ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1001/2020

Asupra recursului de față;

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la 15 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Arad, secția Civilă, sub nr. x/2017, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții D., S.C. E. S.A. și F. S.A., solicitând obligarea, în solidar, a pârâților la plata sumei de 250.000 RON reprezentând daune materiale și morale, cu cheltuieli de judecată.

În drept reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 50, art. 54 și art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995; art. 24 din Ordinul CSA nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, art. 397 C. proc. pen., art. 1381, art. 1385, art. 1386 și art. 1391 C. civ., art. 115 alin. (3) și art. 453 C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 23 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Arad a admis, în principiu, cererea de chemare în garanție a pârâtei S.C. F. S.A.; a prorogat pronunțarea asupra excepției prescripției extinctive în ceea ce îi privește pe reclamanții A. și B. și asupra probei testimoniale după atașarea dosarului penal nr. x/2013 al Judecătoriei Odorheiu Secuiesc și a dosarului de urmărire penală; a respins cererea de probațiune privind audierea martorului G. și a admis, în principiu, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. E. S.A.; a dispus atașarea dosarului penal nr. x/2013 al Judecătoriei Odorheiu Secuiesc și a dosarului de urmărire penală, ca urmare a admiterii cererii în probațiune; a respins cererea de probațiune formulată de pârâta S.C. E. S.A., constând în audierea martorului G..

B. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 216 din 29 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Arad, secția Civilă, în dosarul nr. x, s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții D., S.C. E. S.A. și S.C. F. S.A. și, în consecință:

Pârâta S.C. F. S.A. a fost obligată să plătească reclamantei C. suma de 240.000 RON din care 19.432 RON reprezintă daune materiale, iar suma de 220.568 RON reprezintă daune morale.

S-a respins acțiunea reclamanților A. și B., în contradictoriu cu pârâții D., S.C. E. S.A. și S.C. F. S.A.

S-a respins acțiunea reclamanților A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții D. și S.C. E. S.A.

S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. E. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.A.

S-a dispus obligarea pârâtei S.C. F. S.A. la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanta C..

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva încheierii de ședință din 23 noiembrie 2017 și a sentinței civile nr. 216 din 29 martie 2017, pronunțate de Tribunalul Arad, secția Civilă pârâta S.C. F. S.A. a declarat apel, solicitând admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce o privește pe reclamanta C., admiterea excepției autorității de lucru judecat raportat la considerentele hotărârii penale date în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Odorheiu Secuiesc cu privire la leziunile suferite de reclamanta C., schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul respingerii daunelor materiale acordate, diminuării daunelor morale până la cuantumul ofertat de 9460 RON și reținerii culpei concurente a victimelor în producerea propriului prejudiciu, cu cheltuieli de judecată.

D. Hotărârea instanței de apel

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 760/A din 21 noiembrie 2018, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. F. S.A., în contradictoriu cu intimații A., B., C., D. și S.C. E. S.A. împotriva încheierii de ședință din 23 noiembrie 2017 și a sentinței civile nr. 216 din 29 martie 2018, pronunțate de Tribunalul Arad, secția Civilă, în dosarul nr. x/2017, sentința atacată fiind schimbată, în parte, în sensul că s-au redus despăgubirile materiale stabilite de prima instanță de la suma de 19.432 RON la suma de 17.252 RON.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței atacate, fără cheltuieli de judecată în apel.

E. Considerentele instanței de apel

Analizând apelul declarat în cauză de către pârâtă, prin prisma motivelor invocate, raportat la prevederile art. 477 C. proc. civ., Curtea de Apel Timișoara a constatat că acesta este fondat doar cu privire la cuantumul daunelor materiale.

Asupra stării de fapt, a împrejurărilor în care s-a produs accidentul rutier și a culpei părții care l-a determinat, s-a constatat că apelanta și intimații nu prezintă susțineri divergente.

