Alexandridis împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 19516/06) îndreptată împotriva Republicii Elene și prin care un resortisant al acestui Stat, dl. Theodoros Alexandridis („reclamantul”), a sesizat Curtea la 3 mai 2006 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamantul este reprezentat de Monitorul grec Helsinki, membru al Federației Internaționale Helsinki. Guvernul grec („Guvernul”) este reprezentat de delegații agentului său, dnii. S. Spyropoulos și I. Bakopoulos, asesor și, respectiv, auditor pe lângă Consiliul Juridic al Statului.

Reclamantul susține în special că faptul de a fi fost obligat să dezvăluie că nu era creștin ortodox a adus atingere dreptului său de a nu-și manifesta convingerile.

La 11 mai 2006, Curtea a decis să comunice capetele de cerere întemeiate pe articolele 9 și 13 din Convenție Guvernului. Astfel cum permite art. 29 § 3 din Convenție, aceasta a hotărât să examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT I.

La 2 noiembrie 2005, reclamantul s-a deplasat la acest tribunal în vederea depunerii jurământului. Acest demers îi era impus de articolul întâi din codul avocaților (§17 de mai jos), care erijează depunerea jurământului în fața unui tribunal competent în condiție prealabilă pentru exercitarea profesiei de avocat. A. Versiunea faptelor prezentată de reclamant

Persoana în cauză s-a deplasat la grefa tribunalului de primă instanță din Atena, care i-a remis un formular de proces-verbal pe care figura un text standard și l-a invitat să îl completeze adăugând data și starea sa civilă, conform practicii obișnuite.

Ulterior, reclamantul s-a prezentat în fața președintei tribunalului în timpul ședinței publice care se ținea acolo, i-a remis formularul de proces-verbal completat în mod corespunzător și i-a cerut autorizația de a depune jurământul.

Președinta tribunalului a invitat persoana în cauză să-și pună mâna dreaptă pe Evanghelie și să depună jurământul. Reclamantul a informat-o că nu era creștin ortodox și că dorea, prin urmare, să facă o declarație solemnă. Președinta a admis această cerere.

La sfârșitul acestei proceduri, procesul-verbal a fost semnat de președinta și grefierul tribunalului. B. Versiunile faptelor prezentate de Guvern 1. Versiunea faptelor expusă în observațiile inițiale ale Guvernului

În loc să meargă la grefa tribunalului de primă instanță din Atena, așa cum ar fi trebuit să facă conform uzului stabilit, reclamantul s-a prezentat direct în fața președintei tribunalului și i-a cerut autorizația de a pronunța o declarație solemnă. Președinta i-a admis cererea.

Ulterior, persoana în cauză s-a deplasat la grefa tribunalului. Deși avea la dispoziție două formulare de proces-verbal distincte – unul pentru jurământul religios, celălalt pentru declarația solemnă – a completat formularul de utilizat pentru depunerea unui jurământ religios în loc să îl ceară pe cel care corespundea situației sale. Grefa a semnat procesul-verbal și i-a furnizat persoanei în cauză copii. 2. Versiunea faptelor expusă în observațiile prezentate de Guvern ca răspuns la cele ale reclamantului

Reclamantul s-a prezentat în fața președintei tribunalului de primă instanță din Atena având formularul de proces-verbal de utilizat pentru depunerea unui jurământ religios.

Președinta l-a invitat să depună jurământul prevăzut de art. 19 din codul funcționarilor (§18 de mai jos) fără să îi ceară să își dezvăluie convingerile religioase, la care a reacționat solicitând autorizația de a pronunța o declarație solemnă. Președinta a admis această cerere.

La întoarcerea la grefă, reclamantul a cerut copii ale procesului-verbal al depunerii sale de jurământ și nu a întreprins niciun demers pentru a obține rectificarea acestuia. C. Procesul-verbal al ședinței ținute la 2 noiembrie 2005 de către tribunalul de primă instanță din Atena

Textul standard redactat la sfârșitul depunerii jurământului reclamantului se citește astfel: „În cadrul ședinței publice ținute astăzi, Theodoros Alexandridis s-a prezentat în fața președintei, căreia i-a cerut autorizația de a depune jurământul după ce i-a comunicat copia Jurnalului Oficial nr. 222 din 8/9/2005, în care era publicată numirea sa în funcția de avocat pe lângă tribunalul de primă instanță din Atena. Procurorul a luat cuvântul și a propus să se admită cererea persoanei în cauză. La invitația și sub dictarea președintei (...) [persoana în cauză], după ce și-a pus mâna dreaptă pe Sfânta Evanghelie, a pronunțat următorul jurământ: «Jur să fiu fidel patriei, să respect Constituția și legile și să-mi îndeplinesc cu conștiinciozitate îndatoririle.» Prezentul proces-verbal a fost întocmit și semnat pentru a atesta cele de mai sus.” (Semnătura președintei și a grefierului) II.

