ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3588/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3588/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din

11

noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul

nr. 6632/2/2013(3276/2013), în temeiul art 139 alin. (1) raportat la art. 145

1

alin. (1) C. proc. pen., s-a admis cererea formulată de inculpatul M.C.I. și

s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu

părăsi țara.

În

temeiul art. 145

1

alin. (2) raportat la art.

145 alin. (1

1

) C. proc. pen., pe durata acestei măsuri, inculpatul a

fost obligat să respecte următoarele obligații:

a) să se prezinte la instanța de

judecată ori de câte ori este chemat;

b) să se prezinte la organul de

poliție din localitatea de domiciliu, conform programului de supraveghere

întocmit de acesta sau ori de câte ori este chemat;

c) să nu își schimbe locuința fără

încuviințarea instanței de judecată;

d) să nu dețină, să nu folosească și

să nu poarte nicio categorie de arme.

În

temeiul art. 145

1

alin. (2) raportat la art.

145 alin. (2

2

) C. proc. pen., a atras atenția inculpatului că, în

caz de încălcare cu rea-credință a măsurii preventive sau a obligațiilor care

îi revin pe durata acesteia, se va lua față de el măsura arestării preventive.

A dispus punerea de îndată în

libertate a inculpatului de sub puterea M.A.P. din data de 12 decembrie 2012,

emis de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, dacă nu este arestat în

altă cauză.

Pentru a pronunța această hotărâre,

curtea de apel a constatat că prin rechizitoriul nr. 102/D/P din 3 octombrie 2013

întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T.,

structura centrală, s-a dispus, printre altele, trimiterea în judecată în stare

de arest preventiv a inculpatului M.C.I., pentru săvârșirea infracțiunilor de

aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat, infracțiunea de

înșelăciune cu consecințe deosebit de grave în formă continuată, fals în

înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată și complicitate la

infracțiunea de spălare de bani, fapte prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 39/2003, art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen., art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art.

26 C. pen. raportat la art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002

(republicată), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În

fapt, prin actul de sesizare a instanței, în sarcina

inculpatului M.C.I., s-a reținut, în esență, că în perioada august 2008-decembrie

2011 a aderat/sprijinit grupul infracțional organizat format din inculpații C.V.,

C.I., T.S., N.M.A., la care pe parcurs au aderat, sau pe care, după caz, l-au

sprijinit, o serie de alte persoane, inculpații S.A., B.L., P.C.D., notar, învinuiți

R.J. notar, și făptuitori, în scopul comiterii unor infracțiuni grave,

respectiv înșelăciune cu consecințe deosebit de grave; a indus și menținut în

eroare Banca R.D., Grup U. și Grup D., împreună cu inculpații C.V., T.S., N.M.A.,

fiind susținuți în activitatea lor de către inculpații S.A., B.E., îavinuiții B.D.,

P.C.D. notar, T.M.V., în sensul că a semnat contracte de creditare, în calitate

de administrator/mandatar al garanților la SC A.P. SRL și în calitate de

mandatar, mandatar al garanților ipotecari la SC I.O. SRL, cunoscând că voința

garanților ipotecari a fost de a vinde terenurile și nu de a fi ipotecate în

favoarea băncii, obținând astfel credite în numele societăților menționate și

contribuind la cauzarea unui prejudiciu în cuantum de 4.500.000 euro; a semnat

înscrisuri sub semnătură privată cunoscând că acestea nu reflectă realitatea

(contracte comerciale, facturi, ordine de plată), care au fost emise în numele și

pe seama SC A.P. SRL și apoi au fost depuse la Banca R.D., Grup U. în vederea producerii

de consecințe juridice, în sensul aprobării liniei de credit, respectiv a retragerii

de bani din linia de credit; a emis documente de plată pentru a se efectua retragerile

din credit și pe baza cărora i-a ajutat pe membrii grupării să disimuleze proveniența

reală a sumelor de bani și circulația reală a acestora.

