ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4204/2013

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 6107 din 19 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a respins cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A.S.F., în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. (în prezent A.A.A.S.). Reclamanta solicitase obligarea pârâtei la restituirea sumei de 100.000 euro, în echivalent in lei 429.950 lei, reprezentând garanția pentru evicțiune ca urmare a retrocedării unor imobile incluse în capitalul social al societății privatizate si, pe cale de consecință, o reducere a acțiunilor vândute, cu obligarea la cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 august 1995 Fondul Proprietății de Stat a transmis Asociației Foișor Programul Acțiunilor Salariaților un număr de 7.636 acțiuni cu o valoare nominală de 25.000 lei fiecare, în sumă totală de 190.900.000 lei reprezentând 40 % din capitalul social al SC F. SA. Prin sentința civilă nr. 71 din 22 august 1994 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București s-a acordat personalitate juridică și s-a dispus înregistrarea în Registrul Persoanelor Juridice a Asociației „Foișor -P.A.S. ” . Prin decizia nr. 10443 din 21 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că imobilul situat în București, B-dul Pache Protopopescu, sector 2 compus din construcție și teren în suprafață de 443 mp s-a aflat în proprietatea Statului Român, iar o parte din spații au fost doar administrate de către SC F. SA.

A reținut Înalta Curte că SC F. SA nu se poate prevala de dobândirea dreptului de proprietate ca efect al aplicării art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 pentru cel puțin două considerente, și anume că nu exista ca persoană juridică la data adoptării legii, iar potrivit textului invocat imobilul în litigiu nu făcea parte din categoria celor în privința cărora regiile autonome și societățile comerciale puteau dobândi dreptul de proprietate. Înalta Curte a reținut în decizia menționată că SC F. SA nu a dobândit dreptul de proprietate asupra unor spații din imobil prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din anul 1995, obiectul acestui contract nefiind imobilul, ci un pachet de acțiuni, cu consecința schimbării structurii acționariatului și fără nicio influență pe planul dreptului de proprietate asupra imobilului.

De altfel, prin sentința civilă nr. 3452 din 11 martie 2002 a Tribunalului București - Secția Comercială rămasă irevocabilă, s-a constatat că SC F. SA nu are decât un drept de administrare asupra unor spații din imobilul în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 6391 din 19 septembrie 1995 a Judecătoriei Sectorului 2 București s-a admis acțiunea formulată de numitul Georgescu Gheorghe în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Local al Municipiului București și SC F. SA și s-a constatat că reclamantul este proprietarul imobilului situat în București, Str. Vaselor, sector 2. S-a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada că imobilele construcții situate în Str. Vaselor, respectiv B-dul Republicii (în prezent Pache Protopopescu) se încadrează în categoria „principalelor clădiri prevăzute în anexa la contract”, nu s-a dovedit că acestea ar fi fost incluse în capitalul social al SC F. SA, că prețul plătit de reclamantă pentru acțiunile achiziționate a fost stabilit avându-se în vedere valoarea acestor imobile și nici vreo dovadă în sensul că prin restituirea celor două imobile a avut loc o reducere de valoare a acțiunilor cumpărate de reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni.

Astfel, față de împrejurarea că reclamanta nu și-a probat pretențiile, conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a apreciat că nu poate fi atrasă răspunderea contractuală a pârâtei, în condițiile solicitate de reclamantă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta - reclamantă A.S.F. Prin decizia civilă nr. 476 din 14 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de intimata pârâtă AVAS prin întâmpinare, ca neîntemeiată și a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă A.S.F. împotriva sentinței comerciale nr. 610 din 19 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 44664/3/2009, în contradictoriu cu intimata pârâtă A.V.A.S., a fost schimbată în tot sentința apelată în sensul că, a fost admisă în parte acțiunea.

