Decizia nr. 1184/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 16 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L a solicitat în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Serviciul Fiscal Orășenesc Bușteni, în temeiul dispozițiilor art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală și ale art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, următoarele: - anularea deciziei nr. 10111 din data de 22.03.2017 prin care pârâta B. a soluționat contestația formulată de către A.; - anularea deciziei privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 44387 din data de 27.12.2016 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova - Serviciul Fiscal Orășenesc Bușteni în ceea ce privește stingerea prin compensare cu TVA de rambursat a sumei de 1.241.509 RON; - rambursarea efectivă a sumei de 1.241.509 RON, conform decontului de TVA nr. x/27.06.2016 cu sumă negativă și opțiune de rambursare aferent lunii mai 2016; - obligarea pârâtelor la plata dobânzii aferente sumei de 1.241.509 RON, compensate în mod nelegal prin decizia de compensare, calculate până la data rambursării efective a acesteia, conform dispozițiilor art. 182 Codul de procedură fiscală; - obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 204 din 14 noiembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești a hotărât următoarele: - a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Serviciul Fiscal Orășenesc Bușteni; - a dispus anularea deciziei nr. 10111/22.03.2017 emisă de B. și decizia privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 44387/27.12.2006 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova - Serviciul Fiscal Orășenesc Bușteni; - a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 au declarat recurs reclamanta și pârâtele. 3.1. Prin recursul formulat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 204 din 14 noiembrie 2017, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, inclusiv cu privire la capetele de cerere având ca obiect (i) rambursarea efectivă a sumei de 1.241.509 RON, conform decontului de TVA nr. x/27.06.2016 cu sumă negativă și opțiune de rambursare aferent lunii mai 2016 și (ii) obligarea intimatelor la plata dobânzii aferente sumei de 1.241.509 RON, compensate în mod nelegal prin decizia de compensare, calculate până la data rambursării efective a acesteia, conform dispozițiilor art. 182 Codul de procedură fiscală. De asemenea, a solicitat obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată suportate de aceasta cu ocazia soluționării prezentului recurs. A susținut recurenta-reclamantă că judecătorul fondului a reținut eronat, în opinia sa, că nu se impune aplicarea principiului "restitutio in integrum", în pofida faptului că a anulat decizia de compensare nr. 44387/27.12.2016, ce a fost emisă la un moment în care obligațiile fiscale stabilite prin decizia de impunere nr. x/02.04.2015 nu puteau face obiectul unei executări silite și nici nu puteau fi stinse prin compensare. Afirmă recurenta-reclamantă că, prin anularea deciziei de compensare, singurul act care produce efecte juridice între părți este decizia de rambursare a TVA nr. x/13.12.2016, emisă în soluționarea decontului aferent lunii mai, în valoare de 1.241.509 RON. Invocă recurenta A. S.R.L. aplicabilitatea, și în materie administrativă, a principiului autorității de lucru judecat, consacrat în jurisprudența CEDO în cauza Brumărescu c. României. Se mai susține, de către recurenta-reclamantă, că emiterea deciziei de compensare ce a fost anulată are ca efect recunoașterea, de către organele fiscale, a dreptului societății la rambursarea sumei solicitate, în acest sens fiind interpretate dispozițiile art. 167 C. procedură fiscală. Sub un alt aspect, a fost criticată sentința primei instanțe pentru faptul că s-ar fi reținut, în cuprinsul acesteia, o (eventuală) înrâurire a hotărârii ce urma a fi pronunțată în dosarul nr. x/2015, în contextul în care executarea deciziei de impunere a fost suspendată. Susține recurenta C. că instanța de fond nu își întemeiază în mod expres raționamentul în baza unui temei juridic, din considerente nefiind clar care este motivul pentru care ar fi necesară pronunțarea unei soluții în dosarul