Față de inculpatul M.C.I., măsura arestării

preventive a fost dispusă în lipsă, pe o perioadă de 29 de zile cu începere de la

data punerii în executare a mandatului de arestare preventivă prin încheierea de

ședință din Camera de Consiliu pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, la data de 17 decembrie 2012, în Dosarul nr. 9387/2/2012, respectiva

măsură fiind pusă efectiv în executare la data de 14 mai 2013, când prin încheierea

din Camera de Consiliu din aceeași dată, Curtea de Apel București, secția a II-a

penală, a constatat îndeplinită condiția prevăzută de art. 150 alin. (2) C. proc.

pen. și a dispus punerea în executare a mandatului de arestare preventivă nr. 56/UP

din 17 decembrie 2012 al Curții de Apel București, secția a II-a penală (Dosar

nr. 9387/2/2012), pentru o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 14 mai 2013

până la data de 11 iunie 2013, inclusiv.

Ulterior acestui moment, arestarea preventivă

a inculpatului a fost prelungită în mod succesiv, iar apoi, după sesizarea instanței

de judecată prin rechizitoriu, a fost menținută în condițiile art. 300

1

C.

proc. pen.

S-a reținut că, pentru a stabili dacă se

impune sau nu menținerea măsurii arestării preventive ori este recomandabilă înlocuirea

acestei măsuri preventive cu o altă măsură mai blândă, trebuie să aibă în vedere

și dispozițiile reglementărilor internaționale care garantează drepturile persoanei,

întrucât potrivit art. 11 alin. (2) din Constituția României tratatele ratificate

de parlament, conform legii fac parte din dreptul intern, statele contractante obligându-se

să le aplice cu prioritate în caz de neconcordanță [art. 20 alin. (2) din Constituție],

cu excepția situațiilor în care reglementările interne sunt mai favorabile.

De asemenea s-a reținut că dispozițiile

Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt direct aplicabile în România,

convenția fiind ratificată de țara noastră prin Legea nr. 30/1994.

Totodată a reținut că art. 5 parag. 3 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul oricărei persoane

arestată sau deținută în

condițiile prevăzute de parag. 1 lit.

c) din acest articol, (adică atunci când există motive plauzibile de a se bănui

că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea

de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia),

de a fi judecat într-un termen rezonabil sau de a fi pus în libertate în cursul

judecății sub rezerva unor garanții care să asigure că persoana se va prezenta la

audiere.

Mai mult, s-a reținut că în legătură cu

aplicarea art. 5 parag. 3 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai

multe decizii (a se vedea Stogmuler, Matznetter, Can și B. contra Austriei, Letelier

contra Franței, Toth contra Austriei), că autoritățile judiciare naționale sunt

competente să cerceteze toate circumstanțele de natură să se admită sau să se înlăture

existența unei veritabile exigențe de interes public care să justifice o derogare

de la regula respectării libertății individuale, însă pericolul că inculpatul s-ar

sustrage de la judecată nu poate fi dedus numai pe baza gravității sancțiunilor

penale aplicabile acestuia pentru fapta ce face obiectul cauzei. Trebuie să se țină

seama și de circumstanțele personale, precum caracterul, moralitatea, domiciliul,

profesia, resursele materiale, legătura cu familia etc. Curtea Europeană a admis

că prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite

infracțiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenție

provizorie, cel puțin o perioadă de timp, însă prezervarea ordinii publice poate

fi apreciată ca pertinentă și suficientă numai dacă se bazează pe fapte de natură

să arate că eliberarea inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică. În afară

de acestea, detenția nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv

amenințată, iar continuarea detenției nu poate să servească pentru a anticipa o

pedeapsă privativă de libertate. Jurisdicțiile naționale nu trebuie să examineze

de o manieră pur abstractă necesitatea de a prelungi privarea de libertate, limitându-se

să ia în considerare gravitatea infracțiunii.

Regula este ca judecarea inculpatului să

se realizeze cu persoana în stare de libertate, iar excepția este privarea de libertate.

Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile, iar arestarea persoanei

este permisă numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege (art. 23 din Constituția

României).

