ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1235/2021

HOTĂRÂRE

19.05.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1235/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020, din data de 12.11.2020, dosar disjuns din dosarul nr. x/2020 și declinat prin sentința civilă nr. 1961/07.10.2020, pronunțată de Tribunalul Cluj spre competentă soluționare Tribunalului Teleorman, secția de Conflicte de muncă, Asigurări Sociale și contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ ANTIDROG, a solicitat obligarea pârâtei la efectuarea tuturor demersurilor legale, administrative sau judiciare (incluzând, fără ca enumerarea să fie una limitativă/exhaustivă, formularea de cereri inclusiv în instanță dacă este necesar, emiterea de acte administrative normative sau individuale, modificare contracte de muncă etc.), în vederea stabilirii pentru reclamanți a încadrării posturilor în categoria celor de muncă în condiții deosebite, similar personalului instituției cu atribuții similare celor ale reclamanților dar încadrate ca funcționari publici cu statut special, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1961/2020 din 7 octombrie 2020 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și, în consecință, s-a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de acești reclamanți în favoarea Tribunalului Teleorman.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Cluj a reținut că, potrivit art. 269 din Codul muncii, conflictele de muncă se judecă de către instanța competentă în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, iar conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, fiind, deci, reglementată în mod expres competența teritorială exclusivă în privința litigiilor de muncă.

S-a arătat că dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii permit derogarea de la normele de competență teritorială exclusivă în caz de coparticipare procesuală activă, dar numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ.

S-a reținut că în speță nu există coparticipare procesuală activă, astfel că prorogarea de competență teritorială a Tribunalului Cluj nu devine incidentă, întrucât în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, având în vedere că hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanți solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă derulat cu unitatea angajatoare.

Așa fiind, prin raportare la locul de muncă al reclamantei A., astfel cum este indicat în înscrisurile atașate dosarului, și având în vedere că reclamanta nu are nici domiciliul și nici locul de muncă în circumscripția Tribunalului Cluj, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Cluj, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman sub număr de dosar x/2020

Prin notele scrise depuse la dosar la 25 februarie 2021, reclamanta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Teleorman în soluționarea cauzei, susținând că sunt incidente art. 59 C. proc. civ., deoarece există o strânsă legătură între drepturile și obligațiile părților, toți reclamanții fiind angajați ai pârâtei și având aceeași pretenție, motivele de fapt și de drept fiind identice, interesul pentru promovarea acțiunii comune fiind facilitatea administrării unui probatoriu comun și perspectiva pronunțării unei soluții unice, care să rezolve conflictul dedus judecății în mod unitar.

Analizând excepția formulată, Tribunalul Teleorman a reținut că în cauză, față de obiectul cererii și faptul că reclamanții funcționează în cadrul aceluiași angajator, sunt incidente dispozițiile art. 59 C. proc. civ., având în vedere că pretențiile ce fac obiectul litigiului au aceeași cauză și între ele există o strânsă legătură, în condițiile în care se pretinde încadrarea tuturor în condiții de muncă deosebite.

Așa fiind, din perspectiva art. 269 alin. (3) Codul Muncii, competența de soluționare a cauzei, s-a apreciat că revine Tribunalului Cluj, sesizat inițial de toți reclamanții.

Astfel, prin sentința civilă nr. 185 din 11 martie 2021, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția de Conflicte de muncă, Asigurări Sociale și contencios administrativ și fiscal a fost admisă necompetența teritorială invocată de reclamantă și a fost declinată competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ ANTIDROG, în favoarea Tribunalului Cluj. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Teleorman competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, sub număr de dosar x/2020, reclamanta A., împreună cu alți 112 reclamanți au solicitat, în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ ANTIDROG, obligarea pârâtei la efectuarea tuturor demersurilor legale, administrative sau judiciare (incluzând, fără ca enumerarea să fie una limitativă/exhaustivă, formularea de cereri inclusiv în instanță dacă este necesar, emiterea de acte administrative normative sau individuale, modificare contracte de muncă etc.), în vederea stabilirii pentru reclamanți a încadrării posturilor în categoria celor de muncă în condiții deosebite, similar personalului instituției cu atribuții similare celor ale reclamanților dar încadrate ca funcționari publici cu statut special, cu cheltuieli de judecată.

În cauza de față a fost disjunsă cererea reclamantei A., cu domiciliul în județul Teleorman.

Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora:

"conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative".

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În consecință, în lumina dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant.

Se reține, de asemenea, că în temeiul dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Se observă că Tribunalul Cluj a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/2020, privind pe reclamanta menționată, formând un dosar nou pentru aceasta.

În dosarul nr. x/2020, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență supus analizei, Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei, pentru salariata domiciliată în județul Teleorman.

În speță, acțiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei AGENȚIA NAȚIONALĂ ANTIDROG la efectuarea tuturor demersurilor legale, administrative sau judiciare (incluzând, fără ca enumerarea să fie una limitativă/exhaustivă, formularea de cereri inclusiv în instanță dacă este necesar, emiterea de acte administrative normative sau individuale, modificare contracte de muncă etc.), în vederea stabilirii pentru reclamanți a încadrării posturilor în categoria celor de muncă în condiții deosebite, similar personalului instituției cu atribuții similare celor ale reclamanților dar încadrate ca funcționari publici cu statut special.

Astfel, fiecare dintre reclamanți urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă derulate în cadrul pârâtei, chiar dacă solicitarea dedusă judecății, precum și modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiași angajator. În speță, pentru o parte dintre reclamanți, instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competență ce operează ca urmare a dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Cluj, măsură ce nu poate fi cenzurată de instanța învestită cu prezentul regulator de competență.

În consecință, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 269 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Cluj, competent să judece cauza pentru reclamanții din dosarul nr. x/2020, care au locul de muncă/domiciliul pe raza județului Cluj, este competent să judece și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta din dosarul disjuns nr. x/2020, care nu are nici domiciliul și nici locul de muncă în circumscripția Tribunalului Cluj, ci pe raza teritorială a județului Teleorman, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competență.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.