Conform uzului stabilit, un avocat care dorește să depună jurământul profesional sau să pronunțe declarația solemnă trebuie să se deplaseze la grefa tribunalului de primă instanță din ressortul baroului din care este membru pentru a-și procura un formular de proces-verbal pe care figurează un text standard. Trebuie să-l dateze și să menționeze pe acesta un anumit număr de informații, în special starea sa civilă și numărul Jurnalului Oficial în care a fost publicată numirea sa în funcția de avocat. Trebuie apoi să se prezinte în fața tribunalului competent și să remită formularul președintelui acestei jurisdicții, care îl invită să depună jurământul. După depunerea jurământului, președintele și grefierul semnează procesul-verbal, din care persoana în cauză trebuie să depună o copie la barou. 20. art. 145 din codul de procedură penală este redactat după cum urmează: Rectificări și completări aduse deciziilor, ordonanțelor și proceselor-verbale „1. Atunci când o hotărâre sau o ordonanță conține erori care nu îi afectează validitatea, judecătorul care a pronunțat-o poate ordona, ex officio sau la cererea procurorului sau a unei părți, ca aceasta să fie rectificată sau completată sub rezerva ca substanța ședinței să nu fie nici alterată, nici modificată. 2. Este posibil să se rectifice, printre altele, identitatea acuzatului și să se completeze o motivare insuficientă sau un dispozitiv imprecis într-o hotărâre (...) 3. Atunci când un proces-verbal conține erori sau omisiuni, judecătorul poate, ex officio sau la cererea părților sau a procurorului, ordona în termen de douăzeci de zile de la transcrierea hotărârii, în redactarea sa definitivă, în registrul special ținut de grefă, ca acesta să fie rectificat sau completat, sub rezerva condițiilor stabilite la §1 al prezentului articol.” ÎN DREPT I.

Guvernul susține cu titlu principal că, neavând a cere rectificarea procesului-verbal în litigiu pe baza articolului 145 din codul de procedură penală, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. Atingerea pretinsă a libertății de religie ar ține de faptul că, astfel cum reiese din procesul-verbal, persoana în cauză a depus un jurământ religios contrar convingerilor sale, capăt de cerere căruia introducerea unei cereri în rectificare ar fi putut să-i aducă remediu.

Reclamantul combate teza Guvernului. Contradicția între enunțările procesului-verbal și realitate nu ar fi obiectul principal al capetelor sale de cerere, care ar rezida în faptul de a fi fost constrâns să-și manifeste deschis convingerile religioase în timpul procedurii criticate. Or, dreptul grec nu ar oferi căi de atac efective care să permită redresarea acestei încălcări.

Curtea reamintește că, în temeiul regulii epuizării căilor de atac interne enunțate la art. 35 § 1 din Convenție, un reclamant trebuie să se prevaleze de căile de atac în mod normal disponibile și suficiente pentru a-i permite să obțină reparare a încălcărilor pe care le invocă, fiind înțeles că îi revine Guvernului care invocă neepuizarea să convingă Curtea că calea de atac invocată era efectivă și disponibilă atât în teorie, cât și în practică la data faptelor, adică era accesibilă și susceptibilă să ofere reclamantului redresarea capetelor sale de cerere și că prezenta perspective rezonabile de succes (a se vedea, printre altele, Akdivar și alții c. Turciei, 16 septembrie 1996, § 66, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV, și Giacobbe și alții c. Italiei, nr. 16041/02, § 63, 15 decembrie 2005).

Curtea consideră că cererea în rectificare evocată de Guvern nu poate fi considerată ca îndeplinind condițiile de accesibilitate și efectivitate decurgând din art. 35 din Convenție. Într-adevăr, este vorba despre o procedură prevăzută de codul de procedură penală și aplicabilă a priori într-un context penal. Nu reiese din formularea acestei dispoziții că ea s-ar putea aplica în alte domenii, în special în proceduri sumare și nejurisdicționale precum cea a depunerii jurământului. În plus, Guvernul nu a citat niciun exemplu de cauză care să fi permis Curții să constate că această cale de atac a fost exercitată cu succes în cazuri similare celui al reclamantului.

În lumina considerațiilor care precedă, Curtea concluzionează că trebuie respinsă excepția ridicată de Guvern.

Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se izbește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este cazul să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Tezele părților

Guvernul atașează multă importanță, în versiunea sa a faptelor, comportamentului pretins neglijent al reclamantului. Acesta din urmă ar fi singurul responsabil pentru situația de care se plânge în fața Curții, deoarece nu ar fi fost diligent și nu s-ar fi conformat procedurii de depunere a jurământului. Într-adevăr, s-ar fi prezentat direct în fața președintei tribunalului având un formular care nu corespundea situației sale, deși ar fi avut alegerea între două tipuri de formular – unul prevăzut pentru jurământul religios, celălalt pentru declarația solemnă – din care un exemplar datat din 2007 a fost remis Curții. Reclamantul nu ar fi fost obligat să-și manifeste convingerile religioase. În orice caz, presupunând chiar că ar fi fost obligat să dezvăluie că nu era creștin ortodox, acest lucru s-ar fi justificat printr-un scop de interes public și ar fi fost conform principiului proporționalității.

