ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1527/2021

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a solicitat anularea în tot a Deciziei nr. 487/18.12.2017 privind soluționarea contestației formulate de S.C. A. S.R.L., emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, anularea în parte a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/5271 din data de 28.10.2014, în privința sumei de 1.749.729 RON TVA respinsă la rambursare și stabilită suplimentar, constatarea nelegalității și netemeiniciei în parte a Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.10.2014, în privința constatărilor ce au stat la baza stabilirii suplimentare și refuzării la rambursare a sumei de 1.749.729 RON reprezentând TVA, obligarea pârâtelor la rambursarea TVA în cuantum de 1.749.729 RON, reprezentând TVA respinsă la rambursare în mod nelegal, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 194 din C. proc. civ., art. 281 alin. (2) și (5) din Legea nr. 227/2015 privind Codul de procedură fiscală și art. 8 alin. (1), art. 10, art. 11, art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea nelegalității și netemeiniciei parțiale a Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.10.2014 a fost admisă prin încheierea din data 17.09.2018.

Prin sentința nr. 69 din data de 18 martie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.10.2014, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, pentru celelalte capete de cerere.

Împotriva încheierii din data de 17.09.2018 și a sentinței nr. 69 din data de 18 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5), 6) și 8) din C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței și a încheierii recurate, iar ca urmare a rejudecării cauzei în fond, potrivit prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, anularea în tot a Deciziei nr. 487/18.12.2017 privind soluționarea contestației, anularea în parte a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/5271 din data de 28.10.2014 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, în privința sumei de 1.749.729 RON reprezentând TVA respinsă la rambursare și stabilită suplimentar, constatarea nelegalității și netemeiniciei în parte a Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.10.2014 întocmit de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, în privința constatărilor ce au stat la baza stabilirii suplimentare și refuzării la rambursare a sumei de 1.749.729 RON reprezentând TVA, obligarea intimatelor-pârâte la rambursarea taxei pe valoarea adăugată în cuantum de 1.749.729 RON reprezentând TVA respinsă la rambursare în mod nelegal, obligarea intimatelor-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată în fond și în calea de atac.

În motivarea recursului, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5) din C. proc. civ., reclamanta a invocat dispozițiile art. 10 alin. (1), art. 22 din C. proc. civ., art. 254 alin. (5) din C. proc. civ., a arătat că instanța fondului a considerat necesară și utilă încuviințarea și administrarea probei cu expertiză fiscală, cu toate acestea nu s-a pronunțat asupra concluziilor reținute în cuprinsul raportului de expertiză, fie le-a preluat în mod trunchiat, fie a făcut totală abstracție la pronunțarea soluției în cauze; era obligată să țină seama de concluziile expertizei la pronunțarea soluției în cauză sau să le înlăture motivat făcând referire la alte mijloace de probă mai convingătoare; dacă ar fi apreciat că obiectivele trasate expertului judiciar nu sunt lămuritoare sau suficiente pentru stabilirea situației de fapt, instanța fondului avea posibilitatea fie ca, la momentul încuviințării probei, să stabilească alte obiective la care să răspundă expertul judiciar, fie ca după administrarea probei, dacă nu se considera lămurită, să traseze obiective suplimentare.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) din C. proc. civ., recurenta a invocat insuficienta motivare a hotărârii judecătorești, întrucât sentința recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, câtă vreme instanța nu se raportează la probele administrate în cauză, și, în special, la concluziile expertizei de specialitate ce demonstrează o situație de fapt total opusă celei la care se face referire în considerentele hotărârii judecătorești; a mai invocat faptul că hotărârea conține motive contradictorii și străine de natura pricinii, făcându-se referire la chestiuni care nu au fost puse în dezbaterea părților, pe baza unor argumente la care părțile adverse nu se referă în apărările formulate în fața instanței și care nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părților, fiind vădită discrepanța între argumentele invocate de cele două pârâte și considerentele reținute în cuprinsul hotărârii de primă instanță.

Astfel, o parte esențială a criticilor aduse de intimatele-pârâte operațiunilor analizate au fost acelea că nu s-ar fi demonstrat modalitatea concretă și efectivă de desfășurare a tranzacțiilor economice, TVA poate fi dedusă numai dacă persoana impozabilă demonstrează că operațiunile au fost efectuate în folosul operațiunilor taxabile, simpla achiziție a unui bun sau serviciu nu constituie o prezumție a utilizării în scop economic a bunului/serviciului achiziționat, nu poate invoca faptul că nu are nicio responsabilitate în ceea ce privește modul în care au fost emise facturile de către furnizori. Instanța, însă, își motivează hotărârea făcând referire la chestiuni diferite de cele invocate de către organele fiscale.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., recurenta a invocat faptul că sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează sarcina probei în dreptul fiscal. Au fost invocate de recurentă dispozițiile art. 65 alin. (2) din Codul de procedură fiscală și s-a arătat că unul din argumentele de bază al instanței de fond este acela că reclamanta nu ar fi dovedit realitatea tranzacțiilor, în sensul că nu a depus la dosarul cauzei suficiente probe care să dovedească realitatea operațiunilor de achiziție, afirmându-se de instanța fondului că "actele administrativ fiscale emise se bucură de prezumția de legalitate, veridicitate și autenticitate, iar în prezenta acțiune sarcina probei împotriva acestei prezumții revine S.C. A. S.R.L., pe care nu a produs-o". Însă, acest raționament indică o interpretare și aplicarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează sarcina probei în dreptul fiscal, împrejurarea că organul fiscal nu a motivat decizia de impunere pe bază de probe era suficientă pentru a atrage răsturnarea prezumției de legalitate a actului administrativ fiscal și anularea deciziei de impunere,

Organul fiscal trebuie să aducă elementele de probă care să susțină sumele suplimentare stabilite. Nu neagă faptul că în sistemul de drept românesc este general admis că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, dublată de prezumția de veridicitate și prezumția de autenticitate, însă, odată ce s-ar fi constatat că organul fiscal nu a motivat decizia de impunere pe bază de probe, fapt contrar dispozițiilor exprese ale art. 65 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal ar fi fost pe deplin răsturnată, iar instanța de judecată trebuia să pronunțe o soluție de anulare a actelor administrative fiscale contestate.

