ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1103/2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 21 noiembrie 2019, petenții A., B., C., D. solicitat lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 153/57/2008 din 27 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale în dosar nr. x/2008, în sensul că diferențele de drepturi salariale dintre indemnizațiile reclamanților și cele ale procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., recunoscute și stabilite prin această hotărâre, au fost și rămân incluse în indemnizația brută lunară de încadrare a reclamanților până la intervenirea unei cauze legale de modificare sau de stingere a condițiilor legale de acordare a indemnizației de încadrare, cu consecința plății diferențelor bănești rezultate.

Prin încheierea civilă nr. 5 din 23 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă în dosarul nr. x/2008 a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de intimatul MINISTERUL JUSTIȚIEI prin întâmpinare. A fost admisă cererea formulată de petenți și s-a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 153/57/2008 din 27 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 316 din 23 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2008, în sensul că diferențele de drepturi salariale dintre indemnizațiile procurorilor din structurile D.N.A. și D.I.I.C.O.T. și indemnizațiile petenților, stabilite prin sentința menționată, au fost și rămân incluse în indemnizația de bază lunară de încadrare a fiecărui petent, fiind datorate și pentru viitor, începând cu data acordării lor și până la încetarea stării de discriminare.

În motivarea soluției, Curtea a reținut că prin sentința civilă nr. 153/57/2008 din 27 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2008, irevocabilă prin decizia civilă nr. 316 din 23 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2008, s-a admis acțiunea reclamanților A., E., F., B., D., G., H., C. ȘI I., fiind obligați pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, TRIBUNALUL HUNEDOARA și CURTEA DE APEL ALBA IULIA, în solidar, la acordarea despăgubirilor bănești reprezentând drepturile salariale rezultate din diferența dintre salariul încasat și cel prevăzut în Anexa I lit. a) pct. 6-13 din O.U.G. nr. 27/2006, corespunzător funcțiilor exercitate de fiecare dintre reclamanți, începând cu data de 10.04.2006 și în continuare, sume care urmează a fi actualizate cu indicele de inflație, începând cu data nașterii dreptului material și până la data plății efective.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea a reținut că cererea de lămurire a dispozitivului sentinței nu este supusă unui termen de prescripție, general sau special, dimpotrivă o atare cerere poate fi promovată atâta timp când partea creditoare apreciază că obligația de plată corelativă dreptului care i-a fost recunoscut pe calea judecătorească, nu a fost executată în mod corespunzător, impunând a se lămuri întinderea în timp a obligației de plată, cu atât mai mult cu cât această obligație presupune prin natura sa realizarea mai multor prestații periodice din partea debitorilor.

De asemenea, în ceea ce privește apărarea formulată de intimata CURTEA DE APEL ALBA IULIA sub aspectul inadmisibilității acțiunii, așa cum a fost invocată prin întâmpinarea depusă, Curtea a reținut că, deși drepturile bănești acordate prin sentința civilă nr. 153/57/2008 au făcut obiectul unor plăți voluntare și eșalonate prin dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, acest lucru nu înseamnă că procedura de lămurire a dispozitivului sentinței este paralizată pentru că ar fi intervenit finalizarea executării silite, dimpotrivă etapa executării silite nu a fost încă epuizată, dovadă fiind faptul că mai multe executări silite se derulează în acest sens și fac obiectul unor contestații la executare, toate aceste aspecte învederând că executarea silită nu este lipsită de interes în condițiile în care părțile petente apreciază că aducerea la îndeplinire de bunăvoie a sentinței nu s-a realizat în mod corespunzător.

Curtea a apreciat că cererea de lămurire a dispozitivului sentinței așa cum a fost depusă de părțile petente se circumscrie pretențiilor deduse judecății în litigiul originar, prin prezenta cerere nu se ajunge la o modificare a capetelor de cerere din acțiunea inițială și nici nu se urmărește o explicitare a dispozitivului pentru a se obține încuviințarea unor pretenții care nu au fost analizate de instanța care a pronunțat sentința civilă nr. 153/57/2008.

