Johanna Huber împotriva României

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 37296/04) direcționată împotriva României și pe care o cetățeană a acestui Stat, doamna Johanna Huber ("reclamanta"), a depus-o în fața Curții pe 5 august 2004, în temeiul art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul seu, dl. Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Pe 2 martie 2006, Curtea a decis să comunice petiția Guvernului. Prevalând se dispozițiile art. 29 § 3 din Convenție, a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

Pe 17 octombrie 1989, apartamentul nr. 2 de 97,57 m² (precum și terenul aferent și dependințele) casei situate la 1 rue Anda Călugăreanu, la București, care aparținuse reclamantei, a fost confiscat. Printr-o decizie din 7 decembrie 1989, societatea încărcată cu gestionarea bunurilor imobiliare ale Statului a pus la dispoziția reclamantei 80.000 lei, adică aproximativ 5.360 dolari americani la acea vreme. Reclamanta declară că nu a încasat această sumă.

Pe 19 noiembrie 1999, ca urmare a unei acțiuni în revendicare imobiliară, reclamanta a obținut o decizie definitivă constatând ilegalitatea confiscării și ordonând autoritățile să-i restituie apartamentul.

În pofida recunoașterii judiciare definitive a dreptului ei de proprietate, reclamanta s-a văzut în imposibilitatea de a-și recupera bunul pentru că, în vertu legii nr. 112/1995, Statul l-a vândut, pe 30 septembrie 1996, chiriașilor care-l ocupau.

Pe 4 septembrie 2000, reclamanta a cerut tribunalelor să constate nulitatea vânzării apartamentului litigios și restitirea acestuia. Ea susținea că confiscarea era abuzivă și ilegală, că Statul nu putea fi proprietar legitim al bunului și, prin urmare, nu putea legalic vinde acesta.

Ca urmare a procedurii, printr-o hotărâre din 20 februarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, deși recunoscând dreptul de proprietate al reclamantei, a respins acțiunea sub motivul că chiriașii erau cumpărători de bună credință. Înalta Curte nu a acordat nicio despăgubire reclamantei.

Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobiliare luate abuziv de Stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost modificată prin legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial pe 22 iulie 2005. Noua lege lărgește formele de despăgubire permițând beneficiarilor să aleagă între o compensație sub formă de bunuri și servicii și o compensație sub formă de despăgubire financiară echivalând cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei.

Dispozițiile relevante ale legii nr. 10/2001 (retipărite) așa cum sunt modificate de legea nr. 247/2005 se citesc după cum urmează: art. 1 "1. Bunurile imobiliare pe care Statul (...) s-a abuziv apropiat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, precum și cele luate de Statul în temeiul legii nr. 139/1940 privind rechiziționările, și care nu au fost încă restituite, vor fi obiectul unei restituiri în natură. 2. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, trebuie să se adopte măsuri de reparare prin echivalență. Ar putea fi vorba despre compensația prin alte bunuri sau servicii (...), cu acordul celui care cere, sau despre o despăgubire financiară acordată potrivit dispozițiilor speciale privind determinarea și plata despăgubirilor pentru bunurile imobiliare achiziționate abuziv. (...)" art. 10 "1) Atunci când clădirile intrate în patrimoniul Statului într-un mod abuziv au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură este ordonată pentru terenul liber și pentru construcțiile care nu au fost demolate, în timp ce măsuri reparatoare prin echivalență vor fi stabilite pentru terenurile ocupate și pentru construcțiile demolate. (...) 8) Valoarea construcțiilor pe care Statul s-a abuziv apropiat și care au fost demolate este determinată în funcție de valoarea lor de piață la ziua în care administrația se pronunță asupra cererii, stabilită conform normelor internaționale de evaluare pe baza informațiilor la dispoziția evaluatorilor. 9) Valoarea construcțiilor care nu au fost demolate și a terenurilor aferente pe care Statul s-a abuziv apropiat și care nu pot fi restituite în natură este determinată în funcție de valoarea lor de piață la ziua în care administrația se pronunță asupra cererii, în conformitate cu normele internaționale de evaluare." art. 20 "1) Persoanele care li s-au acordat despăgubiri în temeiul legii nr. 112/1995 pot, cu excepția cazului în care bunul imobiliar a fost vândut [unor terți] înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, să solicite restituirea în natură, cu condiția ca ele să ramburseze suma primită cu titlu de despăgubiri, corectată în funcție de rata inflației. 2) În cazul în care bunul imobiliar a fost vândut [unor terți] în condițiile prevăzute de legea nr. 112/1995 (...), cererea are dreptul la măsuri de reparare prin echivalență, până la valoarea de piață a bunului imobiliar, inclusiv terenul și construcțiile, determinată în conformitate cu normele internaționale de evaluare. Când cererea a primit despăgubiri în temeiul legii nr. 112/1995, are dreptul la diferența dintre valoarea de piață a bunului și suma primită cu titlu de aceste despăgubiri, corectată în funcție de rata inflației. (...)"