Contrar celor reținute în mod nelegal de judecătorul fondului, organul de control nu și-a respectat rolul activ, așa cum este prevăzut la art. 7 în Codul de procedură fiscală, decizia de impunere este nemotivată, iar activitatea de inspecție fiscală a avut loc prin ignorarea situației fiscale reale a societății. Din examinarea raportului de inspecție fiscală rezultă că acesta nu este întocmit în baza unor constatări proprii ale organului de control ci, în mare parte, conține constatările specialistului DNA din raportul de constatare încheiat la data de 12.05.2014.

Pentru a susține concluziile eronate și pentru a da o tentă cât mai nereală activității societății, organele de inspecție fiscala au susținut în mod neprobat două variante prin care ar fi prejudiciat bugetul de stat: diminuarea TVA de plată aferent facturilor de achiziție (de altfel corecte) emise de furnizori, situație despre care a concluzionat că nu poate fi ținută responsabilă societatea; mai mult, nu poate fi primit acest argument, raportat la faptul că a solicitat rambursarea TVA, astfel încât matematic se află într-o situație în care TVA deductibilă era mai mare decât TVA colectată (TVA colectată - TVA dedusă = TVA de rambursat); crearea de către partenerii săi a unor circuite duble prin care marfa provenită de la operatorii intracomunitari ar fi intrat in România in gestiunea B. (nu se explică cum, dar se presupune că "s-ar fi găsit o modalitate de intrare", în condițiile în care organele fiscale au făcut o inspecție fiscală la B. și nu au descoperit nimic ilegal), de aici plecând pe mai multe lanțuri de tranzacționare. În realitate, prin probele propuse și administrate în prezentul dosar în fața instanței de fond, organul fiscal nu a fost în măsură să își dovedească afirmațiile consemnate în cuprinsul actelor administrativ fiscale contestate.

În mod nelegal instanța fondului nu a constatat nelegalitatea și netemeinicia actelor administrative contestate în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată în cuantum de 1.489.341 RON. Organul fiscal nu a contestat realitatea achizițiilor efectuate pe baza unor probe concrete în acest sens, ci raportat la faptul că anumiți furnizori din amonte au avut un comportament apreciat drept incorect din punct de vedere fiscal. În realitate, singurul motiv pentru care organul fiscal a refuzat dreptul de deducere a TVA este reprezentat de faptul că unii dintre furnizorii furnizorilor săi au avut "un comportament de tip fantomă", deși și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege cu privire la verificarea codului de TVA al furnizorilor direcți și a faptului că aceștia nu se află înscriși în Registrul Contribuabililor inactivi, iar achizițiile efectuate îndeplinesc condițiile de fond și de formă pentru deductibilitatea TVA.

Recurenta a prezentat hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene și a arătat că, în ce privește suma de 1.727.531 RON reprezentând TVA, inspecția fiscală nu a demonstrat că este îndeplinit criteriul "testului cunoașterii" (Testul Kittel) de nedeductibilitate a TVA, consacrat în practica CJUE și transpus în art. 297 alin. (8) din Noul Codul fiscal prin pct. 92 al O.U.G. nr. 79/2017.

În ceea ce privește declararea ca inactivi a unor furnizori ai furnizorilor săi la date ulterioare efectuării tranzacțiilor, acestea sunt lipsite de orice relevanță juridică în contextul aplicării principiului tempus regit actum, care guvernează aplicarea legii fiscale, fiind nelegală invocarea de către organul fiscal a unor împrejurări ulterioare raporturilor contractuale ale furnizorilor săi cu respectivii furnizori, pe care oricum A. nu îi cunoștea și cu privire la care nici nu avea cum să anticipeze un atare comportament fiscal. Precizează ca nu avea nicio posibilitate de a verifica dacă furnizorii furnizorilor săi și-au îndeplinit obligațiile de raportare, deoarece aceste informații nu sunt publice, doar organul fiscal având acces la ele, singurul temei care s-ar putea invoca fiind "testul cunoașterii", formulat "știa sau ar fi trebuit să știe" că furnizorul era implicat într-o rețea de fraudă, etc.

În continuare, recurenta a invocat îndeplinirea condițiilor de formă și de fond pentru deductibilitatea TVA. Analizând decizia de soluționare a contestației, observă inconsecvența poziției organului fiscal care, pe de o parte, susține că nu sunt îndeplinite condițiile de formă iar pe de altă parte, reține că "societatea nu a prezentat documente care să confirme starea de fapt, respectiv documente prin care să combată constatările organelor de inspecție fiscală și din care să rezulte o situație contrară de cea constatată de aceasta" pentru ca la pag. 19 să se contrazică atunci când arată că "faptul că A. a înregistrat corect în contabilitate taxa pe valoarea adăugată înscrisă în facturile emise de furnizorii menționați și a înregistrat corect în jurnalele de cumpărări, deconturile de taxă pe valoarea adăugată, etc. nu presupune că agentul economic este îndreptățit să o și deducă, în condițiile în care nu demonstrează modul efectiv de realizare a operațiunilor taxabile, precum și utilizarea produselor în cauză în scopul desfășurării activității economice".