De asemenea, în evaluarea oportunității

menținerii inculpatului în stare privativă de libertate, nu trebuie omise nici dispozițiile

art. 136 C. proc. pen. care stabilește scopul măsurilor preventive precum și criteriile

complementare ce trebuie avute în vedere la alegerea măsurii de prevenție (scopul

acesteia, gradul de pericol social al infracțiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele

și alte situații privind persoana față de care se ia măsura).

Verificând situația inculpatului M.C.I.

din perspectiva reglementărilor legale anterior invocate, curtea de apel a constatat

că în momentul de față împrejurările care au fost avute în vedere drept temeiuri

pentru luarea măsurii arestării preventive față de acesta au suferit unele modificări

și de asemenea, că în cauză nu există alte temeiuri care să justifice în continuare

privarea de libertate a inculpatului, însă pentru a se asigura buna desfășurare

a procesului penal este necesar ca punerea sa în stare de libertate să fie subordonată

unor garanții procesuale conferite de adoptarea față de acesta a unei alte măsuri

preventive restrictive de libertate.

Împotriva acestei încheieri, în termen

legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

D.I.I.C.O.T.,

solicitând,

casarea încheierii atacate și menținerea arestării preventive a inculpatului.

Concluziile formulate de reprezentantul

Ministerului Public, de apărătorul intimatului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia

au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai

fi reluate.

Înalta Curte, examinând recursul declarat

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., pe baza

lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este nefondat

pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen.

măsura preventivă luată se înlocuiește cu o altă măsură preventivă când s-au schimbat

temeiurile care au determinat arestarea preventivă.

Măsura arestării preventive a inculpatului

are caracter de excepție și poate fi dispusă numai atâta timp cât este absolut necesară,

indispensabilă pe parcursul procesului penal și sunt întrunite toate condițiile

cerute de lege, știut fiind că este cea mai severă dintre măsurile preventive reglementate

de C. proc. pen.

Punerea în libertate a unei persoane arestate

preventiv și care beneficiază de prezumția de nevinovăție, se impune, în momentul

în care menținerea ei în detenție încetează să mai fie necesară.

Din analiza materialului probator administrat

până în prezent în cauză, rezultă, existența indiciilor temeinice de săvârșire a

faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Forța probantă a acestor indicii temeinice,

astfel cum sunt cele definite de dispozițiile art. 68

1

C. proc. pen.

și în concordanță cu jurisprudenta C.E.D.O. în materie, trebuie să creeze instanței

presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunile reținute în sarcina

lui.

Prin urmare, în mod corect instanța de

fond a reținut ca subzistând în cauză temeiul prevăzut de art. 143 C. proc. pen.

Relativ la cerința prevăzută de art. 148

alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., reținută la luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului, în mod corect s-a reținut prin hotărârea atacată că aceasta

nu mai subzistă, întrucât la dosarul cauzei nu există date care să justifice aprecierea

că dacă inculpatul ar fi lăsat în libertate, ordinea publică ar fi în mod efectiv

amenințată sau că acesta s-ar sustrage de la judecată sau de la eventuala executare

a pedepsei.

Dimpotrivă, în raport cu circumstanțele

personale ale inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale, anterior

săvârșirii faptelor pentru care este judecat în prezenta cauză, dând dovadă de o

conduită ireproșabilă în societate, este integrat într-o familie organizată, având

doi copii minori în întreținere și are posibilitatea obținerii unor venituri licite,

menite să asigure un trai decent pentru sine și familia sa, precum și față de împrejurarea

că în momentul de față nu se poate reține existența vreunor date concrete și efective

care să justifice temerea că prin lăsarea sa în libertate, acesta ar împiedica buna

desfășurare a procesului penal, ori s-ar sustrage de la judecată sau de la executarea

pedepsei, ținând cont și de scopul măsurilor preventive reglementat de art. 136

alin. (1) C. proc. pen., buna desfășurare a procesului penal, Înalta Curte constată

că la acest moment procesual nu mai există un interes public real care să justifice

privarea de libertate în continuare a inculpatului.