Articolele 13 și 16 din titlul VII al legii nr. 247/2005, de asemenea relevante în prezenta cauză, se citesc după cum urmează: art. 13 "1) Pentru a stabili suma finală a despăgubirilor care trebuie acordate potrivit acestei legi, va fi creată o Comisie Centrală a Despăgubirilor, în continuare Comisia Centrală, plasată sub autoritatea Primului Ministru (...)" art. 16 "1) Deciziile date de autoritățile competente pentru restituirea bunului menționate sume cu titlu de despăgubire (...) vor fi trimise la secretariatul Comisiei Centrale cel mai târziu 60 zile după intrarea în vigoare a acestei legi. 2) Cererile de restituire depuse în temeiul legii nr. 10/2001 (...) care nu au primit o răspuns la momentul intrării în vigoare a legii vor fi trimise (...) la secretariatul Comisiei Centrale (...) în termen de 10 zile de la data dării deciziilor autoritățile competente pentru restituirea bunului. 5) Secretariatul Comisiei Centrale va întocmi lista dosarelor menționate la alineatul 1 și 2 în care cererea de restituire în natură a fost respinsă. Aceste dosare vor fi apoi transmise autorității încărcate cu evaluarea, care va redacta raportul de evaluare. 6) (...) Autoritatea încărcată cu evaluarea va redacta raportul de evaluare potrivit procedurii prevăzute în acest scop și va transmite la Comisia Centrală. Raportul va conține suma despăgubirii care trebuie acordată. 7) Pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va pronunța decizia acordării despăgubirii sau va returna dosarul pentru o nouă evaluare."

Funcționarea societății pe acțiuni "Proprietatea" este descrisă în cauza Radu c. România (nr. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).

Legea nr. 247/2005 a fost modificată în ultima dată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial pe 29 iunie 2007 și referitoare la accelerarea procedurii de despăgubire pentru bunurile imobiliare luate abuziv de Stat. Potrivit art. 18¹ din titlul I al Ordonanței, când Comisia Centrală a decis acordul despăgubirilor al căror suma nu depășește 500.000 lei noi români ("RON"), beneficiarii pot opta între acțiuni la "Proprietatea" și acordul despăgubirilor financiare. Pentru sumele mai mari de 500.000 RON, persoanele interesate pot cere despăgubiri financiare până la 500.000 RON și vor primi acțiuni la "Proprietatea" pentru diferență. Potrivit art. 7 din titlul II al Ordonanței, în șase luni de la intrarea în vigoare a Ordonanței, Guvernul va trebui să stabilească regulile de desemnare a societății care să gestioneze "Proprietatea". PE DREPT

Curtea constată că acest grief nu este evident neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea observă de asemenea că nu se lovește de niciun motiv de inadmisibilitate și deci îl declară admisibil. B. Pe fond

Guvernul nu contrazice existența unei ingerințe în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor.

El susține în prim loc că ingerința este proporțională deoarece confiscarea bunului litigios a fost însoțită de punerea la dispoziția reclamantei a unei sume de 80.000 lei români [aproximativ 5.360 dolari americani la acea vreme].