Precizează că atât condițiile de formă cât și cele de fond au fost îndeplinite, iar organul fiscal a refuzat dreptul de deducere al TVA pe baza unor temeiuri ce nu sunt prevăzute în legislația națională, europeană sau în jurisprudența CJUE, aspect care, în mod nelegal, nu a fost cenzurat de judecătorul fondului.

Cu privire la achizițiile directe (pentru care s-a refuzat dreptul de deducere a TVA în cuantum de 663.590 RON) și indirecte de la societatea B. (pentru care s-a refuzat dreptul de deducere a TVA în cuantum de 825.751 RON, furnizorii direcți ai A. S.R.L. fiind C. S.R.L. și D. SRL), arată că în cazul B. organele fiscale au întocmit Raportul de Inspecție Fiscală cu nr. x/25.07.2012, în baza căruia a fost emisă Decizia de Impunere nr. x/25.07.2012, perioada verificată fiind 01.01.2011 - 31.12.2011. Ca urmare a acestei verificări, organele de inspecție fiscală nu au constatat că B. ar face parte dintr-un lanț de firme "fantomă" și nici nu au refuzat dreptul de deducere a TVA pentru achizițiile care au stat la baza tranzacțiilor efectuate cu A.. Organele fiscale au refuzat B. dreptul de deducere pentru suma de TVA în cuantum de 2.202.450 RON aferentă achizițiilor reprezentând produse din carne efectuate de B. de la E. S.R.L., Decizia de impunere a făcut obiectul acțiunii în contencios administrativ înregistrată sub nr. x/2014* pe rolul Curții de Apel Ploiești. Prin sentința nr. 31 din data de 13 februarie 2015, Curtea de Apel Ploiești a admis în parte acțiunea și a anulat Decizia de Impunere nr. x/25.07.2012, stabilind o datorie fiscală cu titlu de impozit pe profit pentru perioada 01.01.2011- 31.12.2011 în sarcina reclamantei de 16.792 RON. Prin Decizia nr. 2071 din data de 31 mai 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut hotărârea primei instanțe.

Având în vedere că, pe de o parte, organul de inspecție fiscală a verificat și validat la B. (prin faptul că nu a avut constatări) achizițiile efectuate în amonte de B., realitatea tranzacțiilor fiind confirmată în procedura administrativă, iar pe de altă parte, pentru sumele reprezentând TVA considerat nedeductibilă ca urmare a comportamentului furnizorilor furnizorului, s-a anulat Decizia de impunere motivat de faptul că dreptul de deducere, prin prisma jurisprudenței CJUE, nu poate fi refuzat justificat de comportamentul furnizorilor furnizorului, consideră că situația de fapt validată de inspecția fiscală și considerentele Deciziei ÎCCJ se impuneau a fi luate în considerare și de organul de soluționare a contestației introduse de A. și de către instanța învestită cu judecarea cauzei în fond.

Din perspectiva principiului certitudinii și previzibilității legii (lato sensu) consideră că situațiile de drept stabilite de organul fiscal în legătură cu furnizorii săi trebuie să producă efecte în continuare pe lanțul tranzacțional. Prin actele de inspecție fiscală încheiate la acești furnizori, care se bucură de o prezumție de legalitate, legea conferindu-le caracter și forță executorie, s-a confirmat caracterul legal al operațiunilor sale din amonte, cu consecința că, până la infirmarea acestei stări de drept, ele trebuie să fie opozabile tuturor. Opozabilitatea erga omnes a acestor acte administrativ fiscale este confirmată de ansamblul reglementărilor de drept fiscal care consideră că perioadele verificate de inspecția fiscală sunt "închise", neputându-se face noi verificări sau modificări ulterior, decât în condițiile strict limitative prevăzute de lege, ale apariției unor elemente noi, necunoscute la data verificării, ceea ce nu este cazul în cauză.

Recurenta a invocat autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește realitatea achizițiilor directe efectuate de A. de la B. (TVA considerat nedeductibil în sumă de 663.590 RON), raportat la sentința civilă nr. 117/26 ianuarie 2016 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, întrucât, raportat la constatările din Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.10.2014 în baza căruia organele fiscale au emis Decizia de impunere nr. x/28.10.2014, în ceea ce privește furnizorul B., a formulat acțiune în răspundere civilă delictuală ce a format obiectul dosarului nr. x/2015 înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, respinsă prin sentința menționată, instanța reținând că operațiunile comerciale derulate între A. și B. sunt reale. Pe cale de consecință, instanța fondului era obligată să dea eficiență efectului pozitiv al autorității lucrului judecat al soluției pronunțate în acest dosar, raportat la faptul că instanța a reținut că operațiunile comerciale derulate între A. și B. sunt reale.