Criticile aduse sentinței atacate de către pârâtă au vizat nejustificarea cuantumului sumelor acordate, greșita apreciere a instanței de fond cu privire la prescrierea acțiunii și la inadmisibilitatea promovării acesteia de către procuror, precum și în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale și participarea victimei la producerea vătămărilor suferite.

S-a arătat că, urmare a accidentului din data de 1 iunie 2012, reclamanta C., în vârstă de 14 ani la acea dată, elevă în clasa a VII-a, a fost internată la spital, supusă multiplelor controale, unor operații, consulturi în țară și străinătate, expertizelor, a rămas cu cicatrice la nivelul feței și la umărul stâng, fiindu-i afectat, în mod evident, aspectul fizic. Totodată, s-a reținut că a avut nevoie de medicamente și de o alimentație specială, pentru o perioadă de timp datorită faptului că era afectată structura osoasă a feței, a trebuit să consume hrană lichidă și prezintă, în continuare, un defect al vederii și multiple traume psihice.

Deși, s-a apreciat că reclamanta a avut nevoie de 50-55 zile de îngrijiri medicale, concluzia raportului de medicină legală nu conturează toate consecințele pe care le-a suportat reclamanta în perioada de preadolescență și de adolescență, atâta timp cât există, în continuare, necesitatea uneia sau mai multor intervenții chirurgicale pentru eventuala înlăturare, cel puțin în parte, a cicatricelor rămase, în mod vizibil, pe fața acesteia.

Instanța de prim control judiciar a considerat că este rezonabilă suma acordată de tribunal, cu titlu de daune morale, pentru a compensa suferințele pe care reclamanta le-a încercat, față de afectarea fizică vizibilă, psiho-emoțională și socială a victimei, dar și în raport de durata acestora și a procedurilor judiciare.

Deși, prin apel s-a susținut arbitrariul hotărârii atacate, ignorarea practicii depuse de pârâtă sau intenția de îmbogățire a reclamantei, Curtea a constatat că afirmațiile apelantei nici nu au suport probatoriu și nici nu se regăsesc în maniera în care instanța de fond a soluționat cauza, aceasta motivând sentința cu referiri la toate probele administrate și la practica judiciară relevantă în materie, raportându-se la specificul situației deduse judecății.

S-a arătat că parcursul înlăturării afecțiunilor suferite de către reclamantă nu s-a încheiat și că sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale nu sunt exagerate, ci reprezintă, de fapt, o încercare de atenuare a suferințelor, venită după 6 ani de la data producerii accidentului.

De aceea, cuantumul daunelor morale trebuie să fie apreciat raportat la durerea suferită, atât ca urmare directă a accidentului, cât și a investigațiilor ce au urmat, operațiilor și tratamentelor, dar și a constatării consecințelor accidentului asupra tuturor aspectelor de viață, pe care reclamanta nu le-ar fi suferit dacă nu ar fi fost implicată în accident.

Sub aspectul cuantumului daunelor morale trebuie să se urmărească ca acestea să nu aibă caracter simbolic, așa cum a solicitat apelanta-pârâtă, ci să fie în măsură să amelioreze efectiv condițiile de viață ale reclamantei, prin procurarea unor satisfacții morale, urmând a se avea în vedere și gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii și valoarea protejată, respectiv dreptul la viață, la integritate fizică și morală, dreptul de a se bucura de o vacanță, etc.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce o privește pe reclamantă, Curtea de Apel Timișoara a constatat că, în mod corect, a fost respinsă de către prima instanță, în baza art. 2537 alin. (3) din C. civ.

Aceasta deoarece, așa cum rezultă din dosar, reclamanta s-a constituit parte civilă în dosarul penal prin reprezentanții săi legali, cerere reluată și în faza de cercetare judecătorească, fiind depusă în termenul legal, respectiv anterior citirii actului de sesizare a instanței.

În acest context, s-a reținut că dreptul reclamantei de a promova acțiunea în fața instanței civile s-a născut de la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 109 din 16.06.2015 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, prin care s-a dispus achitarea inculpatului D., ca urmare a intrării în vigoare a noului C. pen., motiv pentru care, în cauză, s-a constatat de către instanța de judecată că fapta nu mai este prevăzută de legea penală nouă și a lăsat nesoluționată latura civilă.

