ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4192/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4192/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 947 din 28 septembrie 2009, Tribunalul Constanța, secția civilă,

a admis acțiunea formulată de către reclamantul B.A.G., în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul Constanța, prin Primar, având ca obiect obligarea pârâtului

sa emită dispoziție de restituire în natură pentru două terenuri situate în

intravilanul Municipiului Constanța, județul Constanța.

A fost obligat pârâtul să emită

dispoziție motivată asupra notificărilor înregistratesub din 28 august 2001, la

B.E.J. D.V., referitoare la restituirea imobilelor terenuri în suprafață de 220

mp, respectiv 90 mp, și construcții demolate situate în Constanța.

Pentru a pronunța această sentință,

Tribunalul a reținut următoarele:

Reclamantul a notificat pe pârât în

vederea acordării măsurilor reparatorii pentru imobilele-terenuri și

construcții demolate-situate în orașul Constanta.

Notificările au fost adresate prin

intermediul executorului judecătoresc. De la data adresării notificării,

reclamantul nu a primit niciun răspuns referitor la cererea depusă.

Acesta și-a justificat cererea de

restituire cu actul de vânzare-cumpărare autentificat la 20 mai 1931.

Din adresele depuse la dosarul cauzei

rezultă că reclamantul a răspuns tuturor solicitărilor pârâtului în legătură cu

depunerea înscrisurilor necesare soluționării cererii.

Conform art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natura".

În speță, termenul de 60 de zile curge

de la data adresării notificării, la această dată fiind depuse și actele

doveditoare.

Reclamantul a comunicat, în scris,

pârâtului, toate actele de care este condiționată emiterea dispoziției, astfel

că nu se poate aprecia ca, în cauză, a operat prorogarea la care face referire

art. 23.1 alin. (4) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit prevederilor anterior

enunțate, pârâtul are obligația de a răspunde solicitării, indiferent dacă

persoana care i se adresează are sau nu îndreptățire sau vocație la restituire.

Pe cale de consecință, instanța a

admis cererea și a dispus obligarea pârâtului la îndeplinirea obligației legale

de a face, respectiv de a emite dispoziție motivată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel, în termen legal, pârâtul Municipiul Constanța, care a susținut că soluția

este nelegală și netemeinică.

Prin Decizia civilă nr. 303/ C din 14

decembrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul formulat de apelantul

pârât Municipiul Constanța, prin Primar, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea a avut în vedere următoarele considerente:

Cât privește formularea, pentru prima

dată în apel, a excepției lipsei calității procesuale pasive, ca excepție de

fond dirimantă, Curtea a reținut că aceasta este nefondată, prima instanță

pronunțând, corect, soluția față de entitatea pârâtă. Justețea soluției rezidă

atât din textul art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, care

indică unitățile administrativ-teritoriale ca fiind persoane deținătoare pentru

bunurile aflate în patrimoniul acestora, cât și din conținutul normei cuprinse

în art. 63 din aceeași lege, care conferă primarului calitatea de reprezentant

legal al unității administrativ-teritoriale, ca entitate de drept public.

Împrejurarea că legiuitorul a statuat,

prin Legea nr. 10/2001, că, în cazul imobilelor deținute de unitățile

administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent, către

persoana îndreptățită, se face prin dispoziția motivată a primarilor nu susține

critica apelantului conform cu care entitatea de drept public nu poate figura cu

calitate procesuală pasivă proprie într-un asemenea litigiu, câtă vreme este

cea care, conform Legii nr. 215/2001, are personalitate juridică și întrunește

și atributele entității notificate. Pe de altă parte, prin Normele metodologice

de aplicare a legii speciale, se statuează în sensul că soluționarea

notificării revine unui organism specializat (comisie internă) constituit la

nivelul primăriei și care, alături de organul de conducere al entității

deținătoare, în speță, Primarul, are obligația de a soluționa operativ

problemele legate de situația juridică a imobilului și de întregirea

documentației necesare elaborării dispoziției motivate.

Pe cale de consecință, soluția

instanței de fond pronunțată față de entitatea notificată nu este dată cu

nesocotirea unor norme legale imperative, unității administrativ-teritoriale în

patrimoniul căreia se prezumă că se află bunul revenindu-i, prin organele sale

competente, desemnate de lege, să rezolve notificarea.

Apelul a fost considerat ca

neîntemeiat și cu privire la cel de-al doilea motiv de critică, privitor la

încheierea dată la 21 septembrie 2009 (atacată în condițiile art. 282 alin. (2)

C. proc. civ.), constatându-se că, în mod judicios, instanța de fond,

raportându-se la prevederile art. 167 din același cod, a respins, ca neutilă

soluționării speței, proba cu înscrisuri, în modalitatea solicitată de

autoritatea pârâtă.

Chestiunea prezentării unor înscrisuri

care să ateste stadiul soluționării notificărilor nu ține, în cauză, de

imposibilitatea părții care o propune de a administra nemijlocit această probă,

astfel că, în mod corect, judecătorul fondului a considerat ca nefiind utilă

formularea unei cereri către entitatea învestită cu analizarea notificărilor

(în speță, pârâtul, prin comisia internă constituită conform legii), în vederea

comunicării stadiului lor.