Mai mult de la luarea măsurii arestării

preventive a trecut o perioadă de circa 6 luni, timp în care rezonanța socială a

faptelor sale s-a diminuat progresiv, până la totala ei dispariție.

În

plus, dacă se admite că la luarea măsurii arestării preventive,

pericolul social concret pe care lăsarea inculpatului în libertate l-ar prezenta

pentru ordinea publică să se aprecieze că rezultă din împrejurările concrete ale

săvârșirii faptelor și gravitatea lor, ulterior, subzistența acestuia trebuie demonstrată

prin probe, ceea ce în cauză însă nu s-a făcut.

De asemenea, nu se poate reține că în prezent,

dat fiind și aspectul că inculpatul nu a fost audiat acesta prevalându-se de dreptul

la tăcere, lăsarea acestuia în libertate ar mai prezenta pericol concret pentru

ordinea publică în condițiile în care e un drept al inculpatului să se prevaleze

de dreptul la tăcere.

S-a mai reținut, la luarea și menținerea

măsurii arestării preventive, ca fiind îndeplinită și cerința prevăzută de art.

148 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., prin sustragerea acestuia de la urmărirea penală.

Este adevărat că față de acest inculpat,

măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsă, fără ca această împrejurare

să fi fost reținută drept un temei distinct al arestării preventive în conformitate

cu prevederile art. 148 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., punerea efectivă în executare

a mandatului de arestare preventivă emis pe numele său având loc după un interval

de aproximativ 5 luni de la data luării măsurii, însă acest aspect nu este de natură

a împiedica în mod absolut punerea inculpatului în stare de libertate, întrucât

obligațiile și măsurile de supraveghere specifice măsurii preventive a obligării

de a nu părăsi țara constituie garanții adecvate și suficiente pentru evitarea riscului

sustragerii acestuia de la desfășurarea judecății, fiind binecunoscut că nerespectarea,

cu rea credință, a măsurii obligării de a nu părăsi țara sau a obligațiilor instituite

pe durata acestei măsuri poate fi sancționată cu luarea măsurii arestării preventive

în aplicarea prevederilor art. 160

a

raportat la art. 148 lit. a

1

)

C. proc. pen.

Prin urmare, deși în cauză se menține incidența

dispozițiilor art. 143 C. proc. pen. și este îndeplinită și cea dintâi condiție

prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., iar gravitatea faptelor săvârșite este

în concret una sporită în raport cu natura, modalitatea și mijloacele de săvârșire

a acestora, cu regimul sancționator sever pe care legiuitorul l-a reglementat pentru

astfel de fapte, dar și cu urmările produse, totuși față de circumstanțele personale

ale inculpatului și față de împrejurarea că ceilalți 55 de coinculpați, dintre care

în sarcina unora, s-a reținut a fi avut o contribuție infracțională mai mare în

raport cu cea reținută în sarcina inculpatului M.C.I., sunt judecați în stare de

libertate, se poate aprecia că nu se mai poate reține existența unor probe că lăsarea

acestuia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, iar pentru

o bună desfășurare a procesului penel nu mai e necesară menținerea măsurii arestării

preventive, și având în vedere că până la pronunțarea unei hotărâri definitive,

beneficiază de prezumția de nevinovăție, aceste temeiuri nu sunt suficiente, prin

ele însele, să o justifice.

Așadar, nu mai sunt îndeplinite în cauză

cumulativ cerințele prevăzute de art. 148 alin. (1) C. proc. pen., pentru ca măsura

arestării preventive a inculpatului să mai poată fi menținută, în mod corect fiind

înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi țara și, pe cale de consecință în conformitate

cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiți D.I.I.C.O.T. împotriva

încheierii din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată

în Dosarul nr. 6632/2/2013(3276/2013), privind pe inculpatul M.C.I. va fi respins,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T. împotriva

încheierii din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată

în Dosarul nr. 6632/2/2013(3276/2013), privind pe inculpatul M.C.I.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 18 noiembrie

2013.