Pentru a înlătura orice dubiu în ceea ce privește regularitatea tranzacțiilor derulate cu partenerii săi contractuali și a existenței dreptului de deducere pentru TVA în sumă de 1.489.341 RON, pentru deducerea căreia îndeplinește atât condițiile de formă, cât și cele de fond, arată că îndeplinirea acestor condiții este dovedită atât prin intermediul înscrisurilor anexate cererii de chemare în judecată, cât și prin concluziile expertizei fiscale. De asemenea, consideră că organele fiscale nu au demonstrat nici prin cele consemnate în cuprinsul actelor administrativ fiscale contestate și nici prin probele administrate în prezentul dosar, că în cauză este îndeplinit, față de S.C. A. criteriul "testului cunoașterii" (testul Kittel) de nedeductibilitate a TVA, consacrat în practica CJUE, astfel încât, nici din această perspectivă, refuzarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată nu se justifică, după cum în mod nelegal a apreciat judecătorul fondului.

Rezultă, că, în realitate, atât condițiile de formă cât și cele de fond au fost pe deplin îndeplinite, iar organul fiscal a refuzat dreptul de deducere al TVA pe baza unor temeiuri ce nu sunt prevăzute nici în legislația națională sau europeană și nici în jurisprudența CJUE, astfel încât este evidentă nelegalitatea și netemeinicia actelor administrative fiscale contestate în privința stabilirii sumei de 1.489.341 RON pentru care a fost refuzat dreptul de deducere și care a fost stabilită suplimentar în sarcina societății în legătură cu comerțul cu carne, aspect sub care hotărârea de primă instanță a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.

Recurenta a arătat că în mod nelegal instanța fondului nu a constatat nelegalitatea și netemeinicia actelor administrative contestate în ceea ce privește taxa pe valoarea în sumă de 238.190 RON (124.106 RON+108.052 RON+6.032 RON) pentru achizițiile de triticale, respinsă la rambursare de către organele de inspecție fiscala si TVA colectata suplimentar în sumă de 22.198 RON (18.376 RON+3.822,14 RON) în legătură cu comerțul cu cereale, astfel:

TVA considerată nedeductibilă în sumă de 124.106 RON aferentă achiziției de triticale de la F. S.R.L. și TVA colectată suplimentar de organele fiscale în sumă de 18.376 RON se compune din suma de 95.775 RON (aferentă achiziției de triticale de la F. furnizorul fiind G. SRL) și suma de 28.331 RON aferenta achiziției de triticale de la F. (furnizorul lui F. fiind H. SRL), dreptul de deducere fiind refuzat ca urmare a comportamentului fiscal al societăților furnizoare ale furnizorului (G.) furnizorului (I. și J.). Dreptul de deducere a TVA aferentă achiziției realizate de la F. S.R.L. a fost refuzat ca urmare a comportamentului fiscal al societăților furnizoare ale furnizorului (H.) furnizorului său (K. S.R.L., J. S.R.L., L. S.R.L. și M. SRL). În sensul admiterii dreptului de deducere a TVA, invocă jurisprudența CJUE, organul de inspecție fiscală nu a demonstrat că ar fi cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că a luat parte în vreun fel la vreun mecanism fraudulos în materie de TVA.

Referitor la TVA colectată în sumă de 18.376 RON stabilită de către organele fiscale în sarcina sa ca urmare a achiziției de triticale de la F. (furnizorul lui F. fiind N. Francesti SRL), a fost obligată la colectarea TVA pe motiv că livrările efectuate de către N. Francesti S.R.L. către societatea F. au reprezentat în fapt vânzări de grâu furajer și nu de triticale. În mod eronat organele fiscale au considerat că achizițiile de triticale ar fi fost in realitate achiziții de grâu furajer, întrucât, așa cum au fost evidențiate și în facturile emise de fiecare dintre furnizorii mai sus menționați, a achiziționat triticale și nu grâu.

Pornind de la presupunerea că s-ar fi încadrat în situația eronată reținută de organele de inspecție fiscală, pentru care se aplică măsurile de simplificare, organele de inspecție fiscală au procedat în mod eronat la diminuarea TVA de rambursat, în condițiile în care fiecare dintre furnizorii enunțați au emis facturi cu TVA și și-au colectat TVA aferentă acestor facturi. Consideră că organele de inspecție fiscală ar fi trebuit să dispună măsuri pentru aplicarea taxării inverse, în așa fel încât și furnizorii să emită facturi de corecție, în vederea regularizării și restituirii TVA achitată către F. S.R.L..

Referitor la TVA în sumă de 108.052 RON aferentă achiziției de triticale de la O. S.R.L., acest furnizor a fost supus de către organele fiscale unui control încrucișat, dovedindu-se că are un comportament fiscal adecvat, au fost verificați și furnizorii furnizorului și s-a constatat că o parte dintre aceștia nu au declarat în declarația 394 în totalitate tranzacțiile cu furnizorii lor sau că au fost declarate inactive la mult timp după efectuarea tranzacțiilor. Organul fiscal a refuzat dreptul de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată în cuantum de 108.052 RON achitată în baza facturilor nr. x/17.12.2011, y/19.12.2011, z/23.12.2012 și 2696/24.12.2011 de către Societatea O.. A formulat acțiune în răspundere civilă delictuală în contradictoriu cu societatea O. S.R.L. pentru suma de 464.190,52 RON, din care suma de 282.291 RON reprezentând TVA, acțiune ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, acțiunea vizând și sumele achitate în baza facturilor ce fac și obiectul deciziei de impunere contestate în prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 271 din data de 30 ianuarie 2017, Tribunalul București a respins cererea de chemare in judecată ca neîntemeiată, Curtea de Apel București a pronunțat decizia civilă nr. 1375 din data de 28 septembrie 2017, prin care a respins apelul declarat de A. ca nefondat, fiind prezentate de recurentă argumentele din cele două hotărâri judecătorești din care rezultă că "Din analiza facturilor, a fișelor de cont și a jurnalelor de cumpărări și de vânzări a rezultat faptul că atât facturile de achiziție cât și cele de livrare a cerealelor (triticale și mălai furajer) au fost înregistrate în evidența contabilă, iar decontarea acestora s-a efectuat prin virament bancar" și că "TVA colectată aferent livrărilor menționate anterior a fost înregistrată în jurnalele de vânzări, în rulajele curente ale contului contabil 4427 "TVA colectată" din balanțele de verificare și în deconturile lunare de TVA".