S-a mai reținut că susținerea apelantei, potrivit căreia este inadmisibil ca acțiunea civilă să fie promovată de către procuror, deoarece, deși minoră, reclamanta trebuie să fi fost reprezentată numai de către părinți este în neconcordanță cu art. 92 din C. proc. civ., text din care apelanta a lecturat.

Astfel, instanța de apel a arătat că acest text de lege nu condiționează implicarea Ministerului Public de absența reprezentanților legali, astfel încât, susținerile apelantei nu sunt pertinente, iar excepția invocată nu poate fi primită.

De altfel, excepția inadmisibilității impune analiza unor ipoteze ca exemplu, cel al existenței unor demersuri anterioare promovării acțiunii, care să nu fi fost îndeplinite, deși obligatorii, ale promovării unei căi de atac neprevăzute de lege, ale formulării unor cereri în probațiune care depășesc cadrul impus de legea procedurală. Or, asemenea susțineri nu s-au formulat.

În fine, Curtea a conchis în sensul că în măsura în care se aprecia că acțiunea a fost promovată de o persoană sau instituție care nu avea acest drept, ipoteza ar fi atras eventuala discuție a altor excepții procesuale, iar nu cea a inadmisibilității, greșit invocată în speță.

S-a respins ca nefondată excepția autorității de lucru judecat invocată de către apelanta-pârâtă, raportat la considerentele hotărârii penale pronunțate în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, cu privire la numărul de zile de îngrijiri necesare pentru vindecarea leziunilor suferite de către reclamantă, reținându-se că este corectă apărarea intimatei-reclamante, care a arătat că autoritatea de lucru judecat, în acest caz, se limitează doar la latura penală a cauzei, latura civilă fiind lăsată nesoluționată.

Că este așa, rezultă și din practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, care în mod constant a precizat, în raport de textele legii penale, că autoritatea de lucru judecat privește fapta, vinovăția și făptuitorul, iar în cazul nesoluționării laturii civile, instanța civilă învestită cu acțiunea în pretenții stabilește întinderea răspunderii.

În ceea ce privește zilele de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunilor suferite de către reclamantă, ca urmare a producerii accidentului rutier, Curtea a reținut că nu operează autoritatea de lucru judecat a hotărârii din dosarul penal și, prin urmare, instanța civilă poate doar să ia act de faptul că, până la data soluționării, numărul de zile de îngrijiri medicale, conform dovezilor din dosar, se ridica la 50-55.

Cu toate acestea, nu se poate statua că doar cele 50-55 de zile ar fi necesare vindecării reclamantei, contrar celor afirmate de către apelantă în susținerea excepției invocate, avându-se în vedere că din întregul ansamblu probatoriu, a rezultat că reclamanta are, în continuare, cicatrice pe față și pe umăr, afecțiunea oculară, iar în privința traumelor psihice nu există un document din care să reiasă că acestea au dispărut, nemaifiind solicitată o astfel de evaluare.

S-a reținut că nu este probată susținerea apelantei-pârâte, potrivit căreia reclamantei trebuia să i se rețină un grad de culpă în producerea consecințelor vătămătoare și a urmărilor suferite, întrucât aceasta nu purta centura de siguranță, deși, legea impune o astfel de obligație.

Pe de o parte, s-a arătat că apelanta a omis faptul că, în situația în care accidentul nu s-ar fi produs, nici reclamanta nu ar fi avut de suferit leziunile fizice și traumele suportate.

Apoi, s-a constatat că Ordonanța Guvernului nr. 21/2014 a modificat și a completat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, iar anterior, textul aceluiași articol stipula, în art. 36 alin. (1), că:

"Conducătorii de autovehicule și persoanele care ocupă locuri prevăzute prin construcție cu centuri sau dispozitive de siguranță omologate trebuie să le poarte în timpul circulației pe drumurile publice".

