ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4204/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4204/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor
dosarului constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 6107 din 19 ianuarie 2011 pronunțată de
Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a respins cererea, astfel cum
a fost precizată, formulată de reclamanta A.S.F., în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S.
(în prezent A.A.A.S.).
Reclamanta solicitase obligarea pârâtei la restituirea
sumei de 100.000 euro, în echivalent in lei 429.950 lei, reprezentând garanția
pentru evicțiune ca urmare a retrocedării unor imobile incluse în capitalul
social al societății privatizate si, pe cale de consecință, o reducere a
acțiunilor vândute, cu obligarea la cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a
reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 august 1995
Fondul Proprietății de Stat a transmis Asociației Foișor Programul Acțiunilor
Salariaților un număr de 7.636 acțiuni cu o valoare nominală de 25.000 lei
fiecare, în sumă totală de 190.900.000 lei reprezentând 40 % din capitalul
social al SC F. SA.
Prin sentința civilă nr. 71 din 22 august 1994 pronunțată
de Judecătoria Sectorului 2 București s-a acordat personalitate juridică și s-a
dispus înregistrarea în Registrul Persoanelor Juridice a Asociației „Foișor
-P.A.S.
”
.
Prin decizia nr. 10443 din 21 decembrie 2006 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție s-a reținut că imobilul situat în București, B-dul Pache
Protopopescu, sector 2 compus din construcție și teren în suprafață de 443 mp
s-a aflat în proprietatea Statului Român, iar o parte din spații au fost doar
administrate de către SC F. SA. A reținut Înalta Curte că SC F. SA nu se poate
prevala de dobândirea dreptului de proprietate ca efect al aplicării art. 20 alin.
(2) din Legea nr. 15/1990 pentru cel puțin două considerente, și anume că nu
exista ca persoană juridică la data adoptării legii, iar potrivit textului
invocat imobilul în litigiu nu făcea parte din categoria celor în privința
cărora regiile autonome și societățile comerciale puteau dobândi dreptul de
proprietate.
Înalta Curte a reținut în decizia menționată că SC F.
SA nu a dobândit dreptul de proprietate asupra unor spații din imobil prin
contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din anul 1995, obiectul acestui
contract nefiind imobilul, ci un pachet de acțiuni, cu consecința schimbării
structurii acționariatului și fără nicio influență pe planul dreptului de
proprietate asupra imobilului. De altfel, prin sentința civilă nr. 3452 din 11
martie 2002 a Tribunalului București - Secția Comercială rămasă irevocabilă,
s-a constatat că SC F. SA nu are decât un drept de administrare asupra unor spații
din imobilul în litigiu.
Prin sentința civilă nr. 6391 din 19 septembrie 1995 a
Judecătoriei Sectorului 2 București s-a admis acțiunea formulată de numitul
Georgescu Gheorghe în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Local al
Municipiului București și SC F. SA și s-a constatat că reclamantul este
proprietarul imobilului situat în București, Str. Vaselor, sector 2.
S-a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada că
imobilele construcții situate în Str. Vaselor, respectiv B-dul Republicii (în
prezent Pache Protopopescu) se încadrează în categoria „principalelor clădiri
prevăzute în anexa la contract”, nu s-a dovedit că acestea ar fi fost incluse
în capitalul social al SC F. SA, că prețul plătit de reclamantă pentru
acțiunile achiziționate a fost stabilit avându-se în vedere valoarea acestor
imobile și nici vreo dovadă în sensul că prin restituirea celor două imobile a
avut loc o reducere de valoare a acțiunilor cumpărate de reclamantă prin
contractul de vânzare-cumpărare acțiuni.
Astfel, față de împrejurarea că reclamanta nu și-a
probat pretențiile, conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a
apreciat că nu poate fi atrasă răspunderea contractuală a pârâtei, în
condițiile solicitate de reclamantă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta - reclamantă
A.S.F.
Prin decizia civilă nr. 476 din 14 noiembrie 2012
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins
excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de intimata
pârâtă AVAS prin întâmpinare, ca neîntemeiată și a fost admis apelul formulat de
apelanta reclamantă A.S.F. împotriva sentinței comerciale nr. 610 din 19
ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul
nr. 44664/3/2009, în contradictoriu cu intimata pârâtă A.V.A.S., a fost
schimbată în tot sentința apelată în sensul că, a fost admisă în parte
acțiunea. A fost obligată pârâta A.V.A.S. la plata către reclamanta A.S.F. SA a
sumei de 3.309 lei cu titlu de despăgubiri, valoare ce va fi actualizată cu
indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii. A fost obligată pârâtă
la plata către reclamantă a sumei de 2.487,08 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a
reținut că dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, invocate de A.V.A.S. nu
sunt aplicabile în cauză, deoarece acestea dispun în sensul că „termenul de
prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un
act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998,
cu modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte legi
speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de
acestea este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să
cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii
dreptului, cu excepția cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în
contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale
privatizate, precum și a celor în desființarea acestor contracte cărora li se
aplică termenul general de prescripție.