În locul doi, Guvernul estimează că ar fi fost posibil pentru reclamantă să obțină o indemnitate în vertu legii nr. 10/2001 modificată de legea nr. 247/2005, ceea ce răspunde cerințelor art. 1 din Protocolul nr. 1. Consideră că în situații complexe cum ar fi cea din cauză, unde dispozițiile legislative au un impact economic pe întreaga țară, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o putere discreționară nu doar pentru alegerea măsurilor care să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale ci și pentru punerea în aplicare a acestora. El expune că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, pune principiul acordării unor despăgubiri echitabile și neploconate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertiize, și accelerează procedura de restituire sau despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea bunului imobiliar nu este posibilă, despăgubirile se fac prin emisiunea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare ("Proprietatea"), până la valoarea bunului stabilită prin expertise. Potrivit Guvernului, noul mecanism instituit de legea nr. 247/2005 asigură o despăgubire efectivă, conform cerințelor Convenției.

Guvernul estimează că în orice caz o eventuală întârziere în acordarea unei indemnități, în contextul unei despăgubiri neploconate, nu rupe echilibrul just care trebuie menținut între protecția proprietății persoanelor fizice și cerințele interesului general și nu obligă reclamanta să suporte o sarcină excesivă.

Reclamanta susține că autoritățile au vândut bunul ei din care Statul se aproprase abuziv în ciuda demersurilor sale în vederea restituirii. Ea consideră de asemenea că calea pe care Guvernul o lasă entrevede pentru obținerea unei reparații, și anume legea nr. 10/2001, nu constituie un mijloc eficace.

Curtea observă că reclamanta deține o decizie definitivă și irevocabilă ordonând autoritățile să-i restituie bunul litigios. Așa cum Curtea a deja constatat (vezi cauza Străin și alții, citat mai sus, § 38), existența dreptului ei de proprietate în vertu acelei decizii definitive nu era condiționată de alte formalități.

Curtea reamintește că deja a judecat că vânzarea de Stat a bunului unui altul unor terți de bună credință, chiar și când aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o lipsire de proprietate. O asemenea lipsire, combinată cu absența totală a despăgubirii, contrazice art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin și alții, citat mai sus, §§ 39, 43 și 59).

Mai mult decât atât, în cauza Păduraru citată mai sus, Curtea a constatat că Statul nu s-a conformat obligației sale pozitive de a reacționa în timp oportun și cu coerență în fața chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea bunurilor imobiliare intrate în posesia sa în vertu decretelor de naționalizare. A considerat de asemenea că incertitudinea generală astfel creată s-a răsfrânt asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitate de a recupera ansamblul bunului în timp ce dispunea de o hotărâre definitivă condamnând Statul să-i restituie (Păduraru, citat mai sus, § 112).

În cazul de față, Curtea nu vede motiv să se abată de la cauzele citate mai sus, situația de fapt fiind în esență aceeași. Ea observă că vânzarea de Stat a apartamentului nr. 2 al reclamantei în vertu legii nr. 112/1995, care nu permitea totuși vânzarea bunurilor confiscate ilegal, împiedică - chiar și azi - interesata să se bucure de dreptul ei de proprietate recunoscut printr-o decizie definitivă și irevocabilă.

În măsura în care Guvernul susține că este posibil pentru reclamantă să obțină titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare ("Proprietatea") pe baza legii nr. 10/2001, până la valoarea bunului stabilită prin expertise, Curtea observă că Proprietatea nu funcționează în prezent în mod susceptibil de a conduce la acordarea efectivă a unei indemnități reclamantei (vezi, printre altele, cauzele Radu, citat mai sus, Gabriel c. România, nr. 35951/02, § 31, 8 martie 2007; Săvulescu c. România, nr. 1696/03, § 30, 12 iulie 2007). Mai mult decât atât, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu țin seama de prejudiciul suferit din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii de persoanele care, cum ar fi reclamanta, au fost lipite de bunurile lor (Porteanu c. România, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006).

În ceea ce privește indemnitatea oferită reclamantei când Statul se aproprase bunului imobiliar în 1989, pe care reclamanta nu a încasat-o, Curtea observă că aceasta se ridica la 80.000 lei români, adică aproximativ 5.360 dolari americani potrivit informațiilor furnizate de Institutul Național de Statistică. Or, raportul de expertise produs de reclamantă stabilește valoarea de piață a apartamentului litigios la 222.645 EUR, iar cel prezentat de Guvern la 136.163 EUR. Prin urmare, nu poate fi susținut că suma oferită la confiscare reflecta valoarea reală a bunului (vezi Konnerth c. România, nr. 21118/02, § 76, 12 octombrie 2006) sau era rezonabilă în sensul jurisprudenței Curții (vezi, a contrario, Constantinescu c. România (hotărâre), nr. 61767/00, 14 septembrie 2004), și aceasta chiar și ținând seama de valoare pe care suma în cauză o avea la acea vreme. Mai mult, faptul că reclamantei i s-a propus o indemnitate în 1989, nu ar putea elibera autoritățile de obligația de a se conforma executării deciziei definitive din 19 noiembrie 1999.