Persoana în cauză combate teza Guvernului. Ca orice avocat care se prezintă în fața unui tribunal pentru a depune jurământul, ar fi fost considerat ipso facto ca fiind un creștin ortodox și ar fi trebuit să-și exprime convingerile religioase înainte de a fi autorizat să depună un jurământ de altă natură. Aceasta ar explica de ce procesul-verbal indică faptul că a depus jurământul religios. De altfel, majoritatea formularelor tip utilizate în justiție – în special procesele-verbale de audiere a martorilor – ar face referire la cultul ortodox.

Făcând trimitere la observațiile Guvernului, reclamantul susține că versiunile faptelor prezentate de autorități în diferitele documente prezentate Curții sunt contradictorii și incoerente. În orice caz, ar fi de neconceput ca președinta unei jurisdicții să fi dat acordul pentru depunerea jurământului unui tânăr avocat care s-ar fi prezentat în fața sa fără să fie înarmat cu documentele cerute. Pe de altă parte, ar fi cazul să se releve că exemplarele de proces-verbal furnizate de Guvern datează din 2007, iar nu din 2005, perioadă la care doar formularul corespunzător jurământului religios ar fi fost disponibil. 2. Aprecierea Curții a) Principii generale

Curtea reamintește că, astfel cum este protejată de art. 9, libertatea de gândire, de conștiință și de religie reprezintă una dintre temeliile unei „societăți democratice” în sensul Convenției. Această libertate figurează, în dimensiunea sa religioasă, printre elementele cele mai esențiale ale identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață, dar este, de asemenea, un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Aici este vorba despre pluralismul – cucerit cu greu de-a lungul secolelor – consubstanțial cu o astfel de societate. Această libertate implică, în special, pe cea de a adera sau nu la o religie și pe cea de a o practica sau de a nu o practica (a se vedea, printre altele, Kokkinakis c. Greciei, 25 mai 1993, § 31, seria A nr. 260-A, și Buscarini și alții c. San Marino [MC], nr. 24645/94, § 34, CEDO 1999-I).

Dacă libertatea religioasă ține în primul rând de forul interior, ea implică, de asemenea, pe cea de a-și manifesta religia individual și în privat, sau în mod colectiv, în public și în cercul celor cu care se împărtășește credința. Pe de altă parte, Curtea a avut deja ocazia să consacre drepturi negative în temeiul articolului 9 din Convenție, în special libertatea de a nu adera la o religie și pe cea de a nu o practica (a se vedea, în acest sens, Kokkinakis c. Greciei și Buscarini și alții c. San Marino, citate anterior). b) Aplicare în speță

Curtea observă din capul locului că se găsește confruntată cu versiuni divergente în ceea ce privește anumite elemente faptice, în special chestiunea de a ști dacă reclamantul a respectat procedura de urmat pentru a depune jurământul. Pe această chestiune, Guvernul, care contestă spusele persoanei în cauză, prezintă două versiuni dificil de conciliat. Într-adevăr, dacă afirmă în mod categoric, în primele sale observații, că reclamantul s-a prezentat direct în fața președintei tribunalului fără a fi înarmat cu un formular de proces-verbal, susține, în observațiile sale complementare, că persoana în cauză i-a remis un formular inadecvat.

Curtea, care rămâne liberă să se dedice propriei sale evaluări în lumina ansamblului materialelor de care dispune (Ribitsch c. Austriei, 4 decembrie 1995, § 32, seria A nr. 336), notează că niciun document nu demonstrează că reclamantul nu ar fi urmat procedura prevăzută. Aceasta relevă, în plus, că Guvernul nu a furnizat niciun alt element în sprijinul acestei teze. În schimb, procesul-verbal al ședinței ținute la 2 noiembrie 2005 de către tribunalul de primă instanță din Atena (§16 de mai sus), singurul document oficial întocmit la sfârșitul procedurii în litigiu, susține spusele persoanei în cauză. Într-adevăr, acest document poartă semnătura președintei și a grefierului tribunalului, ceea ce coroborează teza reclamantului conform căreia formularul de proces-verbal a fost transmis președintei la ședință, conform procedurii aplicabile. Având în vedere cele ce precedă, nu este cazul să se atașeze o importanță deosebită tezei Guvernului conform căreia persoana în cauză nu a respectat procedura ordinară.

Curtea trebuie apoi să examineze fundamentul afirmațiilor reclamantului. Aceasta notează în această privință că, chiar dacă se poate îndoi de necesitatea unei depuneri de jurământ în cadrul unei proceduri în fața unui tribunal, ea nu este chemată în speță să statueze în mod abstract cu privire la depunerea jurământului ca o condiție prealabilă pentru exercitarea profesiei de avocat. Chestiunea care se ridică aici este aceea de a ști dacă maniera în care procedura de depunere a jurământului s-a desfășurat în fața tribunalului de primă instanță l-a obligat pe reclamant să-și dezvăluie convingerile religioase, cu nerespectarea articolului 9 din Convenție.

Având în vedere elementele prezentate în fața sa, Curtea detectează în procedura de depunere a jurământului de avocat existența unei prezumții conform căreia un avocat care se prezintă în fața unui tribunal este creștin ortodox și dorește să depună jurământul religios. Astfel, atunci când reclamantul s-a supus acestei proceduri, s-a văzut obligat să declare că nu era creștin ortodox pentru a putea pronunța o declarație solemnă; făcând aceasta, a fost constrâns să-și dezvăluie în parte convingerile religioase.