având privind acțiunea în anulare a deciziei de impunere x/02.04.2015, cât timp această decizie de impunere nu este executorie, astfel că nu poate fi limitat dreptul contribuabilului de a obține rambursarea de TVA. Prin urmare, anulând decizia de compensare, judecătorul fondului a dispus în mod nelegal menținerea, în contul autorității fiscale, a sumelor compensate cu încălcarea legii, pentru eventualitatea în care, într-un alt litigiu, contribuabilul ar deveni debitor al organului fiscal. Afirmă recurenta C. că nu se ridică, în cauză, o problemă "de socotire " ulterioară între părți, ci o problemă de rambursare efectivă a unei sume, indiferent de soarta deciziei de impunere contestate în dosarul nr. x/2015. A mai menționat recurenta-reclamantă că, în lipsa caracterului executoriu al deciziei de impunere, aceasta nu-și poate produce niciun efect, fiind înlăturată inclusiv capacitatea acesteia de a fi invocată de organul fiscal în mod eficient în procedura rambursării integrale a TVA, astfel cum a fost aprobată prin decizia de rambursare. În atare condiții, această decizie prin care a fost aprobată rambursarea sumei evidențiate în decontul aferent lunii mai 2016 se pune în executare conform art. 168 C. procedură fiscală, neexistând niciun impediment legal pentru a opera rambursarea efectivă de TVA în sumă de 1.241.509 RON. În privința dobânzilor solicitate de recurenta-reclamantă, afirmă aceasta că în mod greșit prima instanță nu a acordat dobânda datorată de intimate pentru sumele compensate în baza deciziei de compensare, deși, conform prevederilor art. 182 alin. (2) și art. 174 alin. (5) C. procedură fiscală, Societatea C. S.R.L. are dreptul de a primi dobânzi pe toată perioada de timp în care a fost privată de folosința sumei de 1.241.509 RON, ce a fost solicitată prin decontul aferent lunii mai 2016, respectiv până la data la care organul fiscal va rambursa sumele compensate în mod nelegal. În consecință, susține recurenta-reclamantă că, date fiind toate argumentele prezentate anterior, instanța de fond, în mod greșit, a respins cererea societății de acordare a dobânzilor datorate pentru rambursarea cu întârziere a TVA-ului admis de organul fiscal prin decizia de rambursare, C. fiind pe deplin îndreptățită la recuperarea atât a sumelor individualizate în decizia de rambursare, cât și la recuperarea prejudiciului cauzat de rambursarea cu întârziere a acestor sume. 3.2. Prin recursul formulat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, în numele Serviciului Orășenesc Bușteni, în baza mandatului expres al DGRFP Ploiești împotriva sentinței civile nr. 204 din 14 noiembrie 2017, s-a solicitat casarea în tot a sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de anulare a deciziei privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 44387/27.12.2016. A susținut organul fiscal că B. a operat compensarea ca urmare a cererii de eșalonare la plată solicitată de Societatea C. S.R.L., iar la data la care s-a realizat această compensare, conform Codului de procedură fiscală, organul fiscal nu a avut cunoștință de solicitarea societății, având în vedere eșalonarea la plată. A reluat recurenta-pârâtă istoricul situației factuale în care a ajuns să fie suspendată decizia de impunere nr. x/02.04.2015, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016, prin sentința civilă nr. 298/2016, pronunțată la data de 14.12.2016 și comunicată către DGRFP Ploiești la data de 29.12.2016. Se arată prin recurs că decizia de compensare a fost emisă la data de 27.12.2016, în conformitate cu prevederile art. 167 alin. (7) C. procedură fiscală, coroborate cu Capitolul II, pct. 16 din OPANAF nr. 3637/2015 pentru aprobarea metodologiei de distribuire a sumelor plătite de contribuabili în contul unic și de stingere a obligațiilor fiscale înregistrate de aceștia. A mai susținut recurenta-pârâtă că, la data de 27.12.2016, la care a fost efectuată compensarea, creanțele fiscale existau în evidența fiscală, erau certe, lichide și exigibile, având în vedre că decizia de eșalonare la plată emisă de AJFP Prahova și înregistrată cu nr. x/10.06.2015 nu era desființată, iar în situația în care intimata C. luase la cunoștință despre suspendarea deciziei de impunere