ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1283/2021

HOTĂRÂRE

20.05.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1283/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 20 mai 2021

Deliberând, asupra conflictului negativ de competență se constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial la data de 31.07.2020 sub nr. x/2020, pe rolul Tribunalului Cluj, angajații Agenției Naționale Antidrog menționați în preambulul cererii au chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională Antidrog solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la efectuarea tuturor demersurilor legale, administrative sau judiciare în vederea stabilirii pentru reclamanți a încadrării posturilor în categoria celor de muncă în condiții deosebite, similar personalului instituției cu atribuții similare celor ale reclamanților, dar încadrate ca funcționari publici cu statut special.

În motivarea cererii reclamanții au învederat, în esență, că fac parte din categoria personalului contractual din cadrul pârâtei, iar activitatea pe care o prestează se încadrează în condiții deosebite de muncă, pârâta fiind astfel obligată să întreprindă demersurile necesare pentru recunoașterea acestei situații juridice.

Tribunalul Cluj a dispus disjungerea cererii formulată de reclamanții care au domiciliul pe raza județului Sibiu, respectiv A. și B., cererea disjunsă fiind înregistrată sub nr. de dosar x/2020

Prin sentința civilă nr. 1955/07.10.2020, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța s-a raportat la domiciliul/reședința părților și la locul în care acestea prestează munca, făcând o interpretare a dispozițiilor relevante din Codul muncii, Legea nr. 62/2011 și din C. proc. civ., ajungând astfel la concluzia că revine Tribunalului Sibiu competența de soluționare a cererii formulate de reclamanții A. și B..

Ca urmare a acestei măsuri cauza a fost înregistrată la data de 06.11.2020 sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Sibiu.

La data de 15.01.2021, reclamantele au invocat prin intermediul notelor scrise depuse excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Sibiu în soluționarea prezentei cauze, având în vedere că potrivit art. 59 C. proc. civ. cererea nu trebuia disjunsă din dosarul inițial, între drepturile și obligațiile părților existând o strânsă legătură, motivele de fapt și de drept sunt identice, iar soluționarea în mod unitar a cauzei se impune.

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, iar potrivit art. 131 C. proc. civ. "la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop."

Instanța a constatat că litigiul de față face parte din categoria celor date de lege în competența jurisdicției muncii, orice alte argumente fiind de prisos în raport de obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, precum și de existența unor raporturi de muncă între reclamanți și pârâta Agenția Națională Antidrog, situație necontestată de către pârâtă.

Dispozițiile legale relevante în materia competenței teritoriale sunt următoarele:

Art. 269 din Codul muncii prevede:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 arată:

"Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Art. 216 din Legea nr. 62/2011 prevede:

"Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

Art. 59 C. proc. civ. dispune:

"Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

Din analiza prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt, instanța a constatat că cererea de chemare în judecată a fost formulată de angajați în cadrul Agenției Naționale Antidrog, aceștia formulând pretenții identice în contradictoriu cu angajatorul, pretenții justificate pe o cauză juridică identică, și anume, natura activităților prestate.

În materie de competență teritorială instanța reține incidența prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind Dialogul social, respectiv a prevederilor art. 269 din Codul muncii, din coroborarea cărora rezultă că reclamanții din cauza de față puteau sesiza: fie Tribunalul Sibiu, instanță în circumscripția căreia își au domiciliul și locul de muncă, fie instanța competentă teritorial pentru oricare dintre ceilalți reclamanți, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă între aceștia.

Reclamanții din cauza de față au ales să introducă cererea împreună cu ceilalți reclamanți la Tribunalul Cluj, instanță competentă teritorial în privința acelora dintre titularii cererii de chemare în judecată care au domiciliul și locul de muncă în circumscripția acestei instanțe. Prin urmare, se impune a cerceta și stabili dacă sunt îndeplinite condițiile de incidență ale art. 269 alin. (3) din Codul muncii, în esență urmând a determina dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă între aceștia. Procedând la acest demers instanța a reținut că în speță se pune problema interpretării și aplicării prevederilor art. 59 C. proc. civ., urmând a se stabili dacă situația juridică dedusă judecății se încadrează în vreuna dintre ipotezele reglementate la această normă.