Dreptul intern pertinent confirmă această analiză. Într-adevăr, conform primului paragraf al articolului 19 din codul funcționarilor (§18 de mai sus), jurământul pe care trebuie să-l depună toți funcționarii este în principiu jurământul religios. Pentru a fi autorizați să pronunțe o declarație solemnă, sunt constrânși să declare că sunt atei sau că religia lor interzice depunerea jurământului.

Or, Curtea consideră că libertatea de a-și manifesta convingerile religioase comportă, de asemenea, un aspect negativ, și anume dreptul individului de a nu fi obligat să-și exprime confesiunea sau convingerile religioase și de a nu fi constrâns să adopte un comportament din care s-ar putea deduce că are – sau nu are – astfel de convingeri. Nu este la latitudinea autorităților statale de a se imisca în libertatea de conștiință a unei persoane, întrebând despre convingerile sale religioase sau obligând-o să le manifeste, și mai ales să o facă, în special cu ocazia unei depuneri de jurământ, pentru a putea exercita anumite funcții.

Pe de altă parte, faptul că reiese din procesul-verbal de depunere a jurământului – singurul document oficial care atestă îndeplinirea acestei formalități – că persoana în cauză a depus un jurământ religios – contrar convingerilor sale – dă de gândit că avocații care depun jurământ sunt considerați în principiu ca aparținând cultului creștin ortodox. În această privință, Guvernul susține că există două tipuri de formular de proces-verbal, unul pentru jurământul religios, celălalt pentru declarația solemnă. Dar, pentru a-și susține spusele, a comunicat Curții exemplare de formulare datând din 2007. Cum nu a furnizat nicio copie a proceselor-verbale întocmite în perioada pertinentă, Curtea nu poate concluziona că astfel de formulare existau la acea dată.

În orice caz, presupunând chiar că cele două tipuri de formular evocate de Guvern ar fi fost disponibile, Curtea consideră că reclamantului nu i se poate reproșa de către autorități că a omis să-și procure formularul adecvat. Îi revenea, într-adevăr, președintei și grefei tribunalului să-l informeze că exista un formular specific declarației solemne.

În lumina celor ce precedă, Curtea concluzionează că obligația impusă reclamantului de a dezvălui în fața tribunalului competent că nu era creștin ortodox și că dorea să pronunțe o declarație solemnă mai degrabă decât un jurământ religios a adus atingere dreptului său de a nu fi constrâns să-și manifeste convingerile religioase. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 9 din Convenție. II.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se izbește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este cazul să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond

Guvernul susține că dispoziția invocată de reclamant nu a fost încălcată, deoarece acesta ar fi putut cere rectificarea procesului-verbal în litigiu în temeiul articolului 145 din codul de procedură penală.

Persoana în cauză susține, la rândul său, că nu a dispus de o cale de atac susceptibilă să-i ofere o reparație adecvată pentru încălcarea constatată.

Curtea reamintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unei căi de atac pentru capetele de cerere care pot fi considerate „apărabile” cu privire la Convenție. O astfel de cale de atac trebuie să abiliteze instanța națională competentă să cunoască conținutul capătului de cerere întemeiat pe Convenție și să ofere remediul adecvat, chiar dacă Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește maniera de a se conforma obligațiilor pe care li le impune această dispoziție. Calea de atac cerută de art. 13 trebuie să fie „efectivă”, în practică ca și în drept (Hassan și Tchaouch c. Bulgariei [MC], nr. 30985/96, §§ 96-98, CEDO 2000-XI, și Biserica Mitropolitană a Basarabiei și alții c. Moldovei, nr. 45701/99, §§ 136-137, CEDO 2001-XII).

Curtea concluzionând în speță la încălcarea drepturilor reclamantului în temeiul articolului 9 din Convenție, capetele de cerere ale persoanei în cauză sunt apărabile în sensul jurisprudenței Curții.

Având în vedere motivele pentru care a respins excepția de neepuizare ridicată de Guvern, întemeind argumentul pe art. 145 din codul de procedură penală (§25 de mai sus), și de faptul că nu a indicat de ce altă cale de atac ar fi putut uza reclamantul pentru a obține redresarea încălcării dreptului său la libertatea de religie, Curtea constată că Statul nu și-a îndeplinit obligațiile decurgând din art. 13 din Convenție.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție. III.

Reclamantul cere 3.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pe care pretinde că l-a suferit.

Guvernul susține că o constatare a încălcării ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea consideră că este cazul să acorde persoanei în cauză 2.000 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli de judecată

Reclamantul nu a prezentat cerere de rambursare a cheltuielilor sale de judecată.