A fost obligată pârâta A.V.A.S. la plata către reclamanta A.S.F. SA a sumei de 3.309 lei cu titlu de despăgubiri, valoare ce va fi actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii. A fost obligată pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 2.487,08 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, invocate de A.V.A.S. nu sunt aplicabile în cauză, deoarece acestea dispun în sensul că „termenul de prescripție pentru introducerea cererii prin care se atacă o operațiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G.

nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, precum și de celelalte legi speciale din domeniul privatizării ori se valorifică un drept conferit de acestea este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența operațiunii sau actul atacat ori de la data nașterii dreptului, cu excepția cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale privatizate, precum și a celor în desființarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripție. Așa fiind, pentru cererea privind repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea imobilului către foștii proprietari nu a fost prevăzut un termen de prescripție derogator de la dreptul comun, ceea ce atrage incidența termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Momentul de la care curge acest termen este cel al nașterii dreptului material la acțiune, adică momentul la care s-a produs prejudicierea reclamantei, deoarece de la această dată aceasta este îndreptățită să invoce în favoarea sa prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997.

În cauza de față acest moment este reprezentat de data rămânerii irevocabile a soluțiilor de restituire a bunului către foștii proprietari respectiv prin Decizia civila nr. 10443 din 21 decembrie 2006 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 12509/1/2006 pentru imobilul din str. Pache Protopopescu, sector 2, respectiv, decizia civilă nr. 243 din 12 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel, secția a IV a civila, în Dosarul nr. 28032/3/2006 pentru imobilul din str. Vaselor, sector 2. În raport de aceste date, prezenta acțiune, fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la 11 noiembrie 2009, s-a apreciat de către instanța de apel că este formulată în interiorul termenului de prescripție de 3 ani.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 6.3 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 2 august 1995 încheiat între A.V.A.S. (fost F.P.S. și în prezent A.A.A.S.) în calitate de vânzător si apelantă, în calitate de cumpărător, vânzătorul a atestat că societatea, deține în proprietate clădirile prevăzute în Anexa la contract (în care figurează si cele doua imobile retrocedate) și răspunde fata de cumpărător pentru liniștita posesie a acestora conform art. 1336 C. civ. S-a reținut că, la data ieșirii din patrimoniul SC F. SA a clădirilor din str. Vaselor și Bd. Pache Protopopescu, valoarea de inventar - contabilă - a acestora era de 25 lei, respectiv de 3.284 lei, conform înscrisurilor depuse la dosar.

Având în vedere probele administrate, decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Î.C.C.J. în recursul în interesul legii prin care s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor articolului 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii, decizie obligatorie potrivit articolului 330 7 C. proc.

civ., instanța de apel a admis apelul, a schimbat în tot sentința atacată și a obligat pârâta A.V.A.S. la plata către reclamanta A.S.F. SA a sumei de 3309 lei reprezentând valoarea de inventar a imobilelor astfel cum erau reflectate în listing la data ieșirii din patrimoniu - cu titlu de despăgubiri, valoare ce se va actualiza cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii (valoare ce se calculează în condițiile articolului 371 2 alin. (2) și (3) C. proc. civ. de către organul de executare). Împotriva acestei decizii a declarat recurs A.V.A.S. (în prezent A.A.A.S.), care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și respingerea acțiunii reclamantei.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta consideră hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea atât a dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripție de 1 luna) cât și a dispozițiilor art. 32 28 din O.U.G. nr. 88/1997 (privind termenul special de prescripție de 3 luni). Recurenta a învederat că hotărârea este criticabilă și pentru că este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 1997 modificată si aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1136 C. civ., precum și cu încălcarea dispozițiilor Deciziei nr. 18/2011, pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul înaltei Curți de Casație si Justiție, în dosarul nr. 16/2011.

De asemenea, hotărârea criticată a fost pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea 99/1999, dispoziție prin care se arată că in toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. Recurenta apreciază că reclamanta, prin hotărârea criticată, a obținut o sumă considerabil mai mare decât prețul încasat de aceasta prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat, ducând la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat pentru considerentele care succed: Societățile comerciale privatizate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002 beneficiază de prevederile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, conform căruia: „(1) Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. (2) Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

(3) Despăgubirea prevăzută la alin. (2) se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție. (4) Imobilele preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătorești de confiscare, constând în terenuri și clădiri evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare, în absența cărora realizarea obiectului de activitate al acestor societăți comerciale este împiedicată în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri societatea comercială nu ar mai putea să-și continue activitatea și ar urma să fie supusă dizolvării și lichidării nu vor fi restituite în natură. (5) În cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă societățile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituțiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre.