I-a fost refuzat dreptul de deducere a TVA aferent achizițiilor de triticale de la societățile furnizoare O. S.R.L. întrucât furnizorii furnizorilor acesteia nu recunosc realitatea tranzacțiilor, sunt inactivi sau afișează un comportament fiscal inadecvat și nu dintr-o culpă a sa, în justificarea dreptului de deducere a TVA aferentă achizițiilor de marfă de la O. invocă jurisprudența CJUE prezentată anterior, pentru refuzul dreptului de deducere a TVA aferente organele fiscale nu au probat îndeplinirea criteriului "testului cunoașterii" (Testul Kittel) de nedeductibilitate a TVA, iar față de soluțiile pronunțate de Tribunalul București și de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015 se impunea ca instanța fondului să dea eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat al soluțiilor pronunțate în acest dosar, raportat la faptul că instanța din respectiva cauza a reținut că operațiunile comerciale derulate între A. și O. S.R.L. sunt reale, iar O. S.R.L. a emis documentele care se impuneau în derularea operațiunilor comerciale (facturi, avize de expediții) și că documentele emise (întocmite) îndeplinesc condițiile legale, conform art. 155 alin. (5) din Codul fiscal și Legii contabilității republicată.

Referitor la TVA colectată în sumă de 3.822,14 RON, stabilită de către organele fiscale în sarcina sa ca urmare a achiziției de triticale de la P. S.R.L., și acest furnizor în urma controalelor încrucișate a prezentat documente justificative, dar pentru că furnizorii acestuia nu și-au declarat livrări către el, organele fiscale în mod eronat refuza dreptul la deducere al TVA. A fost obligată la colectarea TVA în sumă de 3.822,14 RON aferentă achizițiilor de triticale de la P. S.R.L., pe motiv că P. S.R.L. în cadrul controlului efectuat la aceasta nu a putut prezenta certificatul de calitate sau buletinul de analiză din care să rezulte că produsele achiziționate sunt triticale și nici documente privind transportul până la depozitul din Caracal, precum și de la Caracal la Râmnicu Vâlcea. Organele de inspecție fiscală nu au justificat care a fost motivul pentru care au considerat că achiziției efectuate de la P. S.R.L. i se aplică măsurile de simplificare, neaducând niciun argument în legătură cu acest aspect, aspect care trebuia să conducă la o soluție de anulare a actelor administrative fiscale contestate.

Referitor la TVA în sumă de 6.032 RON aferentă achiziției de triticale de la Q. S.R.L., acest furnizor a fost verificat de către organele de inspecție fiscală, rezultând că la data tranzacțiilor era o societate cu comportament fiscal adecvat, la verificarea furnizorilor furnizorilor acestuia s-a constatat că unul nu a avut capacitatea de producție pentru bunurile, respectiv serviciile care apar înscrise pe facturile și avizele înregistrate în contabilitatea clienților. Așadar, dreptul de deducere a TVA aferentă achiziției realizate de la societatea furnizoare Q. S.R.L. a fost refuzat ca urmare a comportamentului fiscal al societăților furnizoare ale furnizorului furnizorului săi, în sensul admiterii dreptului de deducere a TVA invocă jurisprudența CJUE prezentată și faptul că, pentru refuzul dreptului de deducere a TVA aferentă achizițiilor de triticale de la societatea Q. S.R.L., organele fiscale nu au probat îndeplinirea criteriului "testului cunoașterii" (Testul Kittel) de nedeductibilitate a TVA.

A arătat recurenta că nelegalitatea stabilirii obligațiilor fiscale suplimentare în legătură cu comerțul cu cereale este dovedită atât prin intermediul înscrisurilor anexate cererii de chemare în judecată, cât și prin concluziile raportului de expertiză fiscală, prezentând răspunsurile din aceasta, în concluzie condițiile de formă și cele de fond au fost îndeplinite, iar organul fiscal a refuzat dreptul de deducere al TVA pe baza unor temeiuri ce nu sunt prevăzute în legislația fiscală națională sau europeană și nici în jurisprudența CJUE.

În privința soluției de admitere a excepției inadmisibilității și de respingere ca inadmisibil a capătului de cerere privitor la constatarea nelegalității și netemeiniciei raportului de inspecție fiscală, a arătat că acesta are caracterul juridic al unei operațiuni administrative prealabile emiterii actului administrativ producător de efecte juridice și stă la baza emiterii deciziei de impunere, ca atare poate fi atacat conform art. 18 alin. (2 din Legea nr. 554/2004 doar odată cu actele administrative ce se întemeiază pe acesta. Constatarea nelegalității raportului de inspecție fiscală, ca act premergător emiterii deciziei de impunere, se impune în contextul în care anularea doar a deciziei de impunere i-ar da organului fiscal posibilitatea teoretică să emită o nouă decizie de impunere, în baza acelorași constatări netemeinice și nelegale.

