume propriu, fie că este chemat ca reprezentant al unității administrativ-teritoriale, participând la litigiul respectiv, beneficiază de toate garanțiile procesuale prevăzute de lege și are posibilitatea de a uza de toate mijloacele procesuale pe care înțelege să le folosească în sprijinul susținerilor sale și în exercițiul unui drept de apărare corespunzător. În concluzie, respingând excepția lipsei calității procesuale pasive, Curtea de Apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare a textelor de lege relevante în materie și examinate mai sus, nesubzistând cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. 2. Referitor la necesitatea solicitării de relații în legătură cu stadiul soluționării notificărilor formulate de reclamant, această critică nu cuprinde un motiv de nelegalitate, recurentul neindicând vreun text de lege încălcat de instanță, prin măsura acesteia, de respingere a cererii formulate de Municipiul Constanța, în faza procesuală anterioară, în legătură cu administrarea probei cu înscrisuri pe aspectul în discuție. Aprecierea utilității unei probe, în soluționarea litigiului, reprezintă atributul exclusiv al instanței învestite cu cererile de probatoriu, ce nu poate fi cenzurat de prezenta instanță față de actuala structură a recursului, în care motivul de netemeinicie fundamentat pe o greșită stabilire a situației de fapt raportat la probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. ll C. proc.

civ., a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. În plus, Curtea a considerat, în mod corect, că apelantul era singurul interesat să prezinte dovezi în legătură cu stadiul soluționării notificării, având obligația să cunoască, prin angajații săi cu atribuții în materie, dacă s-a pronunțat o dispoziție sau decizie motivată prin care să se fi soluționat cele două notificări și care să fi pus în discuție, eventual obiectul litigiului de față sau interesul în continuarea procesului. Astfel, cel care face o afirmație în justiție trebuie să o și probeze, potrivit principiului „actori incumbit probatio" („sarcina probei incumbă reclamantului"), principiu ce-și găsește reflectare legislativă în art. 1169 C. civ.

Nici în recurs, pârâtul nu a depus vreun înscris din care să rezulte că pretențiile reclamantului au fost rezolvate. Pe de altă parte, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală (art. 23 alin. (1) din legea în forma de la data intrării în vigoare), cererea de restituire în natură a imobilului pretins trebuie soluționată în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art. 23, în această ultimă ipoteză existând obligația, pentru deținătorul bunului, să încunoștințeze solicitantul despre insuficiența înscrisurilor depuse (art. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001).

În speță, notificările reclamantului au fost înregistrate în evidențele pârâtului la 29 august 2001, nici până în prezent cererile respective nefiind soluționate. Într-adevăr, în cursul anului 2008 (la peste 7 ani de la înregistrarea notificărilor, deși legea prevede că necesitatea suplimentării dovezilor să fie adusă la cunoștința notificatorului, de către unitatea deținătoare a imobilului, înăuntrul termenului de 60 de sgle de la înregistrare), pârâtul a solicitat reclamantului completarea documentelor doveditoare ale pretențiilor sale privind imobilele notificate, pe care acesta le-a transmis cu scrisoarea din 10 octombrie 2008, fiind primite de municipalitate la 14 octombrie 2008 (filele 28-29 dosar fond).

Nici ulterior depunerii acestor înscrisuri, recurentul pârât nu a emis dispoziție motivată de soluționare a notificărilor, depășirea cu mult a termenului de soluționare a cererilor respective fiindu-i imputabilă și creând un prejudiciu semnificativ în patrimoniul reclamantului, prin aceea că partea menționată se află în situația de a nu-și putea valorifica dreptul de proprietate pretins asupra imobilelor în discuție de o lungă perioadă de timp, cu încălcarea „termenului rezonabil" de soluționare a unei cereri, prevăzut în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, și în ipoteza în care unitatea deținătoare a bunului ar fi constatat că, pentru diverse argumente, reclamantul nu poate beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 sau de forma de reparație solicitată în temeiul acestei legi, rezolvarea notificărilor formulate în termenul reglementat de această lege (care este un termen imperativ) i-ar fi asigurat părții accesul la justiție într-un termen mai scurt, aspect care ține tot de durata rezonabilă a soluționării pretențiilor deduse judecății, în accepțiunea art. 6 din Convenție.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că nesoluționarea notificărilor, de către pârât, în termenul prevăzut de lege, îi conferă dreptul reclamantului de a obține obligarea părții adverse, pe cale judiciară, la emiterea unei dispoziții motivate cu privire la cele două notificări, Curtea de Apel procedând la o corectă interpretare și aplicare a textelor de lege menționate mai sus, în soluția de confirmare a hotărârii primei instanțe, inclusiv în legătură cu persoana ce trebuie să dovedească stadiul soluționării notificărilor. Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul constanța, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Constanța, prin Primar, împotriva Deciziei nr. 303/ C din 14 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iulie 2010.