(6) Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol.” Pe de altă parte, legiuitorul a statuat că, în cazul societăților comerciale privatizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, se aplică dispozițiile art. 29 și 30 din acest act normativ conform cărora despăgubirea se acordă cumpărătorilor din contractele de vânzare-cumpărare și nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. „Art. 29. (1) Instituția publică implicată asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care obliga la restituirea în natură către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

(2) Valoarea prejudiciului ce urmează să fie reparat potrivit alin. (1) se stabilește de comun acord cu cumpărătorul, iar în caz de divergență, prin justiție. Art. 30. (1) în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate potrivit art. 27-29 nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.” Din această perspectivă, rezultă preocuparea legiuitorului pentru conturarea riguroasă a celor îndrituiți la despăgubire, dar și la stabilirea cuantumului despăgubirii. Așadar, pentru contractele anterioare Legii nr. 137/2002 îndrituită la despăgubire este numai societatea comercială, din al cărei patrimoniu a fost restituit bunul către adevăratul proprietar, în timp ce, pentru contractele ulterioare acestei legi, îndrituit la despăgubire este numai cumpărătorul acțiunilor.

Pentru aceste din urmă contracte legiuitorul a stabilit și o limită maximă a despăgubirii ce poate fi acordată, statuând că despăgubirea „nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător." Anterior Legii nr. 137/2002, se admitea că prejudiciul se producea numai în patrimoniul societății comerciale și tot ea era îndrituită și la primirea despăgubirii. Pentru contractele de privatizare încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, s-a statuat că prejudiciul se produce în patrimoniul cumpărătorului acțiunilor. Dar chiar și atunci când se solicită despăgubiri de către cumpărătorul acțiunilor, nu trebuie să distingem după felul acțiunilor cumpărate, adică dacă au fost cumpărate chiar acțiunile corespunzătoare bunului imobil care se afla în patrimoniul societății, sau acțiuni care nu aveau un astfel de corespondent, căci prin cumpărarea acțiunilor cumpărătorul nu dobândește decât un drept de vot și un drept la dividende.

Acționarul care aduce ca aport la capitalul social un bun, nu devine proprietarul acelui bun, proprietatea aparține societății comerciale. Acționarul are un drept de proprietate limitat la nivelul acțiunilor și nu are drepturi și obligații în legătură cu bunurile din patrimoniul societății. Drepturile acționarului sunt numai de a participa și de a vota în adunările generale ale societății. În speță, nu numai că nu s-au vândut acțiuni corespondente ale bunurilor imobile restituite, dar s-a probat că respectivele bunuri nici nu erau incluse în capitalul social al societății privatizate, fiind doar în administrarea acesteia. De principiu, dacă în urma restituirii imobilului, s-a micșorat capitalul social corespunzător acțiunilor ce fuseseră atribuite acelui bun, acționarul poate ataca hotărârea A.G.A.

sau se poate retrage din societate cu plata corespunzătoare a drepturilor conform dispozițiilor Legii nr. 31/1990. Despăgubirile se pot acorda societății comerciale privatizate și nu cumpărătorului acțiunilor acesteia, în măsura în care privatizarea a fost anterioară Legii nr. 137/2002, așa cum este cazul și în speța de față.