Intimata pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Față de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5) din C. proc. civ., arată că instanța de fond a respectat toate regulile de procedură administrând probele care se impuneau, inclusiv cele solicitate de recurenta-reclamantă, dând acestora forța probantă care li se cuvenea în contextul speței deduse judecății, iar față de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) din C. proc. civ., apreciază că este complet nefondat, hotărârea fiind motivată.

Referitor la dispozițiile art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., a arătat că este complet neîntemeiat. Instanța de fond a reținut în mod temeinic în considerentele hotărârii faptul că în mod corect s-a stabilit că reclamanta nu are drept de deducere pentru TVA în cuantum de 1.749.729 RON, suma evidențiată în facturile emise de partenerii comerciali ai recurentei, în condițiile în care acesta nu a făcut dovada realității acestor tranzacții comerciale, nefiind aplicabile dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, întrucât aceste tranzacții nu au fost efectuate în scopul operațiunilor taxabile. Instanța a statuat în mod corect și legal că a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale din Codul fiscal și Codul de procedură fiscală referitoare la dreptul de deducere a TVA, precum și dreptul comunitar și jurisprudența CJUE în materie de TVA, concluzionând astfel că actele administrative fiscale atacate sunt motivate, respectă exigențele de a fi adecvată, clară și concisă. Raportându-se la principiul prevăzut de art. 249 din C. proc. civ., instanța de fond a apreciat în mod temeinic că recurenta, prin acțiunea introductivă și prin înscrisurile depuse, nu a fost capabilă să-și dovedească susținerile.

Recurenta a reiterat apărările formulate prin întâmpinarea depusă la fond și a arătat că din jurisprudența comunitară reiese că exercitarea dreptului de deducere a TVA de către persoanele impozabile nu trebuie confundată cu justificarea (demonstrarea) exercitării acestui drept în cadrul controalelor fiscale ulterioare. Astfel, în vederea demonstrării necesității achiziției de bunuri/servicii în scopul operațiunilor taxabile, recurenta-reclamanta trebuie să prezinte documente justificative, având în vedere că legiuitorul a conceput dreptul de deducere a TVA nu ca pe o ficțiune, ci în sensul că trebuie dovedit ca fiind efectuat în conformitate cu necesitățile contribuabilului, pentru realizarea de operațiuni taxabile.

În opinia sa, pentru deducerea TVA de către recurenta-reclamantă, aferentă achizițiilor de cereale și carne, nu este suficientă existența facturilor întocmite conform legii, iar simpla achiziție nu constituie și o prezumție a utilizării în scop economic a bunurilor/serviciilor achiziționate, respectiv pentru desfășurarea unei activități economice care să dea naștere la operațiuni taxabile, iar în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor de fond, respectiv nu au fost prezentate documente din care să reiasă atât utilitatea pentru activitatea societății a investiției, cât și utilizarea legală a acesteia în folosul operațiunilor taxabile, astfel că în mod corect și legal organele de inspecție au stabilit TVA suplimentară în sumă de 1.749.729 RON.

Intimata pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că sentința pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, s-au reținut în mod corect situația de fapt și prevederile legale incidente, iar argumentele invocate de recurenta-reclamantă în motivele de recurs nu sunt de natură să ducă la modificarea sentinței primei instanțe.

Cu privire la motivul de recurs prin care recurenta-reclamantă susține că instanța de fond era obligată să țină seama de concluziile expertizei efectuate în cauză, solicită respingerea ca neîntemeiat. Instanța de fond în mod corect a pronunțat soluția ținând seama de toate probele administrate în cauză, din considerentele sentinței recurate rezultă în mod clar că instanța de fond a analizat raportul de expertiză, obiecțiunile formulate la acesta și a motivat de ce a înlăturat concluziile expertului contabil, instanța de fond în vederea pronunțării unei soluții analizează întreg probatoriul administrat în cauza, nu este obligată să împărtășească și să preia concluziile unui raport de expertiză.

Referitor la motivul de recurs în care se susține că hotărârea nu ar fi motivată sau că s-au dezbătut chestiuni care nu au fost puse în discuția părților, a arătat că instanța de fond a reținut atât situația de fapt cât și prevederile legale aplicabile în speță.

În ceea ce privește motivul de recurs cu privire la pretinsa aplicare greșită a normelor de drept material, a arătat că organele de inspecție fiscală au constatat că intrarea mărfurilor s-a făcut prin crearea unor circuite comerciale fictive prin intermediul unor firme de tip «fantomă», respectiv societăți înființate de persoane fizice de naționalitate siriană, tunisiană, ungară, societăți care nu funcționează la sediul declarat, nu au salariați și logistica necesară pentru desfășurarea activității, sunt declarate inactive pe site-ul ANAF și au reglat cu bună știință sumele înscrise în deconturile de TVA astfel încât să înregistreze TVA de rambursat sau sume foarte mici de plată, iar în ceea ce privește comerțul cu cereale, organele de inspecție fiscală au constatat că recurenta-reclamanta a înregistrat achiziții de triticale și mălai furajer în valoare de 1.345.338 RON, pentru care a înregistrat pe costuri suma de 1.084.950 RON și a dedus TVA în sumă de 260.388 RON, pe bază de înscrisuri care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, înscrisuri provenind de la firme inactive, respectiv I. S.R.L., K. S.R.L., de la firme fantomă cu comportament fiscal neadecvat, N. S.R.L., precum și de la societăți ai căror furnizori nu recunosc tranzacțiile evidențiate și declarate de acestea ca achiziții, respectiv F. S.R.L., J. S.R.L., O. S.R.L., R. S.R.L., Nidera România S.R.L. și S. S.A..