Prin urmare, Curtea consideră că nu este cazul să-i acorde nicio sumă cu acest titlu. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să stabilească rata dobânzilor moratorii la nivelul ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorate cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 9 din Convenție; 3. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție; 4. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 2.000 EUR (două mii de euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că, începând de la expirarea termenului menționat și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 21 februarie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 19516/06) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Theodoros Alexandridis (« le requérant »), a saisi la Cour le 3 mai 2006 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par le Moniteur grec Helsinki, membre de la Fédération internationale Helsinki. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, MM. S. Spyropoulos et I. Bakopoulos, respectivement assesseur et auditeur auprès du Conseil juridique de l'Etat.

Le requérant allègue en particulier que le fait d'avoir été obligé de révéler qu'il n'était pas chrétien orthodoxe a porté atteinte à son droit de ne pas manifester ses convictions.

Le 11 mai 2006, la Cour a décidé de communiquer les griefs fondés sur les articles 9 et 13 de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, elle a résolu d'examiner en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 2 novembre 2005, le requérant se rendit à ce tribunal en vue de prêter serment. Cette démarche lui était imposée par l'article premier du code des avocats (paragraphe 17 ci-dessous), lequel érige la prestation de serment devant un tribunal compétent en condition préalable à l'exercice de la profession d'avocat. A. La version des faits présentée par le requérant

L'intéressé se rendit au greffe du tribunal de première instance d'Athènes, qui lui remit un formulaire de procès-verbal où figurait un texte standard et l'invita à le remplir en y ajoutant la date et son état civil, conformément à la pratique habituelle.

Par la suite, le requérant se présenta devant la présidente du tribunal pendant l'audience publique qui s'y tenait, lui remit le formulaire de procès-verbal dûment rempli et lui demanda l'autorisation de prêter serment.

La présidente du tribunal invita l'intéressé à poser la main droite sur l'Evangile et à prêter serment. Le requérant l'informa qu'il n'était pas chrétien orthodoxe et qu'il souhaitait donc faire une déclaration solennelle. La présidente accueillit cette demande.

A l'issue de cette procédure, le procès-verbal fut signé par la présidente et le greffier du tribunal. B. Les versions des faits présentées par le Gouvernement 1. La version des faits exposée dans les observations initiales du Gouvernement

Au lieu d'aller au greffe du tribunal de première instance d'Athènes comme il aurait dû le faire conformément à l'usage établi, le requérant se présenta directement devant la présidente du tribunal et lui demanda l'autorisation de prononcer une déclaration solennelle. La présidente accueillit sa demande.

Par la suite, l'intéressé se rendit au greffe du tribunal. Bien qu'il eût à sa disposition deux formulaires de procès-verbal distincts – l'un pour le serment religieux, l'autre pour la déclaration solennelle – il remplit le formulaire à employer pour la prestation d'un serment religieux au lieu de demander celui qui correspondait à sa situation. Le greffe signa le procès-verbal et en fournit des copies à l'intéressé. 2. La version des faits exposée dans les observations soumises par le Gouvernement en réponse à celles du requérant

Le requérant se présenta devant la présidente du tribunal de première instance d'Athènes muni du formulaire de procès-verbal à employer pour la prestation d'un serment religieux.

La présidente l'invita à prêter le serment prévu par l'article 19 du code des fonctionnaires (paragraphe 18 ci-dessous) sans lui demander de révéler ses convictions religieuses, ce à quoi il réagit en sollicitant l'autorisation de prononcer une déclaration solennelle. La présidente fit droit à cette demande.

De retour au greffe, le requérant demanda des copies du procès ‑ verbal de sa prestation de serment et n'entreprit aucune démarche afin d'en obtenir la rectification. C. Le procès-verbal de l'audience tenue le 2 novembre 2005 par le tribunal de première instance d'Athènes

Le texte standard rédigé à l'issue de la prestation de serment du requérant se lit ainsi : « Lors de l'audience publique tenue ce jour, Theodoros Alexandridis s'est présenté devant la présidente, à qui il a demandé l'autorisation de prêter serment après lui avoir communiqué copie du Journal Officiel nº 222 du 8/9/2005, où était publiée sa nomination aux fonctions d'avocat auprès du tribunal de première instance d'Athènes. Le procureur a pris la parole et proposé de faire droit à la demande de l'intéressé. A l'invitation et sous la dictée de la présidente (...) [l'intéressé], après avoir posé la main droite sur le Saint Evangile, a prononcé le serment suivant : « Je jure d'être fidèle à la patrie, d'obéir à la Constitution et aux lois et de remplir consciencieusement mes devoirs. » Le présent procès-verbal a été établi et signé pour attester de ce qui précède. » (Signature de la présidente et du greffier) II.