În exercitarea atribuțiilor ce-i revin în cadrul procesului de privatizare al societăților comerciale la care statul este acționar, A.V.A.S nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar calitatea de acționar în numele statului la aceste societăți, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, unde se prevede că „bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu", astfel că, în raport de obiectul contractului, transmiterea dreptului de proprietate a acțiunilor, a conferit cumpărătoarei drepturile și obligațiile prevăzute pentru acționari de Legea nr. 31/1990, iar obligația de garanție pentru evicțiune reglementată de art. 1336 C. civ., operează, în raport de acest obiect al contractului, A.V.A.S.

fiind obligată să garanteze liniștita folosință a acestor acțiuni vândute, și nu a imobilelor restituite foștilor proprietari. în caz contrar, se ajunge la atragerea răspunderii patrimoniale a statului fără a exista necesara conexiune prejudiciu - răspundere - culpă. Practic am asista la o atragere a răspunderii statului fără nici o culpă, în condițiile în care legiuitorul nu a statuat în sarcina statului o prezumție absolută de culpă. Natura juridică a contractului de vânzare cumpărare de acțiuni, nici nu ar putea să atragă o culpă prezumată, întrucât caracterele acestui contract îl apropie mai curând de trăsăturile contractului aleatoriu. Cumpărarea unor acțiuni nu înseamnă, în mod cert, obținerea unui câștig.

Ea este o formă de investire a banilor, care poate conduce deopotrivă la câștig, dar și la pierdere. Iar acțiunea în instanță a cumpărătorului unor acțiuni nu este o acțiune clasică în evicțiune. Prin scăderea valorii acțiunilor, cumpărătorul acționar nu este tulburat în exercițiul drepturilor sale. El nu pierde nici dreptul de a participa la A.G.A. și nici dreptul de vot, iar dreptul la dividende nu poate fi un drept „garantat" prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni. Vânzătorul poate garanta, cel mult, existența acțiunilor la data tranzacției, nicidecum cursul lor viitor, ori rămânerea neschimbată a valorii acestora. Practic, prin cumpărarea acțiunilor, cumpărătorul dobândește un drept de vot și o vocație la dividende.

Putem spune că pierderea sau câștigul sunt de esența unor astfel de contracte, iar elementul speculativ este pregnant și motivează părțile în încheierea unor asemenea acte juridice, de multe ori în formă simplificată și extrem de standardizată. A te întoarce împotriva vânzătorului acțiunilor pentru elemente survenite ulterior tranzacționării poate crea un precedent discutabil, poate chiar discriminatoriu pentru ceilalți participanți la mecanismele libere ale piețelor de capital. În temeiul unui contract de vânzare-cumpărare de acțiuni, este îndreptățit la despăgubire numai cumpărătorul prejudiciat prin îngrădirea dreptului la vot sau la dividende, atunci când, în urma restituirii unui bun aportat la capitalul social se ajunge la decapitalizarea societății.

Micșorarea capitalului social trebuie să se realizeze, însă, conform Legii societăților comerciale și Legii registrului comerțului și, numai ulterior îndeplinirii cerințelor legale, cumpărătorul poate primi cu titlul de despăgubire o sumă de bani care nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător pentru acțiunile sale. Stabilind, așadar, că nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 137/2002 contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 august 1995 întrucât a fost încheiat anterior intrării în vigoare a legii, iar partea care reclamă despăgubirea nu este societatea comercială, pricinii îi sunt aplicabile dispozițiile de drept comun în materia prescripției. Pe fond, recursul va fi admis pentru că, în esență, nu există temei nici legal, nici contractual și nici nu s-a solicitat a se stabili atragerea răspunderii civile delictuale, pentru ca pârâta să poată fie obligată la sumele pretinse prin acțiunea reclamantei.

Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a art. 32 4 din O.U.G. nr. 1997, a art. 1136 C. civ. și a încălcat dispozițiile Deciziei nr. 18/2011, pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul înaltei Curți de Casație si Justiție, în dosarul nr. 16/2011. De asemenea, hotărârea atacată a fost pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziție prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși, cumulat, 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.

În consecință, conform art. 312 C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 476 din 14 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, va modifica decizia atacată, în sensul că va respinge apelul declarat de reclamanta A.S.F. împotriva sentinței comerciale nr. 610 din 19 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, pe care o va menține.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 476 din 14 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta A.S.F. împotriva sentinței comerciale nr. 610 din 19 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, pe care o menține. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2013.