Prin urmare, Curtea consideră că faptul că reclamanta a fost lipită de dreptul ei de proprietate asupra bunului, combinat cu absența unei despăgubiri adecvate timp de aproximativ opt ani, i-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, a existat în cazul de față o violare a acestei dispoziții.

Ținând seama de ansamblul elementelor la dispoziția sa, și în măsura în care este competentă să cunoască alegațiile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparență de violare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocoalele sale.

Rezultă din aceasta că această parte a cererilor este evident neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamanta solicită, cu titlu de prejudiciu material, restituirea apartamentului pentru care a fost recunoscută proprietară prin decizia din 19 noiembrie 1999 sau, în lipsa acesteia, acordarea sumei de 222.645 EUR, reprezentând valoarea actuală a bunului, așa cum stabilit printr-o expertise tehnică imobiliară.

Ea solicită de asemenea 50.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pentru suferințele cauzate de nerespectarea dreptului ei de proprietate.

În ceea ce privește prejudiciul material, Guvernul prezintă un raport de expertise (aviz) care estimează valoarea de piață a apartamentului la 136.163 EUR. În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul estimează, în prim loc, că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul moral susținut și pretinsa violare a Convenției. Argumentează de asemenea că un eventual prejudiciu moral ar fi suficient compensat de un constat de violare. Ca măsură subsidiară, Guvernul consideră că pretențiile reclamantei sunt excesive.

Curtea reamintește că a concluzionat cu violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție din cauza vânzării de Stat a bunului reclamantei, combinat cu absența unei despăgubiri adecvate.

Curtea estimează, în circumstanțele cauzei, că restituirea apartamentului litigios, așa cum ordonat de decizia definitiv din 19 noiembrie 1999, ar plasa reclamanta cât se poate de mult într-o situație echivalând cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost nerespectate.

În absența unui asemenea act de restituire din partea Statului pârât, Curtea decide că va trebui să verseze reclamantei, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentului.

La acest sens, Curtea observă o diferență importantă între valoarea bunului imobiliar așa cum a fost stabilit de cele două expertize prezentate de părți, diferență datorată în special metodelor tehnice utilizate. Ținând seama de informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 170.000 EUR.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut provoca reclamantei o stare de incertitudine și suferințe care nu pot fi compensate de constatarea violării. Ea estimează că suma de 2.000 EUR reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă. B. Cheltuieli și taxe

Reclamanta solicită de asemenea 10.000 EUR pentru cheltuielile și taxele suportate în fața jurisdicțiilor interne și pentru cele suportate în fața Curții. Ea susține că suma avansată cuprinde costul călătoriilor în România, onorarii de avocat și taxe de expertise.

Guvernul subliniază că reclamanta nu a prezentat nicio dovadă în sprijinul cererii.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În cazul de față, Curtea observă că reclamanta nu și-a detaliat cererile nici nu a trimis nici jusificative. Prin urmare, Curtea nu ar putea acorda nici o sumă la acest titlu. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procentaj. PRIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă cu privire la grievul bazat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 2 de 97,57 m², precum și terenul aferent și dependințele casei situate la 1 rue Anda Călugăreanu, la București, în termen de trei luni de la ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitiv în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție; b) că în lipsa unei asemenea restituiri, Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în același termen de trei luni, 170.000 EUR (o sută șaptezeci de mii euro) pentru prejudiciu material; c) că în orice caz, Statul pârât trebuie să verseze reclamantei 2.000 EUR (doi mii euro) pentru prejudiciu moral; d) că trebuie adăugat la sumele susmenționate orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit și că sumele în cauză vor fi convertite în valuta Statului pârât la rata aplicabilă la data rezolvării; e) că de la expirarea acelui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte de procentaj; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Dat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 21 februarie 2008 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 37296/04) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M me Johanna Huber (« la requérante »), a saisi la Cour le 5 août 2004, en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 2 mars 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Le 17 octobre 1989, l’appartement n o 2 de 97,57 m² (ainsi que le terrain afférent et les dépendances) de la maison sise au 1 er , rue Anda Călugăreanu, à Bucarest, ayant appartenu à la requérante, fit l’objet d’une confiscation. Par une décision du 7 décembre 1989, la société chargée de la gestion des biens immobiliers de l’État mit à la disposition de la requérante 80 000 lei, soit environ 5 360 dollars américains à l’époque. La requérante déclare ne pas avoir touché cette somme.