nr. x/02.04.2015 anterior datei la care a operat compensarea, aceasta nu a avut nicio solicitare de suspendare în condițiile art. 195 alin. (11) C. procedură fiscală, coroborat cu art. 17 alin. (1) și (2) din OPANAF nr. 90/2016 pentru aprobarea conținutului cererii de acordare a eșalonării la plată și a documentelor justificative anexate acesteia, precum și a Procedurii de aplicare a acordării eșalonării la plată de către organul fiscal central. Se mai arată în recursul declarat de AJFP Prahova că, ulterior emiterii deciziei de compensare nr. 44387/27.12.2016 și a deciziei de modificare a deciziei de eșalonare la plată a obligațiilor fiscale nr. 45044/29.12.2016, Societatea A. S.R.L. a solicitat suspendarea eșalonării și eliberarea garanțiilor, fapt pentru care s-a procedat la emiterea deciziei de desființare a deciziei de eșalonare, înregistrată sub nr. x/18.01.2017, și eliberarea garanțiilor constituite în condițiile legii. Se arată în recursul AJFP Prahova că decizia de compensare nr. 44387/27.12.2016 a fost emisă în conformitate cu prevederile noului cod de procedură fiscală, iar cheltuielile de judecată la care au fost obligate organele fiscale nu se impune, având în vedere faptul că autoritățile fiscale nu au făcut altceva decât să pună în executare un titlul de creanță perfect valabil la data emiterii deciziei de compensare, ca urmare a procedurii de eșalonare în care contestatoarea se afla.

Apărările formulate în cauză 4.1. Recurenta-reclamantă Societatea A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului pârâtelor, întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. La termenul de judecată din 16.12.2020, recurenta-reclamantă Societatea C. S.R.L. a invocat excepția lipsei de obiect a recursului declarat de recurenta-pârâtă AJFP Prahova, arătând, totodată, că au rămas fără obiect și capetele 2 și 3 din cererea de chemare în judecată, iar capătul 4 din cerere, privitor la solicitarea de acordare a dobânzilor de întârziere, se impune a fi soluționat. 4.2. Recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, în numele Serviciului Orășenesc Bușteni, în baza mandatului expres al DGRFP Ploiești, nu a depus întâmpinare față de recursul reclamantei.

Procedura de soluționare a recursului Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 23.09.2020.

Aspecte procedurale 6.1. La termenul de judecată din 23 septembrie 2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de pârâtă, invocată de către recurenta-reclamantă Societatea A. S.R.L. prin întâmpinare, apreciind că motivele de recurs invocate de către aceasta se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 6.2. Prin note scrise, înregistrate la dosar la 12 februarie 2021, recurenta-reclamantă Societatea A. S.R.L. a invocat excepția rămânerii fără obiect a recursului declarat de AJFP Prahova cu privire la soluția de anulare a deciziei privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 44387 din 27.12.2016, excepția lipsei de obiect a recursului AJFP Prahova cu privire la anularea deciziei nr. 10111 din 22.03.2017 și a solicitat admiterea recursului său, cu privire la capătul 4 de cerere. 6.3. La termenul de judecată din 16 decembrie 2020, Înalta Curte a luat act că recurenta-reclamantă Societatea A. S.R.L. a recalificat excepția lipsei de obiect a recursului pârâtei în excepția lipsei de interes în susținerea acestui recurs și a invocat, din oficiu, excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată pentru petitele 2 și 3 din acțiunea judiciară. II. Soluția instanței de recurs Examinând excepțiile invocate în cauză, iar în subsidiar recursurile declarate de ambele părți litigante, prin prisma criticilor formulate, a temeiurilor de drept aferente acestor critici și a probelor administrate în cauză, Înalta Curte reține că este lipsit de interes recursul declarat de pârâta AJFP Prahova, iar recursul reclamantei C. S.R.L. este întemeiat, pentru considerentele arătate în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Cu titlu prealabil, Înalta Curte are în vedere faptul că a fost recalificată excepția lipsei de obiect a recursului declarat de AJFP Prahova, invocată de către intimata C., în excepția lipsei de interes în susținerea acestui recurs, excepție