Or, apelanta doar susține că reclamanta nu purta centura de siguranță, fără a exista elemente probatorii în acest sens.

Din raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar chiar de către societatea pârâtă (la fila x și urm., respectiv pagina 13 a raportului), a rezultat că expertul părții "apreciază că este posibil ca la momentul producerii impactului … să nu fi purtat centura de siguranță. Concluzia în această privință nu poate fi emisă ca și certă, dar gradul de probabilitate este semnificativ".

Prin urmare, s-a constatat că expertul a formulat o concluzie posibilă, incertă, dar semnificativ probabilă.

Or, instanța nu poate considera, în raport de această afirmație, mai mult decât rezervată, că reclamanta, victima accidentului, nu ar fi avut centura de siguranță cuplată, fără a se face dovada nerespectării dispoziției legale de către aceasta.

Pe cale de consecință, instanța de apel a ajuns la concluzia că nu se poate reține un grad de culpă, apreciat la 50%, dar nedovedit de către apelanta-pârâtă.

Cu privire la sumele de plată avute în vedere de instanța de fond, reprezentând daune materiale, așa cum au fost precizate în cuprinsul notelor de ședință depuse de către reclamantă, Curtea de Apel Timișoara a constatat că o parte dintre acestea nu pot fi acordate, deoarece nu rezultă nici măcar din susținerile reclamantei că ele au fost avansate în legătură cu consecințele produse asupra ei de accidentul în care a fost implicată.

Curtea a reținut, în dezacord cu aprecierile apelantei, că se încadrează în sintagma "prejudiciul material" toate acele cheltuieli avansate de reclamantă în legătură cu efectele produse de accidentul în care a fost implicată și cu înlăturarea consecințelor vătămătoare ale acestuia.

În acest sens, s-a statuat că în cadrul laturii materiale a prejudiciului invocat de reclamantă trebuie să fie incluse toate acele sume și cheltuieli care, în absența accidentului, nu ar fi fost avansate de către aceasta.

În considerarea acestei abordări în determinarea prejudiciului material, instanța de apel a conchis în sensul că se circumscriu acestuia costurile deplasărilor în țară sau în străinătate la spital, la medic pentru tratamente ori intervenții medicale, costurile deplasărilor la parchet ori la instanța sesizată cu soluționarea procesului penal, cheltuielile adiacente acestor deplasări și sumele avansate în calitate de parte vătămată/civilă în procesul penal, inclusiv onorariul plătit în cadrul procesului penal, precum și costurile privind deplasări efectuate la rude (bunica), nu în mod voluptoriu, ci din necesitatea a rămâne sub observația unei rude apropiate pe perioada refacerii sănătății.

Cu toate acestea, s-a constatat că unele dintre sumele solicitate cu titlu de prejudiciu material de către reclamantă, fie nu sunt probate cu niciun înscris, având caracter voluptor, iar nu necesar (cheltuielile pentru recompensarea personalului medical - 1.981 RON), fie nu rezultă că ele au fost avansate în legătură cu consecințele accidentului, reclamanta însăși nearătând în ce scop le-a avansat, astfel încât nu pot fi circumscrise prejudiciului material suferit (199 RON, reprezentând bilete de tramvai, taxi, bilet de intrare în piața de mașini - dosarul de apel).

Curtea a admis apelul sub acest aspect, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a redus despăgubirile materiale stabilite de către prima instanță cu suma de 2.180 RON, adică de la suma de 19.432 RON, la suma de 17.252 RON, avându-se în vedere că diferența dintre suma solicitată și cea acordată se referă la cheltuieli care nu au rezultat direct sau nu s-a probat că ar fi determinate direct de producerea accidentului rutier.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel

La data de 25 ianuarie 2019 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă recursul declarat de pârâta S.C. F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 760/A din 21 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara, arătând că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs s-a cerut și desființarea actelor de executare ce vizează daunele morale acordate reclamantei C., efectuate în baza sentinței civile nr. 216 din 29.03.2018 a Tribunalului Arad și a deciziei civile nr. 760/A din 21 noiembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2017, în conformitate cu art. 500, art. 643, art. 723 și următoarele din C. proc. civ., cu consecința întoarcerii executării silite.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat faptul că hotărârea instanței de apel nu este motivată în drept, prin raportare la norma specială incidentă în speță, respectiv Ordinul CSA nr. 5/2010, nefiind respectate cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod.