Le 19 novembre 1999, suite à une action en revendication immobilière, la requérante obtint une décision définitive constatant l’illégalité de la confiscation et ordonnant aux autorités de lui restituer l’appartement.

Malgré la reconnaissance judiciaire définitive de son droit de propriété, la requérante se vit dans l’impossibilité de récupérer son bien car, en vertu de la loi n o 112/1995, l’État l’avait vendu, le 30 septembre 1996, aux locataires qui l’occupaient.

Le 4 septembre 2000, la requérante demanda aux tribunaux de constater la nullité de la vente de l’appartement litigieux et sa restitution. Elle faisait valoir que la confiscation était abusive et illégale, que l’État ne pouvait pas être le propriétaire légitime du bien et, par conséquent, ne pouvait légalement vendre celui-ci.

A l’issue de la procédure, par un arrêt du 20 février 2004, la Haute Cour de cassation et de justice, tout en reconnaissant le droit de propriété de la requérante, rejeta son action au motif que les locataires étaient des acquéreurs de bonne foi. La Haute Cour n’octroya aucune indemnisation à la requérante. II.

La loi n o 10/2001 du 14 février 2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l’État entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989 a été modifiée par la loi n o 247 publiée au Journal officiel du 22 juillet 2005. La nouvelle loi élargit les formes d’indemnisation en permettant aux bénéficiaires de choisir entre une compensation sous forme de biens et services et une compensation sous forme de dédommagement pécuniaire équivalant à la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué en nature au moment de l’octroi de la somme.

Les dispositions pertinentes de la loi n o 10/2001 (republiée) telles que modifiées par la loi n o 247/2005 se lisent ainsi : Article 1 « 1. Les immeubles que l’État (...) s’est abusivement appropriés entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989, de même que ceux pris par l’État en vertu de la loi n o 139/1940 sur les réquisitions, et non encore restitués, feront l’objet d’une restitution en nature. 2. Si la restitution en nature n’est pas possible, il y a lieu d’adopter des mesures de réparation par équivalence. Il peut s’agir de la compensation par d’autres biens ou services (...), avec l’accord du demandeur, ou d’un dédommagement pécuniaire octroyé selon les dispositions spéciales concernant la détermination et le paiement de dédommagements pour les biens immeubles acquis abusivement. (...) » Article 10 « 1) Lorsque les bâtiments tombés dans le patrimoine de l’État d’une manière abusive ont été démolis totalement ou partiellement, la restitution en nature est ordonnée pour le terrain libre et pour les constructions qui n’ont pas été démolies, tandis que des mesures réparatrices par équivalence seront fixées pour les terrains occupés et pour les constructions démolies. (...) 8) La valeur des constructions que l’État s’est abusivement appropriées et qui ont été démolies est déterminée en fonction de leur valeur vénale au jour où l’administration statue sur la demande, établie selon les normes internationales d’évaluation à partir des informations à la disposition des évaluateurs. 9) La valeur des constructions qui n’ont pas été démolies et des terrains y afférents que l’État s’est abusivement appropriés et qui ne peuvent pas être restitués en nature est déterminée en fonction de leur valeur vénale au jour où l’administration statue sur la demande, conformément aux normes internationales d’évaluation. » Article 20 « 1) Les personnes qui se sont vu octroyer des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995 peuvent, sauf dans le cas où l’immeuble a été vendu [à des tiers] avant l’entrée en vigueur de la présente loi, en solliciter la restitution en nature, à charge pour elles de rembourser le montant reçu au titre des dédommagements, corrigé en fonction du taux de l’inflation. 2) Dans le cas où l’immeuble a été vendu [à des tiers] dans les conditions prévues par la loi n o 112/1995 (...), le demandeur a droit à des mesures de réparation par équivalence, à hauteur de la valeur vénale de l’immeuble, incluant le terrain et les constructions, déterminée conformément aux normes internationales d’évaluation. Lorsque le demandeur a reçu des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995, il a droit à la différence entre la valeur vénale du bien et le montant reçu au titre desdits dédommagements, corrigé en fonction du taux d’inflation. (...) »