asupra căreia instanța de control judiciar se va pronunța cu prioritate, potrivit prevederilor art. 248 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 204/14.11.2017 a Curții de Apel Ploiești a fost pronunțată soluția de anulare a deciziei nr. 10111/22.03.2017, emisă de B., și decizia privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 44387/27.12.2006, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ploiești-Administrația județeană a finanțelor Publice Prahova- Serviciul Fiscal Orășenesc Bușteni. Prin recursul declarat de pârâta AJFP Prahova, în numele B. și în baza mandatului expres acordat de DGRFP Ploiești, s-a solicitat, în urma admiterii recursului, casarea în întregime a sentinței atacate și respingerea cererii de anulare a deciziei privind compensarea obligațiilor fiscale nr. 44387/27.12.2016. Înalta Curte reține că, după pronunțarea sentinței primei instanțe și ulterior înregistrării recursului AJFP Prahova la dosar, organele fiscale au procedat la punerea în executare benevolă a dispozitivului hotărârii pronunțate de judecătorul fondului, emițând decizia de impunere nr. x/01.08.2019, prin care s-a desființat decizia de compensare nr. 44387/27.12.2016 . În atare condiții, nu mai subzistă un interes actual al recurentei-pârâte AJFP Prahova în a obține reformarea sentinței primei instanțe, dată fiind achiesarea acestei părți la soluția pronunțată în cauză. În consecință, se reține caracterul fondat al excepției lipsei de interes a recurentei-pârâte AJFP Prahova, în numele B. și în baza mandatului expres acordat de DGRFP Ploiești, în susținerea recursului său, ce urmează a fi respins ca atare. Dată fiind soluționarea excepției lipsei de interes a recursului în privința soluției de anulare a deciziei de compensare nr. 44387/27.12.2016, nu se mai impune analizarea excepției lipsei de obiect a capătului 2 din cererea de chemare în judecată. B. În privința recursului declarat de recurenta-reclamantă C. S.R.L., Înalta Curte reține, cu prioritate, caracterul întemeiat al excepției lipsei de obiect a capătului 3 din cererea de chemare în judecată, invocată din oficiu, privind rambursarea efectivă a sumei de 1.241.509 RON, dat fiind faptul că, prin nota de restituire nr. x/11.09.2019, s-a aprobat și s-a efectuat restituirea acestei sume către Societatea A. S.R.L.. Prin urmare, în analiza recursului declarat de reclamantă, care a vizat reformarea soluției referitoare la capetele 3 și 4 din cererea de chemare în judecată, se reține că a rămas fără obiect capătul 3 al acțiunii judiciare de față. În referire la capătul 4 din cererea de chemare în judecată, prin care recurenta-reclamantă C. a solicitat obligarea organului fiscal la plata dobânzii aferente sumei de 1.241.509 RON, restituită cu întârziere, Înalta Curte reține că este fondat recursul, urmând a fi admis, în lumina considerentelor expuse în continuare. Prin decontul aferent lunii mai 2016, recurenta C. a solicitat organului fiscal rambursarea soldului negativ al taxei pe valoarea adăugată, în cuantum de 1.318.613 RON, iar prin decizia de compensare nr. 44387/27.12.2016 s-a dispus compensarea sumei de 1.241.509 RON cu obligații fiscale restante al societății către bugetul de stat. La emiterea acestei decizii de compensare, ce a avut în vedere obligații stabilite în sarcina contribuabilului C. prin decizia de impunere nr. x/10.04.2015, organul fiscal a ignorat faptul că respectiva decizie de impunere fusese suspendată prin sentința civilă nr. 298/14.12.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Curții de Apel Ploiești, suspendarea fiind dispusă până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2015 În dosarul având ca obiect anularea deciziei de impunere nr. x/10.04.2015 s-a dispus anularea în parte a actului administrativ fiscal, soluție menținută în calea recursului, prin decizia nr. 1336/13.03.2019, pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2015, astfel că decizia de compensare nr. 44387/27.12.2016 a fost în mod corect reținută de prima instanță ca fiind nelegală, dat fiind faptul că în cuprinsul său parte semnificativă din obligațiile fiscale stabilite în sarcina C. proveneau din decizia de impunere ce a fost anulată parțial în calea controlului judiciar