L'article 19 du code des fonctionnaires est ainsi libellé : Prestation de serment – Prise de fonctions « 1. (...) Le serment est prêté en ces termes : a) « Je jure d'être fidèle à la patrie, d'obéir à la Constitution et aux lois et de remplir consciencieusement mes devoirs ». (...) c) Ceux qui indiquent ne croire à aucune religion ou dont la religion interdit la prestation de serment prononcent, en lieu et place du serment, la déclaration suivante : « Je déclare, sur mon honneur et ma conscience, être fidèle à la patrie, obéir à la Constitution et aux lois et remplir consciencieusement mes devoirs. (...) »

Conformément à l'usage établi, un avocat qui souhaite prêter le serment professionnel ou prononcer la déclaration solennelle doit se rendre au greffe du tribunal de première instance du ressort du barreau dont il est membre pour se procurer un formulaire de procès-verbal où figure un texte standard. Il doit le dater et y mentionner un certain nombre d'informations, notamment son état civil et le numéro du Journal Officiel où a été publiée sa nomination aux fonctions d'avocat. Il doit ensuite se présenter devant le tribunal compétent et remettre le formulaire au président de cette juridiction, qui l'invite à prêter serment. Après la prestation de serment, le président et le greffier signent le procès-verbal, dont l'intéressé doit déposer une copie au barreau.

L'article 145 du code de procédure pénale est ainsi libellé : Rectifications et compléments apportés aux décisions, ordonnances et procès-verbaux « 1. Lorsqu'un jugement ou une ordonnance comporte des erreurs qui n'en affectent pas la validité, le juge qui l'a rendu peut ordonner, ex officio ou à la demande du procureur ou d'une partie, qu'il soit rectifié ou complété sous réserve que la substance de l'audience n'en soit ni altérée ni modifiée. 2. Il est possible de rectifier, entre autres, l'identité de l'accusé et de compléter une motivation insuffisante ou un dispositif imprécis dans un jugement (...) 3. Lorsqu'un procès-verbal comporte des erreurs ou des omissions, le juge peut, ex officio ou à la demande des parties ou du procureur, ordonner dans un délai de vingt jours à partir de la transcription du jugement, dans sa rédaction définitive, sur le registre spécial tenu par le greffe, qu'il soit rectifié ou complété, sous réserve des conditions fixées au paragraphe 1 du présent article. » EN DROIT I.

Le Gouvernement soutient à titre principal que, faute d'avoir demandé la rectification du procès-verbal litigieux sur le fondement de l'article 145 du code de procédure pénale, le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes. L'atteinte alléguée à la liberté de religion tiendrait à ce que, ainsi qu'il ressortirait du procès-verbal, l'intéressé a prêté un serment religieux contraire à ses convictions, grief auquel l'introduction d'une demande en rectification aurait pu porter remède.

Le requérant combat la thèse du Gouvernement. La contradiction entre les énonciations du procès-verbal et la réalité ne serait pas l'objet principal de ses griefs, qui résiderait dans le fait d'avoir été contraint de manifester ouvertement ses convictions religieuses lors de la procédure critiquée. Or le droit grec n'offrirait pas de voies de recours effectives permettant de redresser cette violation.

La Cour rappelle que, en vertu de la règle de l'épuisement des voies de recours internes énoncée à l'article 35 § 1 de la Convention, un requérant doit se prévaloir des recours normalement disponibles et suffisants pour lui permettre d'obtenir réparation des violations qu'il allègue, étant entendu qu'il incombe au Gouvernement excipant du non-épuisement de convaincre la Cour que le recours invoqué était effectif et disponible tant en théorie qu'en pratique à l'époque des faits, c'est-à-dire qu'il était accessible et susceptible d'offrir au requérant le redressement de ses griefs et qu'il présentait des perspectives raisonnables de succès (voir, parmi d'autres, Akdivar et autres c. Turquie, 16 septembre 1996, § 66, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, et Giacobbe et autres c. Italie , nº 16041/02, § 63, 15 décembre 2005).

La Cour estime que la demande en rectification évoquée par le Gouvernement ne saurait être considérée comme remplissant les conditions d'accessibilité et d'effectivité découlant de l'article 35 de la Convention. En effet, il s'agit d'une procédure prévue par le code de procédure pénale et applicable a priori dans un contexte pénal. Il ne ressort pas de la formulation de cette disposition qu'elle puisse trouver à s'appliquer dans d'autres domaines, notamment dans des procédures sommaires et non juridictionnelles comme celle de la prestation de serment. En outre, le Gouvernement n'a cité aucun exemple d'affaire qui aurait permis à la Cour de constater que ce recours a été exercé avec succès dans des cas similaires à celui du requérant.

A la lumière des considérations qui précèdent, la Cour conclut au rejet de l'exception soulevée par le Gouvernement.

Par ailleurs, la Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le Gouvernement attache beaucoup d'importance, dans sa version des faits, au comportement prétendument négligent du requérant. Ce dernier serait seul responsable de la situation dont il se plaint devant la Cour car il n'aurait pas été diligent et ne se serait pas conformé à la procédure de prestation de serment. En effet, il se serait présenté directement devant la présidente du tribunal muni d'un formulaire qui ne correspondait pas à sa situation, alors pourtant qu'il aurait eu le choix entre deux types de formulaire – l'un prévu pour le serment religieux, l'autre pour la déclaration solennelle – dont un exemplaire daté de 2007 a été remis à la Cour. Le requérant n'aurait pas été obligé de manifester ses convictions religieuses. En tout état de cause, à supposer même qu'il eût été obligé de révéler qu'il n'était pas chrétien orthodoxe, cela se serait justifié par un but d'intérêt public et aurait été conforme au principe de proportionnalité.