Les articles 13 et 16 du titre VII de la loi n o 247/2005, également pertinents dans la présente affaire, se lisent ainsi : Article 13 « 1) En vue d’arrêter le montant final des dédommagements à octroyer selon la présente loi, sera créée une Commission centrale des dédommagements, ci-après la Commission centrale, placée sous l’autorité du Premier ministre (...) Article 16 « 1) Les décisions délivrées par les autorités compétentes pour restituer le bien mentionnant des sommes à titre de dédommagement (...) seront envoyées au secrétariat de la Commission centrale au plus tard 60 jours après l’entrée en vigueur de la présente loi. 2) Les demandes de restitution déposées en vertu de la loi n o 10/2001 (...) qui n’ont pas reçu de réponse au moment de l’entrée en vigueur de la loi seront envoyées (...) au secrétariat de la Commission centrale (...) dans un délai de 10 jours à compter de la date de la délivrance des décisions des autorités compétentes pour restituer le bien. 5) Le secrétariat de la Commission centrale dressera la liste des dossiers mentionnés aux alinéas 1 et 2 dans lesquels la demande de restitution en nature a été rejetée. Ces dossiers seront ensuite transmis à l’autorité chargée de l’évaluation, qui rédigera le rapport d’évaluation. 6) (...) L’autorité chargée de l’évaluation rédigera le rapport d’évaluation selon la procédure prévue à cet effet et le transmettra à la Commission centrale. Le rapport contiendra le montant du dédommagement à octroyer. 7) Sur la base du rapport d’évaluation, la Commission centrale prononcera la décision d’octroi de dédommagement ou renverra le dossier pour une nouvelle évaluation. »

Le fonctionnement de la société par actions « Proprietatea » est décrit dans l’affaire Radu c. Roumanie (n o 13309/03, §§ 18 ‑ 20, 20 juillet 2006).

La loi n o 247/2005 a été modifiée en dernier lieu par l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n o 81 du 28 juin 2007, publiée au Journal Officiel du 29 juin 2007 et portant sur l’accélération de la procédure d’indemnisation pour les immeubles pris abusivement par l’État. Selon l’article 18 1 du titre I de l’ordonnance, lorsque la Commission centrale a décidé l’octroi des dédommagements dont le montant ne dépasse pas 500 000 nouveaux lei roumains (« RON »), les bénéficiaires peuvent opter entre des actions à « Proprietatea » et l’octroi des dédommagements pécuniaires. Pour les montants supérieurs à 500 000 RON, les intéressés peuvent réclamer des dédommagements pécuniaires à hauteur de 500 000 RON, et se verront octroyer des actions à « Proprietatea » pour la différence. Selon l’article 7 du titre II de l’ordonnance, dans les six mois à compter de l’entrée en vigueur de l’ordonnance, le Gouvernement devra établir les règles de désignation de la société gérante de « Proprietatea ». EN DROIT I.

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint d’avoir subi une atteinte à son droit au respect de ses biens, en raison des décisions des tribunaux internes qui, tout en constatant l’illégalité de la confiscation et l’absence de titre valable de l’État sur l’appartement en question, ont finalement validé sa vente par l’État. L’article 1 du Protocole n o 1 dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle observe par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité et le déclare donc recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement ne conteste pas l’existence d’une ingérence dans le droit de la requérante au respect de ses biens.

Il fait valoir en premier lieu que l’ingérence est proportionnée puisque la confiscation du bien litigieux a été accompagnée de la mise à disposition de la requérante d’une somme de 80 000 lei roumains [environ 5 360 dollars américains à l’époque].