A menționat că deținerea unei facturi care conține informațiile obligatorii prevăzute de lege nu este suficientă pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA, societatea trebuie să justifice în primul rând faptul că bunurile/serviciile achiziționate pe bază de factură sunt în beneficiul său, respectiv sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile, în conformitate cu prevederile legale. Or, acest drept se justifică și prin alte documente pe lângă factură și contract. În timpul inspecției fiscale, recurenta-reclamanta nu a demonstrat modalitatea concretă și efectivă de desfășurare a tranzacțiilor economice și nici nu a putut să ofere circumstanțe ale situației de fapt avute în vedere la realizarea operațiunilor, precum și dacă exercitarea dreptului de deducere a TVA aferentă achizițiilor facturate s-a efectuat în scopul realizării de operațiuni taxabile. recurenta-reclamanta nu a anexat documente justificative de natură să modifice situația de fapt constatată de organele de inspecție fiscală, potrivit prevederilor art. 80 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Din constatările prezentate pe larg în cuprinsul raportului de inspecție fiscală rezultă că facturile de achiziție înregistrate în evidența contabilă de către recurenta-reclamantă au fost emise de către societățile furnizoare în condițiile în care operațiunile din acestea nu s-au confirmat și astfel nu se pot constitui în documente justificative legale care să dovedească proveniența cantităților achiziționate înscrise în contabilitate ca fiind și consumate, respectiv comercializate în baza articolelor contabile întocmite de către societate. Faptul că recurenta-reclamantă a înregistrat corect în contabilitate taxa pe valoarea adăugată înscrisă în facturile emise de către furnizorii menționați și a înregistrat corect în jurnalele de cumpărări deconturile de TVA nu presupune că agentul economic este îndreptățit să o și deducă, în condițiile în care nu demonstrează modul efectiv de realizare a operațiunilor taxabile, precum și utilizarea produselor în cauză în scopul desfășurării de activități impozabile.

Principiul prevalenței economicului asupra juridicului presupune prezentarea valorilor din cadrul elementelor din bilanț și contul de profit și pierdere, ținând seama de fondul economic al tranzacției sau al operațiunii raportate, și nu numai de forma juridică a acestora, iar respectarea acestui principiu are drept scop înregistrarea în contabilitate și prezentarea fidelă a operațiunilor economico-financiare, în conformitate cu realitatea economică. Prin urmare, în acord cu jurisprudența europeană și națională, dreptul de deducere a TVA nu poate fi recunoscut din punct de vedere fiscal decât în baza unei premise clare și certe, aceea a realității și valabilității tranzacțiilor dintre recurenta-reclamanta și furnizorii săi, fapt care nu a putut fi probat.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5), 6) și 8) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Ca urmare a inspecției fiscale efectuate de inspectorii fiscali din cadrul A.J.F.P. Prahova - Inspecția Fiscală în vederea soluționării deconturilor cu sumă negativă și opțiune de rambursare a taxei pe valoarea adăugată aferente perioadei 01.10.2010 - 31.12.2011, depuse de reclamanta S.C. A. S.R.L., a fost întocmit Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.10.2014, prin care s-au constatat obligații fiscale principale cu titlu de taxă pe valoarea adăugată în cuantum de 1.843.852 RON. În baza acestuia a fost emisă Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x/28.10.2014, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare de plată în cuantum total de 1.843.852 RON, reprezentând TVA care nu se justifică la rambursare.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat contestație administrativă împotriva Deciziei de impunere nr. x/28.10.2014, în ceea ce privește suma de 1.749.729 RON, formată din suma de 1.489.341 RON, reprezentând taxă pe valoarea adăugată pentru care s-a refuzat dreptul de deducere în legătură cu achiziții de carne și produse din carne efectuate de societate, suma de 238.190 RON, reprezentând taxă pe valoarea adăugată pentru care s-a refuzat dreptul de deducere în legătură cu achiziții de cereale efectuate de societate, suma de 22.198 RON, reprezentând taxă pe valoarea adăugată colectată suplimentar de organele de inspecție fiscală în legătură cu achiziții de cereale derulate de societate.

Prin Decizia nr. 143/19.05.2015, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF a dispus suspendarea soluționării contestației,

Prin Decizia nr. 3571/15.11.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de S.C. A. S.R.L., a casat sentința nr. 195/7.10.2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești și a admis capătul de cerere referitor la anularea Deciziei nr. 143/19.05.2015, a obligat pârâta să soluționeze pe fond contestația administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/28.10.2014.

Prin Decizia de soluționare nr. 487/18.12.2017, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF a respins contestația administrativă formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. x/28.10.2014 și a Raportului de inspecție fiscala nr. x/28.10.2014, pentru TVA în sumă de 1.749.729 RON.