L'intéressé combat la thèse du Gouvernement. Comme tout avocat se présentant devant un tribunal pour prêter serment, il aurait été considéré ipso facto comme étant un chrétien orthodoxe et il lui aurait fallu faire état de ses convictions religieuses avant d'être autorisé à prêter un serment d'une autre nature. Cela expliquerait que le procès-verbal indique qu'il a prêté le serment religieux. D'ailleurs, la majorité des formulaires types utilisés en justice – notamment les procès-verbaux d'audition de témoins – feraient référence au culte orthodoxe.

Renvoyant aux observations du Gouvernement, le requérant soutient que les versions des faits présentées par les autorités dans les différents documents produits devant la Cour sont contradictoires et incohérentes. En tout état de cause, il serait inconcevable que la présidente d'une juridiction eût donné son accord à la prestation de serment d'un jeune avocat qui se serait présenté devant elle sans être muni des documents requis. Par ailleurs, il conviendrait de relever que les exemplaires de procès-verbal fournis par le Gouvernement datent de 2007 et non de 2005, époque à laquelle seul le formulaire correspondant au serment religieux aurait été disponible. 2. Appréciation de la Cour a) Principes généraux

La Cour rappelle que, telle que la protège l'article 9, la liberté de pensée, de conscience et de religion représente l'une des assises d'une « société démocratique » au sens de la Convention. Cette liberté figure, dans sa dimension religieuse, parmi les éléments les plus essentiels de l'identité des croyants et de leur conception de la vie, mais elle est aussi un bien précieux pour les athées, les agnostiques, les sceptiques ou les indifférents. Il y va du pluralisme – chèrement conquis au cours des siècles – consubstantiel à pareille société. Cette liberté implique, notamment, celle d'adhérer ou non à une religion et celle de la pratiquer ou de ne pas la pratiquer (voir, entre autres, Kokkinakis c. Grèce , 25 mai 1993, § 31, série A n o 260-A, et Buscarini et autres c. Saint-Marin [GC], nº 24645/94, § 34, CEDH 1999-I).

Si la liberté religieuse relève d'abord du for intérieur, elle implique également celle de manifester sa religion individuellement et en privé, ou de manière collective, en public et dans le cercle de ceux dont on partage la foi. Par ailleurs, la Cour a déjà eu l'occasion de consacrer des droits négatifs au titre de l'article 9 de la Convention, notamment la liberté de ne pas adhérer à une religion et celle de ne pas la pratiquer (voir, en ce sens, Kokkinakis c. Grèce et Buscarini et autres c. Saint-Marin , précités). b) Application en l'espèce

La Cour observe d'emblée qu'elle se trouve confrontée à des versions divergentes en ce qui concerne certains éléments factuels, notamment le point de savoir si le requérant a respecté la procédure à suivre afin de prêter serment. Sur cette question, le Gouvernement, qui conteste les dires de l'intéressé, présente deux versions difficilement conciliables. En effet, s'il affirme de manière catégorique, dans ses premières observations, que le requérant s'est directement présenté devant la présidente du tribunal sans s'être muni d'un formulaire de procès-verbal, il soutient, dans ses observations complémentaires, que l'intéressé a remis à celle-ci un formulaire inapproprié.

La Cour, qui demeure libre de se livrer à sa propre évaluation à la lumière de l'ensemble des matériaux dont elle dispose ( Ribitsch c. Autriche , 4 décembre 1995, § 32, série A nº 336), note qu'aucune pièce ne démontre que le requérant n'ait pas suivi la procédure prévue. Elle relève en outre que le Gouvernement n'a fourni aucun autre élément à l'appui de cette thèse. En revanche, le procès-verbal de l'audience tenue le 2 novembre 2005 par le tribunal de première instance d'Athènes (paragraphe 16 ci-dessus), seul document officiel établi à l'issue de la procédure litigieuse, étaye les dires de l'intéressé. En effet, ce document porte la signature de la présidente et du greffier du tribunal, ce qui corrobore la thèse du requérant selon laquelle le formulaire de procès-verbal a été transmis à la présidente lors de l'audience, conformément à la procédure applicable. Eu égard à ce qui précède, il n'y a pas lieu d'attacher une importance particulière à la thèse du Gouvernement selon laquelle l'intéressé n'a pas respecté la procédure ordinaire.

La Cour doit ensuite examiner le bien-fondé des allégations du requérant. Elle note à cet égard que, même si l'on peut douter de la nécessité d'une prestation de serment dans le cadre d'une procédure devant un tribunal, elle n'est pas appelée en l'espèce à statuer de manière abstraite sur la prestation de serment en tant que condition préalable à l'exercice de la profession d'avocat. La question qui se pose ici est celle de savoir si la manière dont la procédure de prestation de serment s'est déroulée devant le tribunal de première instance a obligé le requérant à révéler ses convictions religieuses, en méconnaissance de l'article 9 de la Convention.