En deuxième lieu, le Gouvernement estime qu’il aurait été loisible à la requérante d’obtenir une indemnité en vertu de la loi n o 10/2001 modifiée par la loi n o 247/2005, ce qui répond aux exigences de l’article 1 du Protocole n o 1. Il considère que dans des situations complexes telles qu’en l’espèce, où les dispositions législatives ont un impact économique sur l’ensemble du pays, les autorités nationales doivent bénéficier d’un pouvoir discrétionnaire non seulement pour choisir les mesures visant à garantir le respect des droits patrimoniaux mais également pour leur mise en œuvre. Il expose que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n o 247/2005, pose le principe de l’octroi de dédommagements équitables et non plafonnés, fixés par une décision de la commission administrative centrale sur la base d’une expertise, et accélère la procédure de restitution ou d’indemnisation. Cette loi prévoit que, dans le cas où la restitution de l’immeuble n’est pas possible, l’indemnisation se fait par l’émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise. Selon le Gouvernement, le nouveau mécanisme institué par la loi n o 247/2005 assure une indemnisation effective, conforme aux exigences de la Convention.

Le Gouvernement estime qu’en tout état de cause un éventuel retard dans l’octroi d’une indemnité, dans le contexte d’un dédommagement non plafonné, ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre la protection de la propriété des individus et les exigences de l’intérêt général et n’oblige pas la requérante à supporter une charge excessive.

La requérante fait valoir que les autorités ont vendu son bien dont l’État s’était abusivement emparé en dépit de ses démarches en vue de sa restitution. Elle considère en outre que la voie que le Gouvernement laisse entrevoir pour l’obtention d’une réparation, à savoir la loi n o 10/2001, ne constitue pas un moyen efficace.

La Cour observe que la requérante détient une décision définitive et irrévocable ordonnant aux autorités de lui restituer le bien litigieux. Comme la Cour l’a déjà constaté (voir affaire Străin et autres , précité § 38) l’existence de son droit de propriété en vertu de ladite décision définitive n’était pas conditionnée à d’autres formalités.

La Cour rappelle avoir d’ores et déjà jugé que la vente par l’État d’un bien d’autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation en justice de façon définitive du droit de propriété d’autrui, s’analyse en une privation de propriété. Une telle privation, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, est contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 ( Străin et autres, précité, §§ 39, 43 et 59).

De surcroît, dans l’affaire Păduraru précitée, la Cour a constaté que l’État avait manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d’intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a également considéré que l’incertitude générale ainsi créée s’était répercutée sur le requérant, qui s’était vu dans l’impossibilité de recouvrer l’ensemble de son bien alors qu’il disposait d’un arrêt définitif condamnant l’État à le lui restituer ( Păduraru , précité, § 112).

En l’espèce, la Cour n’aperçoit pas de motif de s’écarter des affaires précitées, la situation de fait étant sensiblement la même. Elle note que la vente par l’État de l’appartement n o 2 de la requérante en vertu de la loi n o 112/1995, laquelle ne permettait pas, pourtant, de vendre les biens confisqués illégalement, empêche – aujourd’hui encore – l’intéressée de jouir de son droit de propriété reconnu par une décision définitive et irrévocable.

Pour autant que le Gouvernement fait valoir qu’il est loisible à la requérante d’obtenir des titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ) sur la base de la loi n o 10/2001, à hauteur de la valeur du bien établie par expertise, la Cour observe que Proprietatea ne fonctionne actuellement pas d’une manière susceptible d’aboutir à l’octroi effectif d’une indemnité à la requérante (voir, parmi d’autres, les affaires Radu , précitée, Gabriel c. Roumanie , n o 35951/02, § 31, 8 mars 2007 ; Săvulescu c. Roumanie , n o 1696/03, § 30, 12 juillet 2007). De surcroît, ni la loi n o 10/2001, ni la loi n o 247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d’une absence prolongée d’indemnisation par les personnes qui, comme la requérante, se sont vu priver de leurs biens ( Porteanu c. Roumanie , n o 4596/03, § 34, 16 février 2006).