Curtea s-a raportat, totodată, la deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2015 și nr. 7/2019, precum și la decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În final, Curtea a reținut că diferențele de drepturi salariale acordate prin sentința civilă nr. 153/57/2008 sunt izvorâte dintr-o stare de discriminare în privința căreia intimații nu au făcut dovada că ar fi încetat, prin urmare aceasta se menține și produce în continuare consecințe, obligațiile de plată instituite prin hotărâre în sarcina intimaților au ca element limită după care se apreciază întinderea efectelor în timp, încetarea stării de discriminare, stare care subzistă în sensul că și în prezent procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. beneficiază de o salarizare superioară, prin urmare cererea petenților nu poate fi privită ca lipsită de interes, reperul care limitează în timp întinderea creanței nefiind nici încetarea executării silite promovate de unul dintre reclamanți și nici pensionarea altor reclamanți, ci momentul la care se poate stabili că a interveni încetarea stării de discriminare mai sus relevate.

Împotriva încheierii civile încheierii civile nr. 5 din 23 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă în dosarul nr. x/2008, a formulat cerere de recurs TRIBUNALUL HUNEDOARA.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

La termenul din 24 iunie 2020, examinând cu prioritate, în baza art. 316, raportat la art. 298 și la art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței sale materiale, Înalta Curte reține următoarele:

Petenții și-a întemeiat cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 153/57/2008 din 27 noiembrie 2008, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale în dosar nr. x/2008, pe dispozițiile art. 281

1

din C. proc. civ. de la 1865.

Potrivit normei legale evocate, "În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice, părțile pot cerere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice."

Înalta Curte reține că art. 281

3

alin. (1) din același Cod statuează că "Încheierile pronunțate în temeiul art. 281 și 281

1

, precum și hotărârea pronunțată potrivit art. 281

2

sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor potrivnice ori completarea."

Astfel, textul legal precitat statuează asupra regimului juridic al căilor de atac, hotărârea dată asupra îndreptării/lămuririi/înlăturării dispozițiilor potrivnice sau completării unei hotărâri fiind supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea lămurită, îndreptată sau completată.

Pentru identitate de rațiune, regimul juridic care guvernează căile de atac declarate împotriva hotărârilor a căror lămurire, îndreptare sau completare se cere se impune și în ceea ce privește competența de soluționare a cererilor de lămurire, îndreptare sau completare.

Astfel, hotărârea de lămurire, îndreptare sau completare este susceptibilă de a fi cenzurată de aceleași instanțe competente să soluționeze căile de atac îndreptate împotriva hotărârilor a căror lămurire, îndreptare sau completare s-a cerut.

În speță, litigiul dedus judecății, soluționat prin sentința a cărei lămurire s-a cerut, este un litigiu guvernat de legislația muncii, situația de discriminare invocată de reclamanți vizând drepturile salariale ce le revin în baza contractului de muncă de la ordonatorii de credite pârâți.

Se constată că atât hotărârea de primă instanță, cât și hotărârea pronunțată în temeiul art. 281

1

C. proc. civ. au fost soluționate de către curtea de apel, competența de la data soluționării în primă instanță, stabilită potrivit dispozițiilor art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 75/2008 păstrându-se și în cazul cererii de lămurire de dispozitiv.

Se mai constată că, urmare a abrogării art. II din O.U.G. nr. 75/2008 prin Legea nr. 76/2009, recursurile formulate împotriva hotărârii de primă instanță au fost soluționate tot de curtea de apel, în complet format din trei judecători.

Potrivit art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, cererile menționate în cuprinsul acestui text de lege, din categoria cărora fac parte și cele având ca obiect acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, erau soluționate, în primă instanță, de curțile de apel.

Conform alin. (2) din textul de lege anterior menționat, recursul împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță, de curțile de apel se judeca de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 104 din data de 20 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională, a fost admisă excepția de neconstituționalitate, invocată din oficiu de instanța supremă în mai multe dosare, și s-a constatat că dispozițiile art. I și II din O.U.G. nr. 75/2008 sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională a reținut că elementele cuprinse în nota de fundamentare care însoțește O.U.G. nr. 75/2008, referitoare la necesitatea ca justiția să reprezinte un factor esențial de echilibru în statul de drept, care implică unificarea practicii judiciare, inclusiv în domeniul stabilirii drepturilor salariale, la necesitatea asigurării unui cadru unitar privind administrarea fondurilor în domeniul justiției, la dificultățile întâmpinate în executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în materie, printre altele, nu sunt de natură să justifice adoptarea ordonanței de urgență în condițiile stabilite de art. 115 alin. (4) teza I din Constituția României.

De asemenea, aspectele ce țin de oportunitatea adoptării reglementării nu își pot găsi, însă, soluționarea în modificarea unor norme ce reglementează competența în primă instanță și în recurs.

Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că niciunul dintre obiectivele O.U.G. nr. 75/2008 nu este susceptibil de a fi atins prin măsura schimbării de competență, adică prin derogare de la dreptul comun în materia litigiilor de muncă, în domeniul acțiunilor privind valorificarea drepturilor salariale ale personalului din justiție.

S-a reținut și înfrângerea prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituția României, prin dispozițiile art. I și II din Ordonanță, deoarece se afectează regimul unei instituții fundamentale a statului, Înalta Curte de Casație și Justiție, al cărei statut constituțional este prevăzut de art. 126 alin. (4) din legea fundamentală.

În continuare, Curtea a mai reținut și că stabilirea în competența instanței supreme a soluționării recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel, în primă instanță, are ca efect extinderea sferei sale de competență și supradimensionarea activității acesteia, în condițiile în care, potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu funcționează o secție specializată în soluționarea conflictelor și litigiilor de muncă.

A mai reținut că dispozițiile ordonanței de urgență respective nu satisfac nici exigențele art. 21 alin. (3) din Constituție, în ceea ce privește soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, întrucât supradimensionarea activității instanței supreme are repercusiuni asupra judecării cu celeritate a cauzelor, afectând grav calitatea actului de justiție.

În esență, Curtea a constatat că nerespectarea normelor constituționale ale art. 115 alin. (4) și (6) și art. 21 alin. (3), prin art. I și II din O.U.G. nr. 75/2008 atrage și înfrângerea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5), conform cărora:

"În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie".

Ulterior deciziei Curții Constituționale s-a adoptat Legea nr. 76 din data de 1 aprilie 2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu mai multe modificări și completări, printre care și abrogarea art. I din ordonanță, text de lege care stabilea competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță de curțile de apel, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca atare, având în vedere declararea neconstituționalității art. I din Ordonanță, precum și abrogarea ulterioară a acestui text de lege, Înalta Curte nu mai are în competență, în prezent, soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, în materia litigiilor de muncă în care este implicat personalul din justiție, ca, de altfel, în nicio altă categorie de litigii de muncă.

Chiar dacă, prin Legea nr. 76/2009, în urma abrogării art. I, nu s-au prevăzut și norme tranzitorii, în ceea ce privește competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, având în vedere și considerentele Curții Constituționale în exercitarea controlului de constituționalitate al acestui text de lege, este fără dubiu că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a stabili, în continuare, competența de soluționare a recursurilor declarate în această materie, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O asemenea interpretare ar conduce la concluzia că legea de aprobare a dispozițiilor O.U.G. nr. 75/2008, ulterioară deciziei Curții Constituționale, în loc să transpună concepția în materie a instanței de contencios constituțional, în legătură cu degrevarea instanței supreme de această categorie de litigii, față de volumul semnificativ de activitate al acesteia, dar și de inexistența unei secții specializate în materia conflictelor de muncă în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ar perpetua tocmai acele considerente avute în vedere în nota de fundamentare a ordonanței de urgență, apreciate ca fiind elaborate cu înfrângerea dispozițiilor art. 115 alin. (4) și (6), precum și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Așadar, instanța de drept comun în materia soluționării recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță în domeniul litigiilor de muncă este reprezentată de curțile de apel, care au secții specializate în judecarea acestui tip de litigii, indiferent cărei instanțe aparține sentința recurată.

Cât privește cauza de față, se constată că acțiunea reclamanților a fost soluționată în primă instanță de către Curtea de Apel Alba Iulia, în baza prevederilor O.U.G. nr. 75/2008, având în vedere calitatea acestora.

Recursurile declarate împotriva hotărârii instanței de fond au fost soluționate tot de Curtea de Apel Alba Iulia, în baza competențelor legal stabilite la acea dată.

Prin urmare, identitatea de rațiune care se desprinde din examinarea dispozițiilor art. 281

1

și art. 281

3

C. proc. civ. impune, așadar, ca și în cazul recursurilor îndreptate împotriva hotărârii de lămurire a dispozitivului competența de soluționare a cauzei să se determine similar și să revină tot curții de apel, în complet format din trei judecători.

Pentru aceste argumente, în baza art. 316 raportat la art. 298 și la art. 137, cu referire la art. 158 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și să decline competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocată din oficiu.

Declină în favoarea Curții de Apel Alba Iulia competența de soluționare a recursului declarat de recurentul TRIBUNALUL HUNEDOARA împotriva încheierii civile nr. 5 din 23 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 iunie 2020.