ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 20/2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2020 la Tribunalul Sibiu, la 8 ianuarie 2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate că activitatea desfășurată în perioada 15.09.1987-1.03.1990 la B. S.A. Mediaș, fostă Schela de Foraj Mediaș, s-a desfășurat în condiții speciale de lucru și se încadrează în grupa I de muncă în procent de 100% din programul de lucru; să fie obligată pârâta să elibereze o adeverință în care să se menționeze condițiile de desfășurare a activității din perioada 15.09.1987-1.03.1990, ca fiind speciale, precum și încadrarea muncii prestate în grupa I de muncă iar în caz de refuz, hotărârea judecătorească să țină loc de adeverință; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 290/2020 din 14.07.2020, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Sibiu, secția I civilă și declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Mureș.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii", iar alin. (2) al aceluiași act normativ stabilește că "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Prin urmare, constatând că adresa de domiciliu a reclamantului este în Sighișoara, str. x, jud. Mureș, instanța a găsit întemeiată excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Sibiu, secția I civilă, a admis această excepție și, în baza art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunaului Mureș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției Civile a Tribunalului Mureș, sub dosar nr. x/2020, care, prin sentința nr. 890 din 27 octombrie 2020, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Mureș, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Sibiu, a constatat ivit conflictul negativ de competență și, în consecință, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, potrivit prevederilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, ca regulă generală în materie, cererile (indiferent dacă reclamantul este persoană fizică sau juridică) referitoare la judecarea conflictelor de muncă (indiferent dacă sunt individuale sau colective) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

A mai reținut și că, având în vedere succesiunea în timp a normelor juridice cu același obiect de reglementare, este de remarcat că aceste prevederi ale Codului muncii au fost modificate implicit, parțial, conform art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit căruia, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Deci, acest text legal se referă la ipoteza conflictelor individuale de muncă și a reclamantului salariat (persoană fizică, numai acesta putând avea loc de muncă), recunoscând posibilitatea salariatului de a opta (a alege) între instanța de la domiciliul său sau de la locul său de muncă.

Aceste dispoziții legale au obiectul de reglementare cel mai restrâns în materie, deci cuprind norme juridice speciale (se referă doar la conflictele individuale și doar la reclamantul persoană fizică - doar acesta având loc de muncă), astfel încât sunt derogatorii și exclud aplicarea regulii generale în materie (cuprinse în art. 269 alin. (2) din Codul muncii).

Totodată, instanța a reținut că prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilesc o competență teritorială complexă, al cărui mecanism juridic de determinare cuprinde două elemente: o competență alternativă a instanțelor (tribunalelor) în cazul conflictelor individuale de muncă având ca reclamant o persoană fizică (în sensul că este consacrat un drept de opțiune al reclamantului), dar această competență este în același timp, și exclusivă, în sensul că reclamantul are (limitativ) alegerea numai între două instanțe competente (sau de la domiciliul său, sau de la locul de muncă).

Se arată că prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de opțiune al reclamantului, însă aceste norme rămân imperative, deoarece cererile "se adresează" (în mod imperativ) exclusiv celor două instanțe determinate de legiuitor (nefiind utilizată sintagma "se pot adresa"). Deci, aceste prevederi legale consacră o competență teritorială exclusivă, fundamentată pe principiul protecției salariatului, căruia îi recunoaște un drept de opțiune, întrucât numai salariatul poate aprecia el însuși, cel mai bine, care așezare în teritoriu a instanței îi servește cel mai bine protejării drepturilor și intereselor sale legitime (interpretarea teleologică).

A concluzionat instanța că, în ipoteza conflictelor individuale de muncă în care o persoană fizică sesizează instanța (cum este și cauza dedusă judecății), reclamantul are dreptul de opțiune numai între instanța din raza teritorială a domiciliului său sau a celei din raza teritorială a locului de muncă.

Consecința caracterului exclusiv al competenței este că, odată făcută această opțiune de către reclamant, în sensul alegerii instanței în a cărei circumscripție se află locul său de muncă, reclamantul nu mai poate reveni, pârâtul nu mai poate cere declinarea competenței, iar instanța, dacă a fost corect sesizată (ca instanță de la locul de muncă al reclamantului, deci fără încălcarea acestor norme imperative și limitative de competență), nu poate, din oficiu, să își decline competența.

S-a reținut că, în cauza dedusă judecății, reclamantul (persoană fizică), deși are domiciliul în județul Mureș, a ales să introducă cererea de chemare în judecată, având ca obiect un conflict individual de muncă (potrivit art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011), la tribunalul de la locul de muncă stipulat în contractul individual de muncă dintre părțile aflate în proces, iar nu la tribunalul în circumscripția căruia se află domiciliul său.

Conform, înscrierilor din carnetul de muncă al reclamantului și a adeverinței nr. x/17.07.2019, locul de muncă litigios al reclamantului este reprezentat de sediul societății pârâte, care se află în municipiul Sibiu, județul Sibiu. Cât privește notiunea de "loc de muncă" utilizată de art. 210 din Legea nr. 62/2011, aceasta are accepțiunea legală (definită chiar de lege) de loc stabilit de părți ca element esențial al contractului (art. 41 alin. (3) lit. b) coroborat cu art. 10 din Codul muncii). Odată ce acest element esențial este stipulat în contract, el rămâne stabilit ca atare în configurația juridică a raportului de muncă, indiferent dacă ulterior contractul ar înceta. Cu alte cuvinte, reține instanța, art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu este decât o formă de aplicare "ut singuli" a soluției legislative cuprinse în art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În consecință, văzând și dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3, art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., dar și pe cele ale art. 123 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., Tribunalul Mureș a apreciat că excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe este întemeiată și că, în speță, competența teritorială de soluționare a cauzei revine tribunalului inițial sesizat, urmând ca instanța să decline competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces, condiție îndeplinită în cauză.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant privește un conflict de muncă, aspect reținut de ambele instanțe, iar potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, competența teritorială în cazul acestor litigii aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.

Legea dialogului social nr. 62/2011, prin art. 210, statuează regula că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Se constată că prin dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a conflictelor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

Înalta Curte mai reține și că art. 216 din Legea nr. 62/2011 prevede că, "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 cu cele ale art. 116 C. proc. civ., rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, reclamantul are dreptul la alegere între instanța de la locul unde își are domiciliul și cea de la locul său de muncă, opțiunea reclamantului exercitându-se la momentul sesizării instanței.

În cauza de față, domiciliul reclamantului este în Sighișoara, conform mențiunilor din cererea de chemare în judecată, iar locul de derulare a raporturilor de muncă se afla în Mediaș, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă, motiv pentru care atât Tribunalul Sibiu, cât și Tribunalul Mureș, erau deopotrivă competente în soluționarea cauzei.

Ori, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Sibiu, reclamantul și-a exercitat dreptul de a alege între cele două instanțe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competența teritorială în favoarea instanței de la locul său de muncă.

Pentru acest motiv, față de prevederile art. 130 alin. (3) și (4), Tribunalul Sibiu, ca primă instanță sesizată de reclamant, nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea unei părți, declinarea competenței în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2021.