En ce qui concerne l’indemnité offerte à la requérante lorsque l’État s’était approprié l’immeuble en 1989, que la requérante n’a pas encaissé, la Cour note qu’elle s’élevait à 80 000 lei roumains, soit environ 5 360 dollars américains selon les informations fournies par l’Institut national de statistique. Or, le rapport d’expertise produit par la requérante établit la valeur vénale de l’appartement litigieux à 222 645 EUR, et celui soumis par le Gouvernement à 136 163 EUR. Dès lors, il ne saurait être allégué que la somme offerte lors de la confiscation reflétait la valeur réelle du bien (voir Konnerth c. Roumanie , n o 21118/02, § 76, 12 octobre 2006) ou était raisonnable au sens de la jurisprudence de la Cour (voir, a contrario , Constantinescu c. Roumanie (déc.), n o 61767/00, 14 septembre 2004), et ce même en tenant compte de la valeur que la somme en question avait à l’époque. De plus, le fait pour la requérante de s’être vu proposer une indemnité en 1989, ne saurait dispenser, les autorités de se conformer à l’exécution de la décision définitive du 19 novembre 1999.

Dès lors, la Cour considère que le fait que la requérante a été privée de son droit de propriété sur son bien, combiné avec l’absence d’indemnisation adéquate depuis environ huit ans, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de ses biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1.

Dès lors, il y a eu en l’espèce violation de cette disposition. II.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

La requérante réclame, au titre de dommage matériel, la restitution de l’appartement dont elle a été reconnue propriétaire par la décision du 19 novembre 1999 ou, à défaut, l’octroi de la somme de 222 645 EUR, représentant la valeur actuelle du bien, telle qu’établie par une expertise technique immobilière.

Elle réclame aussi 50 000 EUR au titre de dommage moral pour les souffrances causées par la méconnaissance de son droit de propriété.

En ce qui concerne le préjudice matériel, le Gouvernement soumet un rapport d’expertise (avis) qui estime la valeur vénale de l’appartement à 136 163 EUR. S’agissant du dommage moral, le Gouvernement estime, en premier lieu, qu’il n’y a pas de lien de causalité entre le dommage moral allégué et la prétendue violation de la Convention. Il argue en outre qu’un éventuel dommage moral serait suffisamment compensé par un constat de violation. A titre subsidiaire, le Gouvernement considère que les prétentions de la requérante sont excessives.

La Cour rappelle qu’elle a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention en raison de la vente par l’État du bien de la requérante, combinée avec l’absence d’indemnisation adéquate.

La Cour estime, dans les circonstances de l’espèce, que la restitution de l’appartement litigieux, telle qu’ordonnée par la décision définitive du 19 novembre 1999, placerait la requérante autant que possible dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues.

A défaut pour l’État défendeur de procéder à pareille restitution, la Cour décide qu’il devra verser à la requérante, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle de l’appartement.

A cet égard, la Cour relève un écart important entre la valeur de l’immeuble telle qu’elle a été établie par les deux expertises produites par les parties, écart dû notamment aux méthodes techniques utilisées. Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 170 000 EUR.

La Cour considère que les événements en cause ont pu provoquer à la requérante un état d’incertitude et des souffrances qui ne peuvent pas être compensés par le constat de violation. Elle estime que la somme de 2 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi par la requérante. B. Frais et dépens

La requérante demande également 10 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour. Elle fait valoir que la somme avancée comprend le coût des voyages en Roumanie, les honoraires d’avocat et les frais d’expertise.

Le Gouvernement souligne que la requérante n’a produit aucune preuve à l’appui de sa demande.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, la Cour note que la requérante n’a pas ventilé ses demandes ni envoyé non plus de justificatifs. Dès lors, la Cour ne saurait accorder aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit restituer à la requérante l’appartement n o 2 de 97,57 m², ainsi que le terrain afférent et les dépendances de la maison sise au 1 er , rue Anda Călugăreanu, à Bucarest, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention ; b) qu’à défaut d’une telle restitution, l ’ État défendeur doit verser à la requérante, dans le même délai de trois mois, 170 000 EUR (cent soixante-dix mille euros) pour dommage matériel ; c) qu’en tout état de cause, l’État défendeur doit verser à la requérante 2 000 EUR (deux mille euros) pour préjudice moral ; d) qu’il convient d’ajouter aux sommes susmentionnées tout montant pouvant être dû à titre d’impôt et que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; e) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 février 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président