ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4800/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 11627/27.11.2017, prin care i-a fost soluționată cererea de plată nr. x/29.09.2017.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sentința nr. 1984 din 25 aprilie 2018, a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în primul rând, că în mod greșit prima instanță a aplicat prevederile Legii nr. 213/2015 și nu cele ale Legii nr. 136/1995, considerând că data la care au luat naștere raporturile juridice dintre părți este data pronunțării falimentului asigurătorului Societatea B. S.A și nu data la care a fost emisă polița RCA de către asigurător.

Totodată, a susținut că așa-zisa motivare a hotărârii atacate, prin care se apreciază că intenția legiuitorului a fost aceea de a proceda la plafonarea despăgubirii acordate de către Fond corespunzător unui contract de asigurare individual nu are niciun fel de fundament legal, fiind doar o încercare de a se găsi argumente pentru refuzul aplicării legii.

Or, ceea ce contează în cauză este faptul că nici pârâtul și nici prima instanță nu au adus argumente legale prin care să se combată împrejurarea că raportul juridic de garantare s-a născut la data nașterii raportului de asigurare contractuală (data emiterii poliței RCA), conform Legii nr. 71/2011 de aplicare a C. civ. - art. 102 alin. (1), și nu la data falimentului asigurătorului RCA.

În concluzie, a considerat că ceea ce interesează este data la care garanția legală se activează (data emiterii poliței) și nu când această garanție devine obligație subsidiară propriu-zisă, care se naște, "ipso jure", la data nașterii raportului de asigurare.

În opinia recurentei, susținerile primei instanțe cu privire la faptul ca Fondul este obligat la plata despăgubirilor în limita sumei de 450.000 RON, în temeiul Legii nr. 213/2015, pot avea acoperire legala numai pentru situațiile în care avem de-a face cu polițe RCA emise după intrarea în vigoare a acestei legi.

A arătat că, în cauză, cererea de plată formulată este condiționată de insolvența/falimentul asigurătorului RCA, întrucât acesta este un garant subsidiar și nu un debitor principal, acesta fiind, de altfel, motivul pentru care Fondul nu a putut avea calitate procesuală și nu a putut fi parte responsabilă civilmente în dosarul penal, interesele asigurătorului fiind reprezentate de lichidatorul judiciar.

În continuare, recurenta a făcut trimitere la prevederile art. 266 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014 care, din punctul său de vedere, nu trebuie interpretate că de la data prevăzută în text se naște dreptul de plată, pentru că dreptul la plată al asiguratului este unic și născut deja, nu ca drept pur și simplu, ci ca drept afectat de o dublă condiție suspensivă (producerea evenimentului asigurat, pe de o parte, și falimentul/insolvența asigurătorului, pe de alta parte) încă de la data emiterii poliței de asigurare.

Prin urmare, acest drept devine actual și, deci, eficace, abia în momentul producerii evenimentului asigurat și este valorificabil contra pârâtului (garant subsidiar) dacă și numai daca asigurătorul (debitor principal) este în insolvență/faliment.

Dacă însă asigurătorul RCA este în insolvență/faliment, cum este în cazul de față, cererea de plată trebuie să fie soluționată potrivit legii în vigoare la data nașterii dreptului asiguratului/beneficiarului asigurării/persoanei vătămate și nu potrivit legii în vigoare la data emiterii deciziei ASF (dată la care obligația de garantare devine actuală) și nici a legii în vigoare la data înregistrării cererii de plată (dată la care se deschide procedura de plată de către Fond - procedură supusă legii procesuale în vigoare la data înregistrării cererii de plată).

Potrivit recurentei, este gravă încercarea primei instanțe de a susține legalitatea plafonării în limita sumei de 450.000 RON, pe baza simplei interpretări a dorinței legiuitorului, apreciind că hotărârile trebuie să se bazeze pe lege și nu pe interpretări.