Așa fiind, pentru cererea privind repararea
prejudiciilor cauzate prin restituirea imobilului către foștii proprietari nu a
fost prevăzut un termen de prescripție derogator de la dreptul comun, ceea ce
atrage incidența termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3
din Decretul nr. 167/1958. Momentul de la care curge acest termen este cel al
nașterii dreptului material la acțiune, adică momentul la care s-a produs
prejudicierea reclamantei, deoarece de la această dată aceasta este
îndreptățită să invoce în favoarea sa prevederile art. 32
4
din O.U.G.
nr. 88/1997. În cauza de față acest moment este reprezentat de data rămânerii
irevocabile a soluțiilor de restituire a bunului către foștii proprietari
respectiv prin Decizia civila nr. 10443 din 21 decembrie 2006 pronunțată de
înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 12509/1/2006 pentru imobilul
din str. Pache Protopopescu, sector 2, respectiv, decizia civilă nr. 243 din 12
februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel, secția a IV a civila, în Dosarul
nr. 28032/3/2006 pentru imobilul din str. Vaselor, sector 2.
În raport de aceste date, prezenta acțiune, fiind
înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la 11
noiembrie 2009, s-a apreciat de către instanța de apel că este formulată în
interiorul termenului de prescripție de 3 ani.
Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că
potrivit dispozițiilor art. 6.3 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din
2 august 1995 încheiat între A.V.A.S. (fost F.P.S. și în prezent A.A.A.S.) în
calitate de vânzător si apelantă, în calitate de cumpărător, vânzătorul a
atestat că societatea, deține în proprietate clădirile prevăzute în Anexa la
contract (în care figurează si cele doua imobile retrocedate) și răspunde fata
de cumpărător pentru liniștita posesie a acestora conform art. 1336 C. civ.
S-a reținut că, la data ieșirii din patrimoniul SC F.
SA a clădirilor din str. Vaselor și Bd. Pache Protopopescu, valoarea de
inventar - contabilă - a acestora era de 25 lei, respectiv de 3.284 lei,
conform înscrisurilor depuse la dosar.
Având în vedere probele administrate, decizia nr. 18
din 17 octombrie 2011 pronunțată de Î.C.C.J. în recursul în interesul legii
prin care s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor articolului 32
4
din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată
prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999,
despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice
implicate în procesul de privatizare, urmare retrocedării unor imobile, se raportează
la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în
bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății,
valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății
despăgubirii, decizie obligatorie potrivit articolului 330
7
C. proc.
civ., instanța de apel a admis apelul, a schimbat în tot sentința atacată și a
obligat pârâta A.V.A.S. la plata către reclamanta A.S.F. SA a sumei de 3309 lei
reprezentând valoarea de inventar a imobilelor astfel cum erau reflectate în
listing la data ieșirii din patrimoniu - cu titlu de despăgubiri, valoare ce se
va actualiza cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii
(valoare ce se calculează în condițiile articolului 371
2
alin. (2)
și (3) C. proc. civ. de către organul de executare).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs A.V.A.S.
(în prezent A.A.A.S.), care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și
respingerea acțiunii reclamantei.
În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta consideră
hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea atât a dispozițiilor art. 39 din
Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripție de 1 luna) cât și a
dispozițiilor art. 32
28
din O.U.G. nr. 88/1997 (privind termenul
special de prescripție de 3 luni).
Recurenta a învederat că hotărârea este criticabilă și
pentru că este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 32
4
din O.U.G.
nr. 1997 modificată si aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1136 C. civ.,
precum și cu încălcarea dispozițiilor Deciziei nr. 18/2011, pronunțată de
Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul înaltei
Curți de Casație si Justiție, în dosarul nr. 16/2011. De asemenea, hotărârea
criticată a fost pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea
137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică
cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea 99/1999, dispoziție
prin care se arată că in toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va
putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.
Recurenta apreciază că reclamanta, prin hotărârea
criticată, a obținut o sumă considerabil mai mare decât prețul încasat de
aceasta prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat, ducând la o
îmbogățire fără justă cauză a reclamantei.
Analizând decizia recurată în raport de criticile
formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept
invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat
pentru considerentele care succed:
Societățile comerciale privatizate anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 137/2002 beneficiază de prevederile art. 32
4
din
O.U.G. nr. 88/1997, conform căruia:
„(1) Instituțiile publice implicate asigură repararea
prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de
privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile
preluate de stat.
