ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cererii de recurs în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 820 din data de 25 mai 2020, pronunțată de Judecătoria Arad, în Dosarul nr. x/2019, în baza art. 233, art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată.

În baza art. 257 alin. (1) și (4) C. pen., cu aplicarea art. 206 alin. (1) C. pen., a fost condamnat același inculpat A., la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj (persoana vătămată B.).

În baza art. 257 alin. (1) și (4) C. pen., cu aplicarea art. 206 alin. (1) C. pen., totul cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen., a fost condamnat același inculpat A., la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj (persoana vătămată C.).

În temeiul art. 67 alin. (1) și (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului, pe lângă fiecare pedeapsă principală, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen. (constând în dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat) pe o durată de 4 ani.

În baza art. 65 alin. (1) și (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului, pe lângă fiecare pedeapsă principală, pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 38 alin. (1) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate în prezenta cauză și a fost aplicată pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare care a fost sporită cu 4 luni închisoare (o treime din restul pedepselor aplicate), inculpatul urmând să execute în final pedeapsa rezultantă de 3 (trei) ani și 4 (patru) luni închisoare în regim de detenție.

În temeiul art. 45 C. pen. raportat la art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa rezultantă, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen. În baza art. 65 alin. (1) și (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa rezultantă, pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

În temeiul art. 404 alin. (4) C. proc. pen. raportat art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A. durata reținerii din data de 25 august 2019 și durata arestării la domiciliu, de la data de 25 august 2019 până la data de 2 octombrie 2019.

În baza art. 399 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut măsura controlului judiciar luată față de inculpat prin Încheierea nr. 973 din 27 septembrie 2019 pronunțată în Dosarul nr. x/55/a3 al Judecătoriei Arad și menținută pe durata judecării cauzei.

În temeiul art. 4 și 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare (S.N.D.G.J.), s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul A., după rămânerea definitivă a hotărârii, în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J.

În temeiul art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus ca inculpatul A. să fie informat că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obținerea și stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.

În temeiul art. 228 alin. (1) și art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen. și în condițiile art. 375 și art. 396 alin. (2) și 10 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul D., la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat.

În temeiul art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o durată de 2 (doi) ani. În baza art. 65 alin. (1) și (3) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen. S-au stabilit în sarcina inculpatului măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., s-a impus inculpatului D. să frecventeze un program de reintegrare socială derulată de către Serviciul de Probațiune Arad sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității la Primăria Municipiului Arad sau Primăria comunei Vladimirescu, județul Arad pe o perioadă de 100 de zile lucrătoare, în funcție de posibilitățile concrete de executare existente la nivelul serviciului de probațiune.

În baza art. 404 C. proc. pen. raportat la art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului D. asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

S-a constatat faptul că inculpatul D. a fost reținut în data de 25 august 2019.

De asemenea, s-a constatat că persoanele vătămate B. și C. nu s-au constituit părți civile în cauză.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel inculpații A. și D.

Prin Decizia penală nr. 718/A din 22 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpații A. și D. împotriva Sentinței penale nr. 820 din 25 mai 2020, pronunțate de Judecătoria Arad în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 424 alin. (2) și (3) C. proc. pen., raportat la art. 399 alin. (1) C. proc. pen. și art. 241 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., la data rămânerii definitive a hotărârii, a încetat de drept măsura controlului judiciar luată față de inculpatul A. concomitent cu emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus plata parțială a onorariului avocatului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., în sumă de 434 de RON, din fondurile Ministerului Justiției către Baroul Timiș.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligați inculpații apelanți la plata sumei de câte 300 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.

Împotriva acestei decizii penale, la data de 28 septembrie 2020, a formulat cerere de recurs în casație inculpatul A., care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 9 noiembrie 2020, sub nr. x/2019.

Prin încheierea din camera de consiliu din 20 ianuarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 718/A din 22 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală. S-a dispus trimiterea cauzei la completul competent pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Verificând condițiile de admisibilitate în conformitate cu dispozițiile art. 440 C. proc. pen., prin încheierea de admitere în principiu s-a reținut, printre altele, că cererea de recurs în casație se întemeiază pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. ("inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală").

Prin cererea de recurs în casație și concluziile formulate cu prilejul dezbaterilor, recurentul inculpat A. a criticat decizia pronunțată în apel susținând că faptei îi lipsește unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie calificată, ceea ce constituie un impediment la punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 C. proc. pen., învederând că fapta săvârșită, fără a fi întrunite toate elementele constitutive menționate în norma de incriminare, nu este prevăzută în legea penală.