Această probă putea fi administrată

direct, în fond și în apel, de către apelantul pârât, acesta având în subordine

persoanele abilitate să analizeze și să stabilească premisele emiterii

notificării, fără a fi necesară emiterea unei adrese în acest sens.

Or, câtă vreme apelantul pârât (care

nu a contestat calitatea sa de persoană deținătoare și nici înregistrarea

notificărilor) nu a făcut și dovada emiterii dispozițiilor motivate, probele

propuse în sensul verificării stadiului în care se află aceste cereri pe rolul

comisiei interne nu sunt utile justei soluționări a cauzei.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs Municipiul Constanța, prin Primar, criticând-o, în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele motive:

excepției lipsei calității procesual pasive a Municipiului Constanța, prin

Primar, în mod nejustificat aceasta a fost respinsă.

Astfel, reglementarea conținută în

art. 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este foarte clară, în sensul că, în

cazul notificărilor adresate unităților administrativ-teritoriale, primarul

este cel care are obligația de a răspunde acestor cereri, prin emiterea unei

dispoziții motivate.

Pe cale de consecință, unitatea

administrativ-teritorială nu are nicio obligație în raport de cererile

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, conducătorul acestei unități, primarul,

având prerogative expres prevăzute de lege în acest sens, iar obligația este

una intuitu personae.

au dat o greșită dezlegare cauzei, prin neadministrarea probei cu înscrisuri,

respectiv fără a verifica, pe baza unor relații din partea unității notificate,

stadiul de soluționare a notificării.

Aceasta era singura probă pertinentă,

pe baza căreia s-ar fi putut observa daca notificările formulate de reclamant

sunt soluționate în procedura administrativă, iar în caz negativ, cui incumbă

culpa nesoluționării.

Or, ambele instanțe au soluționat

cauza fără nici o susținere din punctul de vedere al probatoriului, prezumând,

pur și simplu, că paratul se află în culpă doar pe baza celor susținute de

către reclamant.

Pentru aceste considerente, apreciind

că, în speță, se impune nu suplimentarea, ci chiar administrarea de material

probator cu privire la stadiul de soluționare a notificărilor, recurentul a

solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în

sensul admiterii apelului și respingerii acțiunii, ca nefondată.

Intimatul reclamant B.A.G. a depus

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia atacată, în raport

de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Constanța,

prin Primar, instanța de apel a respins, în mod corect, această excepție.

Astfel, potrivit art. 21 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, în forma actuală, în cazul imobilelor deținute de unitățile

administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau în echivalent a bunului

pretins se face prin dispoziția motivată a primarilor.

Conform capitolului 2 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2007, sintagma „unitate deținătoare" materializează, printre altele,

entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul

de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii

în discuție, fiind exemplificată „primăria", ca reprezentând o asemenea

entitate.

În realitate, după cum rezultă și din

primul text de lege enunțat în precedent, unitatea administrativ-teritorială

este cea care deține imobilul, este persoană juridică de drept public potrivit

art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, în forma prezentă („primăria"

neavând personalitate juridică).

Prin urmare, calitate procesuală

pasivă o are unitatea administrativ-teritorială, ca „unitate deținătoare a

imobilului", iar primarul este cel care reprezintă în justiție unitatea

administrativ-teritorială, conform art. 21 alin. (2) și art. 62 alin. (1) din

aceeași lege.

Nu acesta din urmă exercită, în numele

statului, dreptul de proprietate cu privire la imobilul ce cade sub incidența

legii speciale de reparație, el având doar atribuția de a dispune cu privire la

măsurile reparatorii cuvenite persoanei îndreptățite, potrivit art. 21 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001. Această obligație legală stabilită în sarcina sa nu

îl transformă în „unitate deținătoare" și nici în substitut al statului în

exercițiul dreptului respectiv.

În concluzie, calitate procesuală

pasivă o are Municipiul Constanța, care, în justiție este reprezentat de

primar.

Participarea în proces a primarului,

ca reprezentant al unității administrativ-teritoriale, iar nu în nume propriu,

rezultă din aplicarea textelor de lege enunțate mai sus din Legea nr. 215/2001,

care îi conferă calitatea de a reprezenta Municipiul în justiție, iar nu din

aceea că, îndeplinind în mod concret o atribuție legală stabilită în sarcina

sa, este cel care emite dispoziție motivată în soluționarea notificării.

Pe de altă parte, interesul direct în

legătură cu persoana ce are calitate procesuală pasivă în litigii de natura

celui de față nici nu se justifică atât timp cât primarul, fie că este chemat

în proces în nume propriu, fie că este chemat ca reprezentant al unității

administrativ-teritoriale, participând la litigiul respectiv, beneficiază de

toate garanțiile procesuale prevăzute de lege și are posibilitatea de a uza de

toate mijloacele procesuale pe care înțelege să le folosească în sprijinul

susținerilor sale și în exercițiul unui drept de apărare corespunzător.