exercitat asupra sa. În acest context faptic, în care organul fiscal a recunoscut, prin emiterea deciziei de impunere nr. x/01.08.2019, că decizia de compensare nr. 44387/27.12.2016 a rămas fără fundament legal, fiind necesară desființarea sa, este de analizat solicitarea recurentei-reclamante de a-i fi acordate dobânzi de întârziere pentru suma de 1.241.509 RON, provenind din decontul de TVA aferent lunii mai 2016, sumă ce a fost restituită la data de 11.09.2019, conform notei de restituire aflată la dosarul de recurs. O primă chestiune ce se cuvine a fi tranșată în examinarea recursului declarat de reclamanta C. este cea referitoare la momentul de la care ia naștere dreptul de a pretinde dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a TVA-ului evidențiat în deconturile negative cu opțiune de rambursare depuse spre soluționare la organul fiscal competent. Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor art. 182 alin. (2) alin. (1) C. procedură fiscală aprobat prin Legea nr. 207/2015, "(1)Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilul/plătitorul are dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 168 alin. (4) sau la art. 77, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabilului/plătitorului.". Așadar, momentul de la care începe să curgă dreptul de a pretinde dobânzi de întârziere este cel al expirării termenului de 45 de zile prevăzut în legislația națională pentru soluționarea cererii de rambursare a excedentului de TVA evidențiat în deconturile cu sume negative în care s-a bifat opțiunea de rambursare a taxei. Totodată, mai reține Înalta Curte că, indiferent de caracterul imputabil sau nu al nerespectării termenelor legale, contribuabilul care are sume de rambursat de la bugetul de stat este îndreptățit la dobânda legală pentru sumele primite cu întârziere. În aplicarea acestei interpretări legale un rol definitoriu îl are jurisprudența CJUE conturată în materie de TVA, care, în cauze de referință privind chestiunea dobânzilor de întârziere, a lămurit aspecte legate de termenele ce trebuie respectate de autoritățile fiscale, relevante fiind, în aceste sens: - Hotărârea pronunțată la 12 mai 2011 în cauza C 107/10 Enel Maritsa Iztok 3 AD, paragraful 61 ("Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că, în lumina principiului neutralității fiscale, articolul 183 din Directiva privind TVA-ul trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de TVA, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul inițierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecință faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului, cu toate că excedentul menționat a făcut deja obiectul unei reportări pe durata celor trei perioade fiscale care urmează perioadei în care acesta a apărut. În schimb, faptul că termenul normal amintit este stabilit la 45 de zile nu încalcă această prevedere."); - Hotărârea pronunțată la 24 octombrie 2013 în cauza C-431/12 Rafinăria Steaua Română S.A., paragrafele 20, 22 și 25 ("Astfel, deși punerea în aplicare a dreptului la rambursarea excedentului de TVA prevăzută la articolul 183 din Directiva TVA ține, în principiu, de autonomia procedurală a statelor membre, nu este mai puțin adevărat că această autonomie este încadrată de principiile echivalenței și efectivității (Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3, citată anterior, punctul 29). (…) Acestea sunt considerațiile în lumina cărora Curtea a statuat deja că modalitățile de rambursare a excedentului de TVA nu pot aduce atingere principiului neutralității sistemului fiscal al TVA-ului făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe, ceea ce implică în special ca rambursarea să fie efectuată într-un termen rezonabil.