În susținerea cererii de recurs în casație, inculpatul A. a făcut referire la schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de furt calificat în cea de tâlhărie calificată, învederând că, inițial, organele de cercetare penală ale poliției au început urmărirea penală împotriva sa pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, iar, ulterior, parchetul a dispus schimbarea încadrării juridice, pe care a apreciat-o ca lipsită de argumente.

Despre coinculpatul D. a arătat că a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat și a recunoscut fapta, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată în primă instanță, solicitând aplicarea dispozițiilor legale privind simplificarea procedurii de judecată ca urmare a recunoașterii în integralitate a faptei (art. 375 C. proc. pen).

Totodată, recurentul a susținut că, deși a avut aceeași participare, a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată în concurs formal cu două infracțiuni de ultraj, deși ar fi trebuit să fie reținut în sarcina sa un concurs real între infracțiunea de furt calificat și cele două infracțiuni de ultraj.

A precizat că, din ansamblul probator administrat în cauză, a rezultat că infracțiunea săvârșită nu a fost flagrantă, așa cum s-a susținut în cauză, și că acțiunea agenților de poliție a fost determinată, așa cum rezultă din depozițiile acestora, de faptul că autovehiculul inculpaților circula fără număr de înmatriculare în partea din spate, motiv pentru care organele de poliție au urmărit autovehiculul până în curtea imobilului proprietatea sa, unde s-au purtat discuții civilizate, așa cum rezultă și din imaginile video depuse la dosar, până în momentul în care s-a procedat la încătușarea parțială a inculpatului D., când s-au adus amenințări la adresa polițistului, amenințări care au încetat în momentul când au fost scoase cătușele.

Recurentul inculpat A. a susținut că această amenințare nu este o componentă a laturii materiale a infracțiunii de tâlhărie, întrucât exercitarea de amenințări la adresa persoanelor vătămate nu au legătură cu infracțiunea de furt calificat despre care organele de poliție s-au sesizat, la sediul poliției, în baza recunoașterii și au reușit, astfel, să stabilească persoana păgubită prin furtul baloților de paie. A arătat că aceste aspecte nu au fost avute în vedere la schimbarea încadrării juridice din furt calificat în tâlhărie calificată, apreciind că s-a dorit obținerea, cu orice preț, a arestării sale preventive și absolvirea de orice culpă a polițiștilor pentru procedeul folosit.

De asemenea, a menționat că infracțiunea de tâlhărie este fapta persoanei care, pentru săvârșirea acțiunii de furt sau pentru păstrarea lucrurilor furate ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau înlăturarea pericolului de a fi prinsă, recurge la violențe, amenințări sau alte constrângeri. A mai precizat că furtul constituie acțiunea principală, de bază, în structura faptei de tâlhărie, în timp ce folosirea de violență, amenințări sau alte forme de constrângere constituie acțiunea adiacentă, secundară, de particulizare a acțiunii principale.

Prin cererea de recurs, inculpatul a susținut că acțiunea principală și acțiunea adiacentă au, din punct de vedere material, existență distinctă, însă, sub aspect subiectiv, ele sunt strâns legate, ceea ce a determinat pe plan juridic considerarea faptei de tâlhărie ca o unitate infracțională, unitatea juridică având însă un conținut complex. A precizat că, prin infracțiunea de tâlhărie se aduce atingere patrimoniului, iar în cazul în care se constată că nu s-a comis o acțiune de constrângere sau o amenințare, fapta considerată inițial ca infracțiune de tâlhărie trebuie reținută ca fiind o faptă de furt simplu sau calificat.

Astfel, în argumentare, a arătat că, în cauză, nu prezintă interes acțiunea principală care, de altfel, a fost și recunoscută, ci acțiunea adiacentă care se referă la amenințare după săvârșirea acțiunii de însușire. A menționat că este evident că nu se poate susține că amenințarea a avut drept scop asigurarea scăpării inculpatului D., în condițiile în care incidentul a avut loc, în curte, unde identificarea inculpaților s-a putut realiza foarte ușor, iar după încetarea amenințării, niciunul nu a încercat să părăsească imobilul să-și asigure așa zisa scăpare, deși pădurea Ceala este limitrofă cu imobilul lor. Ba mai mult, a învederat că, din imaginile video, se observă că au prezentat documentele solicitate de către organele de poliție, astfel că nu se justifica alarmarea echipei de intervenție.