S-a reținut că, pentru respingerea solicitării de rambursare a TVA, organele fiscale au avut în vedere faptul că reclamanta a înregistrat, in calitate de intermediar, tranzacții de la societăți afiliate derulate în cadrul unui grup de firme din domeniul producerii și comercializării produselor alimentare, respectiv B. S.R.L., T. S.R.L. și D. S.R.L., pentru care s-au efectuat verificări încrucișate la furnizorii de carne, la furnizorii acestora, precum și la transportatorii de marfă identificați în documente, și s-a constatat că intrarea mărfurilor s-a făcut prin crearea unor circuite comerciale fictive prin intermediul unor firme de tip fantomă, respectiv societăți înființate de către persoane fizice de naționalitate siriană, tunisiană, ungară, societăți care nu funcționează la sediul declarat, nu au salariați și logistica necesară pentru desfășurarea activității, sunt declarate inactive pe site-ul ANAF și și-au reglat cu bună știință sumele înscrise în deconturile de TVA, astfel încât să înregistreze TVA de rambursat sau sume foarte mici de plată.

În ceea ce privește comerțul cu cereale, s-a reținut că s-a dedus TVA pe bază de înscrisuri care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, provenind de la firme inactive, respectiv I. S.R.L., K. S.R.L., de la firme fantomă cu comportament fiscal neadecvat (N. SRL), precum și de la societăți ai căror furnizori nu recunosc tranzacțiile evidențiate și declarate de acestea ca achiziții, respectiv F. S.R.L., J. S.R.L., O. S.R.L., R. S.R.L., Nidera România S.R.L. și S. S.A.; s-a mai reținut că reclamanta avea obligația de a colecta TVA in suma de 22.198 RON concomitent cu exercitarea dreptului de deducere, prin decontul de TVA întocmit pentru luna decembrie 2011, în vederea aplicării măsurilor de simplificare prevăzute de art. 160 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Au fost reținute prevederile art. 11 alin. (1) și alin. (1^1), art. 145 alin. (1) și alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 6 din Legea nr. 82/1991 republicată și art. 14 alin. (2) și art. 105 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, din care rezultă că persoanele impozabile, înregistrate ca plătitori de TVA, au dreptul să-și deducă taxa pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor de bunuri și servicii numai dacă aceste achiziții sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile și au la bază facturi care conțin obligatoriu toate informațiile necesare stabilirii dreptului de deducere.

S-a reținut că reclamanta nu a demonstrat modalitatea concretă și efectivă de desfășurare a tranzacțiilor economice și nici nu a putut să ofere circumstanțe ale situației de fapt avute în vedere la realizarea operațiunilor, precum și dacă exercitarea dreptului de deducere a TVA aferentă achizițiilor facturate s-a efectuat în scopul realizării operațiunilor taxabile, avea obligația să solicite și să se asigure că primește toate documentele legale care stau la baza achiziției și să verifice îndeplinirea tuturor cerințelor legale pentru acordarea dreptului de deducere a TVA aferentă, nefiind anexate documente justificative de natură să modifice situația de fapt constatată de organele de inspecție fiscală, potrivit prevederilor art. 80 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003, respectiv: certificatele de sănătate publică veterinară stipulate ca fiind obligatorii de întocmit la art. 3 din Norma sanitar veterinară care stabilește procedura pentru marcarea și certificarea sanitar veterinară a cărnii proaspete și marcarea produselor de origine animală destinate consumului uman, aprobată prin Ordinul nr. 10/2008 al Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, pentru produsele de origine animală definite la art. 1 lit. b) din același act normativ (respectiv bovine, ovine și porcine); certificate de sănătate eliberate de medici veterinari oficiali de la locul de expediție care să ateste îndeplinirea condițiilor sanitar-veterinare, conform prevederilor legale, precum și declarații de conformitate și/sau certificate de calitate, ambele emise de producător, așa cum este prevăzut la art. 6 din Ordinul Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor nr. 234/13.07.2001 pentru aprobarea Normei sanitar veterinare privind admiterea la import a produselor de origine animală; comenzile înaintate către furnizori, certificatele de calitate, buletinele de analiză, certificatele privind modificarea genetică, documente înscrise ca fiind obligatorii la predarea produselor către beneficiar; documente care să menționeze data și informații referitoare la parametrii de calitate ai produselor la momentul efectuării transporturilor către societate, denumirea produselor transportate, adresa și locul în care au fost efectuate aceste analize, datele de identificare a persoanelor care au efectuat analizele, precum și denumirea agenților economici în cauză etc, elementele necesare în vederea stabilirii derulării operațiunilor economice între furnizori și recurenta-reclamantă; referitor la cereale, în baza prevederilor art. 4 din O.U.G. nr. 12/2006 pentru stabilirea unor măsuri de reglementare a pieței financiare pe filiera cerealelor și a produselor procesate din cereale potrivit cărora, s-a reținut că expedierea cerealelor trebuia efectuată din depozite autorizate, nefiind făcută dovada autorizării spațiului, nefiind prezentate elementele de identificare a locurilor de expediere a bunurilor.

Reclamanta a formulat, împotriva deciziei de soluționare a contestației, deciziei de impunere și raportului de inspecție fiscală, acțiunea în anulare respinsă prin sentința recurată.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5) din C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", este nefondat. Acesta vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Nu au fost încălcate de instanța de fond normele de procedură prevăzute de art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., care prevăd că părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia, și nici principiul fundamental prevăzut de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. privind rolul activ al instanței de judecată în aflarea adevărului, potrivit căruia judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, scop în care, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Potrivit dispozițiilor art. 237 alin. (2) pct. 7) din C. proc. civ., în etapa de cercetare a procesului instanța încuviințează probele solicitate de părți, pe care le găsește concludente, precum și pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului, și le administreaz