În concluzie, respingând excepția

lipsei calității procesuale pasive, Curtea de Apel a procedat la o corectă

interpretare și aplicare a textelor de lege relevante în materie și examinate

mai sus, nesubzistând cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

solicitării de relații în legătură cu stadiul soluționării notificărilor

formulate de reclamant, această critică nu cuprinde un motiv de nelegalitate,

recurentul neindicând vreun text de lege încălcat de instanță, prin măsura

acesteia, de respingere a cererii formulate de Municipiul Constanța, în faza

procesuală anterioară, în legătură cu administrarea probei cu înscrisuri pe

aspectul în discuție.

Aprecierea utilității unei probe, în

soluționarea litigiului, reprezintă atributul exclusiv al instanței învestite

cu cererile de probatoriu, ce nu poate fi cenzurat de prezenta instanță față de

actuala structură a recursului, în care motivul de netemeinicie fundamentat pe

o greșită stabilire a situației de fapt raportat la probele administrate,

prevăzut de art. 304 pct. ll C. proc. civ., a fost abrogat prin art. 1 pct. 112

din O.U.G. nr. 138/2000.

În plus, Curtea a considerat, în mod

corect, că apelantul era singurul interesat să prezinte dovezi în legătură cu

stadiul soluționării notificării, având obligația să cunoască, prin angajații

săi cu atribuții în materie, dacă s-a pronunțat o dispoziție sau decizie

motivată prin care să se fi soluționat cele două notificări și care să fi pus

în discuție, eventual obiectul litigiului de față sau interesul în continuarea

procesului.

Astfel, cel care face o afirmație în

justiție trebuie să o și probeze, potrivit principiului „actori incumbit

probatio" („sarcina probei incumbă reclamantului"), principiu ce-și

găsește reflectare legislativă în art. 1169 C. civ.

Nici în recurs, pârâtul nu a depus

vreun înscris din care să rezulte că pretențiile reclamantului au fost

rezolvate.

Pe de altă parte, potrivit art. 25

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală (art. 23 alin. (1) din legea

în forma de la data intrării în vigoare), cererea de restituire în natură a

imobilului pretins trebuie soluționată în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor

doveditoare conform art. 23, în această ultimă ipoteză existând obligația,

pentru deținătorul bunului, să încunoștințeze solicitantul despre insuficiența

înscrisurilor depuse (art. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001).

În speță, notificările reclamantului

au fost înregistrate în evidențele pârâtului la 29 august 2001, nici până în

prezent cererile respective nefiind soluționate.

Într-adevăr, în cursul anului 2008 (la

peste 7 ani de la înregistrarea notificărilor, deși legea prevede că

necesitatea suplimentării dovezilor să fie adusă la cunoștința notificatorului,

de către unitatea deținătoare a imobilului, înăuntrul termenului de 60 de sgle

de la înregistrare), pârâtul a solicitat reclamantului completarea documentelor

doveditoare ale pretențiilor sale privind imobilele notificate, pe care acesta

le-a transmis cu scrisoarea din 10 octombrie 2008, fiind primite de

municipalitate la 14 octombrie 2008 (filele 28-29 dosar fond).

Nici ulterior depunerii acestor

înscrisuri, recurentul pârât nu a emis dispoziție motivată de soluționare a

notificărilor, depășirea cu mult a termenului de soluționare a cererilor

respective fiindu-i imputabilă și creând un prejudiciu semnificativ în

patrimoniul reclamantului, prin aceea că partea menționată se află în situația

de a nu-și putea valorifica dreptul de proprietate pretins asupra imobilelor în

discuție de o lungă perioadă de timp, cu încălcarea „termenului rezonabil"

de soluționare a unei cereri, prevăzut în art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

De asemenea, și în ipoteza în care

unitatea deținătoare a bunului ar fi constatat că, pentru diverse argumente,

reclamantul nu poate beneficia de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.

10/2001 sau de forma de reparație solicitată în temeiul acestei legi,

rezolvarea notificărilor formulate în termenul reglementat de această lege

(care este un termen imperativ) i-ar fi asigurat părții accesul la justiție

într-un termen mai scurt, aspect care ține tot de durata rezonabilă a

soluționării pretențiilor deduse judecății, în accepțiunea art. 6 din

Convenție.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte

constată că nesoluționarea notificărilor, de către pârât, în termenul prevăzut

de lege, îi conferă dreptul reclamantului de a obține obligarea părții adverse,

pe cale judiciară, la emiterea unei dispoziții motivate cu privire la cele două

notificări, Curtea de Apel procedând la o corectă interpretare și aplicare a

textelor de lege menționate mai sus, în soluția de confirmare a hotărârii

primei instanțe, inclusiv în legătură cu persoana ce trebuie să dovedească

stadiul soluționării notificărilor.

Pentru aceste considerente, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de

pârâtul Municipiul constanța, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304

pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Municipiul Constanța, prin Primar, împotriva Deciziei nr.

303/ C din 14 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

2 iulie 2010.