(2) Instituțiile publice implicate vor plăti
societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte
echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a
imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin
efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
(3) Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabilește
de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin
justiție.
(4) Imobilele preluate de stat în baza unor legi, acte administrative
sau hotărâri judecătorești de confiscare, constând în terenuri și clădiri
evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate sau în curs de
privatizare, în absența cărora realizarea obiectului de activitate al acestor
societăți comerciale este împiedicată în asemenea măsură încât, ca urmare a
acestei restituiri societatea comercială nu ar mai putea să-și continue
activitatea și ar urma să fie supusă dizolvării și lichidării nu vor fi
restituite în natură.
(5) În cazul în care prin hotărâre judecătorească
definitivă și irevocabilă societățile comerciale sunt obligate la plata
echivalentului bănesc al imobilelor, instituțiile publice implicate vor plăti direct
fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre.
(6) Statul garantează îndeplinirea de către
instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol.”
Pe de altă parte, legiuitorul a statuat că, în cazul
societăților comerciale privatizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002,
se aplică dispozițiile art. 29 și 30 din acest act normativ conform cărora
despăgubirea se acordă cumpărătorilor din contractele de vânzare-cumpărare și
nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.
„Art. 29. (1) Instituția publică implicată asigură
cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni repararea
prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile care obliga la restituirea în natură către foștii
proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
(2) Valoarea prejudiciului ce urmează să fie reparat
potrivit alin. (1) se stabilește de comun acord cu cumpărătorul, iar în caz de
divergență, prin justiție.
Art. 30. (1) în toate cazurile valoarea despăgubirilor
acordate potrivit art. 27-29 nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv
plătit de cumpărător.”
Din această perspectivă, rezultă preocuparea
legiuitorului pentru conturarea riguroasă a celor îndrituiți la despăgubire,
dar și la stabilirea cuantumului despăgubirii.
Așadar, pentru contractele anterioare Legii nr. 137/2002
îndrituită la despăgubire este numai societatea comercială, din al cărei
patrimoniu a fost restituit bunul către adevăratul proprietar, în timp ce,
pentru contractele ulterioare acestei legi, îndrituit la despăgubire este numai
cumpărătorul acțiunilor. Pentru aceste din urmă contracte legiuitorul a
stabilit și o limită maximă a despăgubirii ce poate fi acordată, statuând că
despăgubirea „nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de
cumpărător."
Anterior Legii nr. 137/2002, se admitea că prejudiciul
se producea numai în patrimoniul societății comerciale și tot ea era îndrituită
și la primirea despăgubirii.
Pentru contractele de privatizare încheiate după
intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, s-a statuat că prejudiciul se produce
în patrimoniul cumpărătorului acțiunilor.
Dar chiar și atunci când se solicită despăgubiri de
către cumpărătorul acțiunilor, nu trebuie să distingem după felul acțiunilor
cumpărate, adică dacă au fost cumpărate chiar acțiunile corespunzătoare bunului
imobil care se afla în patrimoniul societății, sau acțiuni care nu aveau un
astfel de corespondent, căci prin cumpărarea acțiunilor cumpărătorul nu
dobândește decât un drept de vot și un drept la dividende. Acționarul care
aduce ca aport la capitalul social un bun, nu devine proprietarul acelui bun,
proprietatea aparține societății comerciale. Acționarul are un drept de
proprietate limitat la nivelul acțiunilor și nu are drepturi și obligații în
legătură cu bunurile din patrimoniul societății. Drepturile acționarului sunt
numai de a participa și de a vota în adunările generale ale societății.
În speță, nu numai că nu s-au vândut acțiuni corespondente
ale bunurilor imobile restituite, dar s-a probat că respectivele bunuri nici nu
erau incluse în capitalul social al societății privatizate, fiind doar în
administrarea acesteia.
De principiu, dacă în urma restituirii imobilului, s-a
micșorat capitalul social corespunzător acțiunilor ce fuseseră atribuite acelui
bun, acționarul poate ataca hotărârea A.G.A. sau se poate retrage din societate
cu plata corespunzătoare a drepturilor conform dispozițiilor Legii nr. 31/1990.
Despăgubirile se pot acorda societății comerciale
privatizate și nu cumpărătorului acțiunilor acesteia, în măsura în care
privatizarea a fost anterioară Legii nr. 137/2002, așa cum este cazul și în
speța de față.
În exercitarea atribuțiilor ce-i revin în cadrul
procesului de privatizare al societăților comerciale la care statul este
acționar, A.V.A.S nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul
acestora, ci doar calitatea de acționar în numele statului la aceste societăți,
potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, unde se prevede
că „bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea
acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu", astfel că, în raport
de obiectul contractului, transmiterea dreptului de proprietate a acțiunilor, a
conferit cumpărătoarei drepturile și obligațiile prevăzute pentru acționari de
Legea nr. 31/1990, iar obligația de garanție pentru evicțiune reglementată de art.