(…) din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanță. În acest context, nu există vreo diferență pertinentă între o rambursare târzie intervenită din cauza unei soluționări administrative cu depășirea termenelor prevăzute și cea intervenită din cauza unor acte administrative care au exclus în mod nelegal rambursarea și care au fost anulate ulterior printr-o decizie judecătorească.") Prin urmare, depășirea termenul de 45 de zile prevăzut de norma națională pentru soluționarea cererilor de rambursare de la bugetul de stat a soldului negativ de TVA pentru luna mai 2016 determină acordarea dobânzii legale pentru întârziere, în condițiile în care situația fiscală determinată de emiterea deciziei de compensare nr. 44387/27.12.2016 nu justifică o prorogare a termenului de la care era îndreptățit contribuabilul la primirea de dobânzi pentru întârziere, anularea acestei decizii echivalând, în planul efectelor produse, cu inexistența sa, lipsind, astfel, de orice temei legal o justificare a organului fiscal în reținerea sumelor la care era îndreptățit contribuabilul C. după expirarea termenului de soluționare a decontului de TVA cu sumă negativă de rambursare depus pentru luna mai 2016. Prin urmare, de la acest moment temporal, stabilit în condițiile art. 182 alin. (2) C. procedură fiscală, este obligat organul fiscal să acorde recurentei-reclamante dobânzi de întârziere, în cuantumul stabilit de art. 174 alin. (5) din aceeași normă de procedură fiscală, dobânzi ce vor fi calculate până la data la care a avut loc restituirea în întregime a sumei stabilite de AJFP Prahova ca fiind acceptată la rambursare, în soluționarea decontului nr. x/27.06.2016, respectiv suma de 1.241.509 RON, pentru care s-a emis nota de restituire nr. x/11.09.2019, aceasta fiind data până la care vor fi calculate și acordate dobânzile de întârziere solicitate în cauză. Față de împrejurarea că nu a fost solicitată expres reformarea soluției pronunțate cu privire la anularea deciziei nr. 10111/22.03.2011, instanța de control judiciar va menține dispozițiile primei instanțe în referire la soluționarea acestui petit din cererea de chemare în judecată. Cât privește cheltuielile de judecată ocazionate în calea recursului, Înalta Curte reține că, prin soluția de respingere a căii de atac declarate de AJFP Prahova, în numele B. și în baza mandatului expres acordat de DGRFP Ploiești, împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță și în raport de admiterea recursului declarat de reclamantă, intimata-pârâtă este în culpă procesuală față de cealaltă parte litigantă, Societatea A. S.R.L. fiind îndreptățită să primească și în această etapă procesuală cheltuieli de judecată de la organul fiscal. Făcând aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și în faza recursului, Înalta Curte reține că se justifică diminuarea onorariului pretins de apărătorul ales al intimatei-reclamante, de la suma de 14.149,71 RON, conform înscrisurilor depuse la filele din dosar, până la suma de 2.000 RON, ce va fi suportată de către recurenta-pârâtă AJFP Prahova, în numele B. și în baza mandatului expres acordat de DGRFP Ploiești, cu titlul de cheltuieli de judecată în calea de atac, în raport de complexitatea cauzei, numărul de termene acordate în cauză și munca efectiv prestată de apărătorul ales al intimatei-reclamante. II.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele anterior expuse, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 204/14.11.2017, pe care o va casa în parte și, în rejudecare, va obliga organul fiscal AJFP Prahova, în numele B. și în baza mandatului expres acordat de DGRFP Ploiești, la acordarea dobânzilor de întârziere solicitate de reclamantă, de la data expirării termenului de 45 de zile prevăzut pentru soluționarea decontului nr. x/27.06.2016, până la data de 11.09.2019, la care s-a restituit integral suma de 1.241.509 RON. Cât privește recursul declarat de pârâta AJFP Prahova, în numele B. și în baza mandatului expres acordat de DGRFP Ploiești, Înalta Curte îl va respinge ca fiind lipsit de interes. În consecință, vor fi menținute dispozițiile sentinței recurate, în privința soluției pronunțate pe capătul 1 de cerere și cu privire la cheltuielile de judecată ce au fost acordate de către prima instanță în favoarea reclamantei A. S.R.L., iar pentru etapa procesuală a recursului va fi obligată intimata AJFP Prahova, în numele B. și în baza mandatului expres acordat de DGRFP Ploiești la plata către recurenta A. S.R.L. a sumei de 2.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru de 100 RON și onorariu cuvenit apărătorului ales, în cuantum de 2000 RON, onorariu cenzurat conform prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.