Au vu des éléments produits devant elle, la Cour décèle dans la procédure de prestation du serment d'avocat l'existence d'une présomption selon laquelle un avocat qui se présente devant un tribunal est chrétien orthodoxe et souhaite prêter le serment religieux. Ainsi, lorsque le requérant s'est soumis à cette procédure, il s'est vu obligé de déclarer qu'il n'était pas chrétien orthodoxe afin de pouvoir prononcer une déclaration solennelle ; ce faisant, il a été contraint de révéler en partie ses convictions religieuses.

Le droit interne pertinent confirme cette analyse. En effet, selon le premier paragraphe de l'article 19 du code des fonctionnaires (paragraphe 18 ci-dessus), le serment que doivent prêter tous les fonctionnaires est en principe le serment religieux. Pour être autorisés à prononcer une déclaration solennelle, ils sont contraints de déclarer qu'ils sont athées ou que leur religion interdit la prestation de serment.

Or la Cour considère que la liberté de manifester ses convictions religieuses comporte aussi un aspect négatif, à savoir le droit pour l'individu de ne pas être obligé de faire état de sa confession ou de ses convictions religieuses et de ne pas être contraint d'adopter un comportement duquel on pourrait déduire qu'il a – ou n'a pas – de telles convictions. Il n'est pas loisible aux autorités étatiques de s'immiscer dans la liberté de conscience d'une personne en s'enquérant de ses convictions religieuses ou en l'obligeant à les manifester, et spécialement à le faire, notamment à l'occasion d'une prestation de serment, pour pouvoir exercer certaines fonctions.

Par ailleurs, le fait qu'il ressort du procès-verbal de prestation de serment – seul document officiel attestant de l'accomplissement de cette formalité – que l'intéressé a prêté un serment religieux – contraire à ses convictions – donne à penser que les avocats prêtant serment sont considérés par principe comme appartenant au culte chrétien orthodoxe. A cet égard, le Gouvernement soutient qu'il existe deux types de formulaire de procès-verbal, l'un pour le serment religieux, l'autre pour la déclaration solennelle. Mais, pour appuyer ses dires, il a communiqué à la Cour des exemplaires de formulaires datant de 2007. Comme il n'a fourni aucune copie des procès-verbaux établis pendant la période pertinente, la Cour ne saurait conclure que de tels formulaires existaient à l'époque.

En tout état de cause, à supposer même que les deux types de formulaire évoqués par le Gouvernement aient été disponibles, la Cour estime que le requérant ne saurait se voir reprocher par les autorités d'avoir omis de se procurer le formulaire adéquat. Il incombait en effet à la présidente et au greffe du tribunal de l'informer qu'il existait un formulaire spécifique à la déclaration solennelle.

A la lumière de ce qui précède, la Cour conclut que l'obligation imposée au requérant de révéler devant le tribunal compétent qu'il n'était pas chrétien orthodoxe et qu'il souhaitait prononcer une déclaration solennelle plutôt qu'un serment religieux a porté atteinte à son droit de ne pas être contraint de manifester ses convictions religieuses. Partant, il y a eu violation de l'articl e 9 de la Convention. II.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que la disposition invoquée par le requérant n'a pas été enfreinte puisque celui-ci aurait pu demander la rectification du procès-verbal litigieux en vertu de l'article 145 du code de procédure pénale.

L'intéressé avance quant à lui n'avoir pas disposé d'un recours susceptible de lui offrir une réparation adéquate pour la violation constatée.

La Cour rappelle que l'article 13 de la Convention garantit l'existence en droit interne d'un recours pour les griefs que l'on peut estimer « défendables » au regard de la Convention. Un tel recours doit habiliter l'instance nationale compétente à connaître du contenu du grief fondé sur la Convention et à offrir le redressement approprié, même si les Etats contractants jouissent d'une certaine marge d'appréciation quant à la manière de se conformer aux obligations que leur fait cette disposition. Le recours exigé par l'article 13 doit être « effectif », en pratique comme en droit ( Hassan et Tchaouch c. Bulgarie [GC], n o 30985/96, §§ 96-98, CEDH 2000 ‑ XI, et Eglise métropolitaine de Bessarabie et autres c. Moldova , n o 45701/99, §§ 136-137, CEDH 2001 ‑ XII).

La Cour ayant conclu en l'espèce à la violation des droits du requérant au titre de l'article 9 de la Convention, les griefs de l'intéressé sont défendables au sens de la jurisprudence de la Cour.

Compte tenu des motifs pour lesquels elle a rejeté l'exception de non ‑ épuisement que le Gouvernement a soulevée, tirant argument de l'article 145 du code de procédure pénale (paragraphe 25 ci-dessus), et du fait qu'il n'a pas indiqué de quel autre recours le requérant aurait pu user afin d'obtenir le redressement de la violation de son droit à la liberté de religion, la Cour constate que l'Etat a manqué à ses obligations découlant de l'article 13 de la Convention.

Partant, il y a eu violation de l'article 13 de la Convention. III.

Le requérant réclame 3 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il prétend avoir subi.

Le Gouvernement soutient qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.

La Cour considère qu'il y a lieu d'octroyer à l'intéressé 2 000 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant n'a pas présenté de demande de remboursement de ses frais et dépens.

Partant, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 9 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 2 000 EUR (deux mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 février 2008, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Loukis Loucaides Greffier Président