1336 C. civ., operează, în raport de acest obiect al contractului, A.V.A.S.
fiind obligată să garanteze liniștita folosință a acestor acțiuni vândute, și
nu a imobilelor restituite foștilor proprietari.
în caz contrar, se ajunge la atragerea răspunderii
patrimoniale a statului fără a exista necesara conexiune prejudiciu -
răspundere - culpă. Practic am asista la o atragere a răspunderii statului fără
nici o culpă, în condițiile în care legiuitorul nu a statuat în sarcina
statului o prezumție absolută de culpă.
Natura juridică a contractului de vânzare cumpărare de
acțiuni, nici nu ar putea să atragă o culpă prezumată, întrucât caracterele
acestui contract îl apropie mai curând de trăsăturile contractului aleatoriu.
Cumpărarea unor acțiuni nu înseamnă, în mod cert, obținerea unui câștig. Ea
este o formă de investire a banilor, care poate conduce deopotrivă la câștig,
dar și la pierdere.
Iar acțiunea în instanță a cumpărătorului unor acțiuni
nu este o acțiune clasică în evicțiune. Prin scăderea valorii acțiunilor,
cumpărătorul acționar nu este tulburat în exercițiul drepturilor sale. El nu
pierde nici dreptul de a participa la A.G.A. și nici dreptul de vot, iar
dreptul la dividende nu poate fi un drept „garantat" prin contractul de
vânzare-cumpărare de acțiuni. Vânzătorul poate garanta, cel mult, existența
acțiunilor la data tranzacției, nicidecum cursul lor viitor, ori rămânerea
neschimbată a valorii acestora. Practic, prin cumpărarea acțiunilor,
cumpărătorul dobândește un drept de vot și o vocație la dividende.
Putem spune că pierderea sau câștigul sunt de esența
unor astfel de contracte, iar elementul speculativ este pregnant și motivează
părțile în încheierea unor asemenea acte juridice, de multe ori în formă
simplificată și extrem de standardizată.
A te întoarce împotriva vânzătorului acțiunilor pentru
elemente survenite ulterior tranzacționării poate crea un precedent discutabil,
poate chiar discriminatoriu pentru ceilalți participanți la mecanismele libere
ale piețelor de capital.
În temeiul unui contract de vânzare-cumpărare de
acțiuni, este îndreptățit la despăgubire numai cumpărătorul prejudiciat prin
îngrădirea dreptului la vot sau la dividende, atunci când, în urma restituirii
unui bun aportat la capitalul social se ajunge la decapitalizarea societății.
Micșorarea capitalului social trebuie să se realizeze, însă, conform Legii
societăților comerciale și Legii registrului comerțului și, numai ulterior
îndeplinirii cerințelor legale, cumpărătorul poate primi cu titlul de
despăgubire o sumă de bani care nu va putea depăși cumulat 50% din prețul
efectiv plătit de cumpărător pentru acțiunile sale.
Stabilind, așadar, că nu îi sunt aplicabile
dispozițiile Legii nr. 137/2002 contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din
02 august 1995 întrucât a fost încheiat anterior intrării în vigoare a legii,
iar partea care reclamă despăgubirea nu este societatea comercială, pricinii îi
sunt aplicabile dispozițiile de drept comun în materia prescripției.
Pe fond, recursul va fi admis pentru că, în esență, nu
există temei nici legal, nici contractual și nici nu s-a solicitat a se stabili
atragerea răspunderii civile delictuale, pentru ca pârâta să poată fie obligată
la sumele pretinse prin acțiunea reclamantei. Instanța de apel a făcut o
greșită interpretare și aplicare a art. 32
4
din O.U.G. nr. 1997, a art.
1136 C. civ. și a încălcat dispozițiile Deciziei nr. 18/2011, pronunțată de
Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul înaltei
Curți de Casație si Justiție, în dosarul nr. 16/2011. De asemenea, hotărârea
atacată a fost pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002
privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul
stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziție
prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va
putea depăși, cumulat, 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.
În consecință, conform art. 312 C. proc. civ., înalta
Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva
deciziei civile nr. 476 din 14 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a V-a civilă, va modifica decizia atacată, în sensul că va
respinge apelul declarat de reclamanta A.S.F. împotriva sentinței comerciale nr.
610 din 19 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,
pe care o va menține.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva
deciziei civile nr. 476 din 14 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a V-a civilă. Modifică decizia atacată, în sensul că respinge
apelul declarat de reclamanta A.S.F. împotriva sentinței comerciale nr. 610 din
19 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,
pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie
2013.