Având în vedere considerentele de mai sus, recurentul a precizat că nu se poate reține că o acțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc, realizează conținutul mai multor infracțiuni (concurs formal, susținut de parchet și însușit de instanțe). De asemenea, a arătat că, însușirea celor șase baloți din câmp și amenințarea la care a recurs pentru a fi scoase cătușele inculpatului D. sunt două infracțiuni distincte, care pot fi reținute în concurs real și nu în concurs formal. A considerat că acțiunea adiacentă, respectiv amenințarea, constituie condiția necesară pentru reținerea elementului material al infracțiunii de tâlhărie și care ar fi trebuit să fi servit ca mijloc pentru a asigura scăparea făptuitorului. Deopotrivă, a susținut că, dacă întrebuințarea de amenințări nu a servit și nu a fost efectuată pentru a servi ca mijloc pentru săvârșirea furtului, respectiv pentru asigurarea scăpării, nu poate fi realizată latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie și nu poate exista această infracțiune, ci eventual un concurs de infracțiuni.

Având în vedere considerentele de mai sus, s-a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive pentru reținerea în sarcina sa a infracțiunii de tâlhărie pentru care a fost condamnat la o pedeapsă de trei ani închisoare.

Pentru aceste motive, s-a susținut că lipsa acțiunii adiacente în raport de strictă cauzalitate cu acțiunea principală conduce la concluzia că o asemenea faptă nu este prevăzută de legea penală.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii recurate și achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

Prin încheierea de admitere în principiu, s-a considerat că, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, se justifică a fi examinate, prin prisma cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., exclusiv motivele care pun în discuție elementele de tipicitate ale infracțiunii de tâlhărie din perspectiva raportului dintre actele de amenințare și acțiunea de furt.

Examinând recursul în casație formulat de recurentul inculpat A., în baza dispozițiilor art. 447 și art. 442 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este conceput ca un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în condițiile expres și limitativ prevăzute de legiuitor, respectiv a cazurilor de casare prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

Prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casație este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept aplicabile. Practic, recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara ilegalitățile, în scopul respectării legislației și uniformizării jurisprudenței și nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

În speța de față, recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în conformitate cu care hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. are în vedere situația în care s-a săvârșit o faptă de către inculpat - persoana fizică sau persoană juridică - pe care instanța de apel a considerat-o infracțiune, când în realitate, fapta nu se regăsește în niciuna din prevederile legii penale ca infracțiune.

Constatarea prevederii faptei în legea penală presupune existența unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă, existența unei fapte concrete și tipicitatea (corespondența dintre trăsăturile faptei concrete și modelul de incriminare).

În cauză, prin motivele de recurs în casație se solicită a se constata că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie calificată prevăzute de art. 233, art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen.

Ca atare, Înalta Curte urmează să analizeze dacă faptele reținute în sarcina recurentului inculpat A., prin decizia pronunțată de instanța de apel care a dispus soluția definitivă de condamnare a recurentului inculpat pentru infracțiunea de tâlhărie calificată, întrunesc elementele de tipicitate ale normei de incriminare, respectiv dacă se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a infracțiunii.

În esență, pornind de la cazul de casare invocat, se constată că motivele recurentului inculpat A. se referă la faptul că faptele de amenințare la adresa persoanelor vătămate nu reprezintă o componentă a laturii materiale a infracțiunii de tâlhărie și nu au legătură cu infracțiunea de furt calificat despre care organele de poliție s-au sesizat, la sediul poliției, în baza recunoașterii și au reușit, astfel, să stabilească persoana păgubită prin furtul baloților de paie. Totodată, recurentul inculpat a susținut că a exercitat amenințări în momentul în care s-a procedat la încătușarea parțială a fiului său, D. și, în aceste condiții, nu ar fi îndeplinită latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie care are un conținut complex. Or, în cazul în care se constată că nu s-a comis o acțiune de constrângere sau o amenințare, fapta considerată, inițial, ca infracțiune de tâlhărie trebuie reținută ca fiind furt simplu sau calificat.

De asemenea, a arătat că însușirea celor șase baloți, din câmp, și amenințarea la care a recurs pentru a fi scoase cătușele inculpatului D. sunt două infracțiuni distincte, care pot fi reținute în concurs real și nu în concurs formal. A susținut că acțiunea adiacentă, respectiv amenințarea, constituia condiția necesară pentru reținerea elementului material al infracțiunii de tâlhărie, dacă ar fi servit ca mijloc pentru a asigura scăparea făptuitorului. A precizat că, dacă întrebuințarea de amenințări nu servește și nu este efectuată pentru a servi ca mijloc pentru săvârșirea furtului, respectiv pentru asigurarea scăpării, nu poate fi realizată latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie.