Instanța a considerat că sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active între persoanele care au introdus inițial cererea de chemare în judecată, fiind incidentă teza finală a art. 59 C. proc. civ., și anume, existența unei strânse legături între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, toți reclamanții au calitatea de angajați ai pârâtei, pretenția formulată de fiecare dintre aceștia este identică, iar motivele de fapt și de drept expuse în justificarea obiectului sunt identice, singura diferență fiind dată de împrejurarea că pârâta are încheiat cu fiecare reclamant un raport de muncă distinct, cerință specifică impusă de legislația muncii. Ori, în aceste condiții, apare suficient de rezonabil să se considere că între drepturile și obligațiile părților deduse judecății există o "strânsă legătură", reclamanții fiind interesați să promoveze o acțiune comună, nu doar prin prisma utilității administrării unui probatoriu comun, ci și din perspectiva pronunțării unei soluții unice care să rezolve conflictul dedus judecății, circumstanțe de natură a plasa reclamanții în aceeași situație juridică ulterior finalizării procesului, cu privire la conflictul dedus judecății.

De altfel, aceasta pare a fi principala rațiune avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat soluția normativă de la art. 269 alin. (3) C. proc. civ., textul fiind introdus prin Legea nr. 76/2012 în scopul de a reduce litigiile existente pe rolul instanțelor. Ori, din această perspectivă, soluția ideală ar fi ca un conflict de muncă privitor la drepturi ce pot fi considerate comune tuturor angajaților să fie dedus judecății printr-o singură cerere de chemare în judecată, iar nu prin multiple cereri introduse distinct de către angajați, pe rolul mai multor instanțe.

În raport de cele arătate mai sus, instanța a reținut că reclamanții din cauza de față erau îndreptățiți să introducă cererea de chemare în judecată împreună cu ceilalți reclamanți la Tribunalul Cluj, dat fiind că sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, iar o parte dintre reclamanți aveau domiciliul și locul de muncă în circumscripția acestei instanțe. Prin urmare, în raport de prevederile art. 269 alin. (3) din Codul muncii Tribunalul Cluj a devenit instanță competentă teritorial pentru soluționarea cererii formulată de reclamanții din cauza de față.

În raport de cele arătate mai sus, Tribunalul Sibiu, secția I Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Sibiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție constatând că în cauză există un conflict negativ de competență între cele două instanțe care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind în favoarea Tribunalului Sibiu, secția I Civilă competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Dreptul comun pentru soluționarea conflictelor de muncă este reglementat de normele juridice prevăzute de art. 248 - 253 Codul muncii și Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă.

Cum obiectul cererii reclamantelor îl constituie obligarea la plata unor drepturi de natură salarială, cererea de chemare în judecată face parte din categoria conflictelor de muncă.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din același act normativ stipulează: "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ..".

Coroborând prevederile art. 210 și 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanțe, deopotrivă competente, respectiv cea de la locul unde își are domiciliul sau cea de la locul de muncă al acestuia.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.

Normele Codul muncii care reglementează competența teritorială, potrivit cărora instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, sunt de competență teritorială absolută și reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al reclamantului.

În cauza dedusă judecății, față de dispozițiile legale menționate și având în vedere că domiciliul reclamanților este în Sibiu, instanța competentă teritorial este Tribunalul Sibiu.

Mai mult, Tribunalul Cluj a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă și că aceasta nu atrage prorogarea de competență teritorială a acestui Tribunal, motiv pentru care a dispus disjungerea cererii formulate de reclamantele din cauza de față și formarea unui nou dosar.

Or, a se considera că în privința cererii formulate de aceste reclamante, a operat prorogarea legală de competență în favoarea Tribunalului Cluj, ca efect al formulării acțiunii introductive împreună cu ceilalți reclamanți, al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripția acestei instanțe, ar însemna a se exercita un control judiciar asupra măsurii disjungerii înseși, măsură definitivă, asupra căreia nu se mai poate reveni, cu atât mai mult într-un regulator de competență.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate și în raport de obiectul cauzei- conflict individual de muncă-, având în vedere faptul că instanța de la domiciliul reclamanților este Tribunalul Sibiu, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine acestui tribunal.

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.