S-a arătat că norma specială aplicabilă nici măcar nu a fost menționată de către instanța de apel în cuprinsul considerentelor deciziei.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, atâta timp cât era ținută de un cadru normativ special (Ordinul CSA nr. 5/2010), care se aplică cu prioritate și înlătură de la aplicare legea generală (C. civ.).

Recurenta a solicitat să se țină cont de faptul că art. 49 din Ordinul CSA nr. 5/2010 prevede daunele ce pot fi acordate în caz de vătămare corporală.

S-a menționat că la data emiterii poliței RCA (20.10.2011) societatea de asigurare a contractat în conștientizarea faptului că, la momentul producerii riscului asigurat, va fi ținută să achite despăgubiri, în conformitate cu norma specială, care a fost încălcată flagrant de către instanța de apel.

Recurenta-pârâtă a făcut referire la dispozițiile art. 425 din C. proc. civ. și la art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care impun judecătorului obligația de a motiva hotărârea, nefiind permisă expunerea concluziei, fără a indica motivele și probele, ce au stat la baza deciziei pronunțate.

Totodată, a menționat faptul că motivarea hotărârii reprezintă un element de transparență a justiției, inerent oricărui act jurisdicțional.

Printr-o altă critică recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material cu referire la incidența contribuției victimei la cauzarea ori mărirea propriului prejudiciu din perspectiva nepurtării centurii de siguranță.

A apreciat că se impuneau a fi analizate dispozițiile art. 1371 din C. civ., astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 12/2016, cu caracter obligatoriu pentru instanțele de judecată.

În acest sens, a relevat faptul că societatea F. S.A., prin apelul formulat în cauză, a solicitat încuviințarea unei expertize tehnice auto, cu expert parte și cu obiective privitoare la centura de siguranță pentru a dovedi incidența art. 36 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 28 din Ordinul CSA nr. 5/2010 și art. 1371 C. civ., precum și a deciziei nr. 12/2016, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

De asemenea, a învederat că s-a solicitat încuviințarea unei expertize medico-legale cu privire la reclamanta C., expertiză pe care instanța urma să o dispună ulterior efectuării expertizei tehnice auto, în funcție de concluziile acesteia.

Recurenta a arătat că printre obiectivele expertizei medico-legale se afla și acela ce viza efectele din punct de vedere medical asupra victimei dacă aceasta ar fi purtat centura de siguranță la momentul impactului, obiectiv care urma să fie susținut dacă raportul de expertiză tehnică auto clarifica împrejurarea că victima C. nu purta centura de siguranță.

Sub acest aspect, a menționat că instanța de apel, la termenul de judecată din 25 septembrie 2018, a respins proba privind efectuarea expertizei tehnice auto ca nefiind utilă în soluționarea cauzei și proba cu expertiza medico-legală ca nefiind relevantă în cauză, iar, ulterior, la termenul de judecată din 6 octombrie 2018, s-a depus la dosar un raport de expertiză extrajudiciară întocmit de către expertul H., în cuprinsul căruia se arată că este posibil ca, la momentul producerii impactului, numita C. să nu fi purtat centura de siguranță.

În continuare, s-a învederat că societatea F. S.A., față de concluziile raportului de expertiză extrajudiciară, a solicitat instanței de judecată să revină asupra probelor privind efectuarea celor două expertize pentru a se lămuri dacă reclamanta C. purta sau nu centura de siguranță la momentul impactului, însă aceasta a menținut soluția dispusă la termenul anterior, urmând ca, la deliberare, să aibă în vedere raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar.

În opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a reținut greșit, în cadrul considerentelor hotărârii, faptul că apelanta nu a probat acest aspect, în condițiile în care prin apel s-a solicitat încuviințarea expertizei tehnice auto și a unei expertize medico-legale, în conformitate cu art. 478 alin. (2) C. proc. civ., a depus un raport de expertiză extrajudiciară și a arătat că lipsa centurii de siguranță cu privire la reclamanta C. este menționată și în raportul de expertiză întocmit în dosarul penal nr. x/2013 al Judecătoriei Odorheiu Secuiesc.

A susținut că nepurtarea centurii de siguranță, deși, reclamanta avea această obligație conform art. 36 din O.U.G. nr. 195/2002, reprezintă o culpă civilă a victimei, care a contribuit la mărirea propriului prejudiciu.

Recurenta a mai arătat că această culpă a victimei în producerea prejudiciului rezultă și din natura leziunilor pe care le-a suferit, respectiv probleme oftalmologice și fracturi multiple în fragmente foarte mici la nivelul feței.

Față de cele arătate, recurenta-pârâtă a conchis în sensul că ulterior stabilirii daunelor materiale și morale, conform art. 49 din Ordinul CSA nr. 5/2010, instanța de apel avea obligația de a imputa în cuantumul acestor sume gradul de culpă al victimei, raportat la decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și la art. 28 din Ordinul CSA nr. 5/2010.

În fine, recurenta-pârâtă a susținut faptul că judecătorul are obligația față de părțile dintr-un proces să prevină orice greșeală prin aplicarea corectă a legii, astfel încât nu poate să dea legii o interpretare diferită de cea existentă și nici să nu aplice dispozițiile art. 1371 C. civ., avându-se în vedere că decizia nr. 12/2016 a instanței supreme obligă la verificarea acestui aspect.

Totodată, a apreciat că toate instanțele, în activitatea lor jurisdicțională, trebuie să respecte principiul egalității în fața legii și principiul securității juridice.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

G. Apărările intimaților-reclamanți

Intimații-reclamanți A., B. și C. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea recursului, raportat la data înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului Arad (15 iunie 2017) și la decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)".

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

Totodată, intimații-reclamanți au cerut obligarea recurentei-pârâte S.C. F. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

H. Considerentele instanței de recurs

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate și la apărările din întâmpinare, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prima critică a recurentei, circumstanțiată motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că decizia instanței de apel nu este motivată în drept, în raport de Ordinul CSA nr. 5/2010, normă specială care nici măcar nu este amintită în considerentele hotărârii.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, în condițiile în care era ținută să aplice, cu prioritate, norma specială care înlătură de la aplicare legea generală (C. civ.).

Acest motiv de recurs sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanței de recurs, respectiv examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Susținerea unei aplicări eronate a normelor C. civ. referitoare la repararea prejudiciului, cu nesocotirea prevederilor Ordinului CSA nr. 5/2010, ignorându-se astfel, principiul aplicării prioritare a normei speciale în raport cu cea generală, este lipsită de fundament.

Va fi înlăturată critica pârâtei, conform căreia în recunoașterea dreptului la despăgubiri al reclamantei C. instanța ar fi trebuit să aibă în vedere condițiile restrictive instituite de art. 49 din Ordinul CSA nr. 5/2010, întrucât în felul acesta s-ar afecta dreptul la reparație reglementat de dispozițiile C. civ.

Ordinul CSA menționat de către recurentă nu poate avea caracter de normă legală specială, cu prevalență în aplicarea ei față de normele C. civ., deoarece acesta are doar caracterul unei norme explicative, date în aplicarea unei legi, fără a putea limita sau modifica aplicarea regulilor impuse de C. civ., ca act normativ superior.

Un astfel de raționament al instanței este corect, întrucât dă eficiență ierarhiei actelor normative și forței juridice a acestora, ținând seama de faptul că Ordinul CSA este emis în executarea legii, fără a putea să instituie sau să modifice reguli ori principii în legătură cu repararea prejudiciului cauzat prin fapta delictuală a persoanei asigurate, pe care actul normativ însuși (Legea nr. 136/1995) nu le prevede.

Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule", iar potrivit art. 50 alin. (1) din același act normativ "despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare".

Or, în ceea ce privește "dezdăunarea", respectiv stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile și reglementarea specifică răspunderii civile delictuale.

Temeiul despăgubirilor solicitate de reclamanta C. izvorăște din fapta delictuală a persoanei asigurate.

Odată admisă posibilitatea reparației bănești a daunelor morale, se ridică problema cuantificării acestor daune, în condițiile în care nu există și nici nu poate exista un criteriu obiectiv de natură economică în baza căruia să se poată stabili acest lucru.

Daunele morale constituie consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale și se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc.

Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o justă despăgubire prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

În speță, chiar dacă în considerentele hotărârii nu s-a specificat, în mod concret, Ordinul CSA nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, din întreaga argumentare a soluției se observă faptul că instanța de apel a avut în vedere criteriile stabilite de art. 49 din acest ordin.

Astfel, Curtea de Apel Timișoara a considerat ca fiind rezonabilă suma acordată de către prima instanță, cu titlu de daune morale, pentru a compensa suferințele pe care reclamanta le-a încercat în perioada de preadolescență și de adolescență și, mai ales, a constatat că există, în continuare, necesitatea unei sau a unor intervenții chirurgicale pentru eventuala înlăturare, cel puțin în parte, a cicatricelor rămase, în mod vizibil, pe fața victimei.

Totodată, a reținut că afirmațiile pârâtei nici nu au suport probatoriu și nici nu se regăsesc în maniera în care a soluționat cauza instanța de fond care a motivat expres sentința cu referiri la toate probele administrate și la practica judiciară relevantă în materie, raportându-se la specificul situației deduse judecății.

În realitate, societatea recurentă-pârâtă susține, fără temei, faptul că hotărârea instanței de apel este nemotivată în încercarea de a obține o diminuare a cuantumului daunelor morale, tinzând, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte a constatat că decizia Curții de Apel Timișoara răspunde exigențelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât se referă atât la împrejurările de fapt, cât și la temeiurile de drept și se înfățișează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii. Considerentele hotărârii nu sunt dubitative și oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Va fi înlăturat și motivul de recurs, prin care recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel a încălcat și a aplicat greșit normele de drept material cu referire la incidența contribuției victimei la cauzarea ori mărirea propriului prejudiciu din perspectiva nepurtării centurii de siguranță.

Aceasta deoarece nu reprezintă altceva decât propunerea recurentei de a fi reexaminate probele administrate în cauză și reevaluată, în recurs, starea de fapt constatată în apel.

Curtea de Apel Timișoara nu a făcut o analiză a dispozițiilor art. 1371 din C. civ., astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 12/2016, întrucât din situația de fapt stabilită în urma cercetării judecătorești efectuate nu a rezultat că reclamanta C. nu a avut cuplată centura de siguranță la momentul impactului.

Instanța de prim control judiciar a verificat legalitatea și temeinicia sentinței tribunalului, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, stabilind situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de particularitățile speței, iar faptul că soluția pronunțată în apel nu concordă cu opinia părții nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea decizie atacate.

Sub acest aspect, se cuvine menționat faptul că în conformitate cu prevederile art. 264 din C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței învestite cu o cale de atac devolutivă.

Așa fiind, nu pot reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic ori limitează puterea de apreciere a judecătorului sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora, ceea ce nu se regăsește în speță.

Schimbarea situației de fapt stabilite în cauză nu se poate produce în recurs, ceea ce tinde să obțină recurenta-pârâtă atunci când aduce în discuție reaprecierea probelor (relevanța raportului de expertiză efectuat în dosarul penal nr. x/2013 al Judecătoriei Odorheiu Secuiesc și a raportului de expertiză extrajudiciară întocmit de către expertul H.), motiv pentru care, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Față de cele anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte S.C. F. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata sumei de 4.411,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți A., B. și C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 760/A din 21 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. F. S.A. la plata sumei de 4.411,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți A., B. și C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2020.