Prin Sentința penală nr. 820 din data de 25 mai 2020, pronunțată de Judecătoria Arad, definitivă prin Decizia penală nr. 718/A din 22 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, s-a dispus, printre altele, condamnarea la pedeapsa închisorii a inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată prevăzute de art. 233, art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen.

Potrivit art. 233 C. pen., furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Legiuitorul a statuat la art. 234 alin. (1) lit. d) C. pen. că, tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări: d) în timpul nopții (...) se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Infracțiunea de tâlhărie face parte din Titlul II - Infracțiuni contra patrimoniului, Capitolul II - Tâlhăria și pirateria. Fiind o infracțiune complexă, aceasta se comite printr-o pluralitate de acte materiale, pe de o parte, de furt (în sensul art. 228 C. pen.) și, pe de altă parte, de violență, amenințare ori de punere a victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra. Acestea din urmă pot fi comise atât în vederea consumării actelor de furt, deci anterior sau concomitent cu ele, cât și ulterior furtului, pentru păstrarea bunului sustras, pentru înlăturarea urmelor infracțiunii sau pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

În speța de față, elementul material al laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie reținute în sarcina recurentului inculpat A. este format din două activități infracționale dintre care una principală constând în acțiunea de luare/sustragere a baloților și alta secundară (adiacentă) reprezentată de întrebuințarea de amenințări la adresa organelor de poliție pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

Prin decizia recurată, s-a reținut că, fapta săvârșită de inculpatul A. care, după ce a sustras pe nedrept bunurile, a săvârșit acte de amenințare pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie.

În acest sens, prin considerentele deciziei din apel, s-a reținut, ca bază factuală:

"(...) că cei doi inculpați atunci când au fost surprinși de organele de poliție deplasându-se pe drumul public cu autovehiculul în care au încărcat bunurile furate, au încercat să-și asigure scăparea neoprind la semnalele acustice și luminoase ale acestora și și-au continuat deplasarea (...) Inculpații știau că, întrucât au circulat cu autovehiculul fără plăcuțe de înmatriculare, urmează o inevitabilă percheziție a acestuia și, astfel, va fi descoperită și fapta de furt, astfel că au încercat, inițial, să scape prin fugă de organele de poliție.

După ce, în final, inculpații au oprit autovehiculul și au văzut că organele de poliție insistă în cercetarea lor, inculpații au devenit, mai întâi, agresiv verbal (...)

Inculpatul A. când a văzut că organele de poliție îl încătușează pe fiul său și, știind că urmează a fi percheziționat și autovehiculul în care se aflau bunurile furate, a trecut la amenințări cu o furcă față de organele de poliție pentru a-i determina să înceteze cercetările."

Așadar, prin decizia pronunțată în apel, s-a considerat că amenințarea a avut legătură cu acțiunea de sustragere, urmărindu-se protejarea și păstrarea baloților ce formează obiectul furtului, fiind reținut, în fapt, că inculpatul A. a amenințat persoanele vătămate pentru punerea la adăpost a bunurilor sustrase.

Situația de fapt reținută cu caracter definitiv de instanța de apel reliefează că fapta inculpatului A. de amenințare a polițiștilor cu furca a fost săvârșită după ce a participat la sustragerea bunurilor, încercând să-și asigure scăparea prin amenințarea organelor de poliție, care au resimțit o temere reală că viața sau integritatea corporală le-ar putea fi pusă în pericol prin continuarea cercetărilor, fapt ce i-a determinat să solicite sprijinul unei unități de poliție specializate în cercetarea persoanelor agresive.

Instanța de recurs reiterează că, pe calea extraordinară a recursului în casație, nu este posibilă reinterpretarea conținutului mijloacelor de probă pentru stabilirea unei alte situații de fapt sau a vinovăției inculpatului, după cum nu face obiectul recursului în casație suficiența sau relevanța probelor administrate în cauză.

Înalta Curte constată că situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanța de apel, prin interpretarea probatoriului administrat în cauză, reflectă existența elementelor de tipicitate a infracțiunii de tâlhărie (infracțiune complexă), fiind reținută legătura de la mijloc (amenințare) la scop (păstrarea fără drept a bunurilor).

Înalta Curte, în limitele prevăzute de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., nu poate decât să compare corelația stabilită de instanța de apel între situația de fapt și textul incriminator (fapta să fie prevăzută de legea penală și să întrunească elementele de tipicitate ale infracțiunii). Din această perspectivă, se constată că instanța de apel, prin decizia definitivă, a stabilit în mod legal, în conformitate cu situația de fapt reținută, că inculpatul A. a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, care întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de tâlhărie.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 718/A din 22 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A. în sumă de 627 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 718/A din 22 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A. în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2021.

Procesat de GGC - LM