Așa cum a mai arătat, recurenta a precizat că principala lege aplicabilă în cauză este Legea nr. 136/1995, completată de către Ordinul nr. 10/2009 pentru punerea în aplicare a

Normelor privind Fondul de Garantare, făcând trimitere la art. 60 din lege.

Așadar, prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, reținute de prima instanță, operează începând cu data intrării in vigoare a respectivei legi așa încât nu sunt incidente în cauză, prin urmare a apreciat că se impune obligarea intimatului-pârât la plata întregii despăgubiri, nu doar la plata parțială.

În fine, în privința dreptului potestativ, invocat prima instanță, a susținut că nu se raportează la momentul falimentului asigurătorului RCA, ci la momentul emiterii poliței RCA, așa încât obligația de plată a Fondului s-a născut ca urmare a emiterii acestei poliție și nu ca urmare a falimentului asigurătorului RCA.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat excepțiile privind nulitatea și inadmisibilitatea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, se constată că este neîntemeiată, având în vedere că susținerile recurentei pot fi încadrate în motivele de casare invocate.

Referitor la excepția inadmisibilității recursului, invocată prin întâmpinare, cu motivarea că, în cauză, contrar susținerilor recurentei, sunt incidente prevederile

Legii nr. 213/2015, de asemenea, se reține că este neîntemeiată, criticile părții vizând aplicarea în timp a legii civile urmează să fie analizate din această perspectivă.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor intimatului și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 11627/27.11.2017, prin care i-a fost soluționată cererea de plată nr. x/29.09.2017.

Curtea de apel a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă, reținând că actul atacat este legal.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a făcut trimitere la considerentele sentinței atacate, prin care s-a reținut că intenția legiuitorului a fost aceea de a proceda la plafonarea despăgubirii acordate de către Fond corespunzător unui contract de asigurare individual, care, în opinia acesteia, nu au niciun fel de fundament legal, fiind doar o încercare de a se găsi argumente pentru refuzul aplicării legii.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie și nu conține motive străine de natura cauzei, așa încât respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată conține motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței și au fost examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, motivarea fiind clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Contrar susținerilor recurentei, prima instanță a explicitat aspectele analizate din perspectiva incidenței prevederilor Legii nr. 213/2005, îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Faptul că recurenta nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat.

1.2. Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate și criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin decizia contestată, autoritatea publică pârâtă a admis cererea de plată formulată de reclamantă (prin care se solicitase plata sumelor de 20.000 RON daune materiale, 150.000 euro daune morale și 1142 RON prestații lunare periodice acordate în dosarul penal nr. x/2016) doar pentru suma de 450 000 RON, respingând sumele solicitate ce depășesc acest cuantum.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esență, sunt centrate pe aplicarea legii civile în timp, apreciind că în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 136/1995, iar nu ale Legii nr. 213/2015, plata despăgubirilor în limita sumei de 450.000 RON, în temeiul Legii nr. 213/2015, intervenind doar pentru situațiile în care polițele RCA sunt emise după intrarea în vigoare a acestei legi, așa încât a apreciat că se impune obligarea Fondului la plata întregii despăgubiri, nu doar la plata parțială.

Se observă, în ceea ce privește legea substanțială aplicabilă în cauză, că argumentele aduse de recurentă susțin teoria potrivit căreia raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiții (producerea evenimentului asigurat și falimentul asigurătorului C.) și că data intrării în faliment a asigurătorului ori data depunerii cererii de plată nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii obligației legale de garantare care incubă intimatului.

Instanța de control judiciar constată însă că recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze cererea de plată în condițiile Legii nr. 213/2015, conform procedurilor reglementate de acest act normativ, nu în raport de Legea nr. 136/1995.

Nici în cuprinsul cererii de plată și nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat și nu a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 136/1995, așa încât intimatul-pârât a soluționat cererea de plată în raport cu voința manifestă de reclamantă și cu actul normativ în vigoare la data formulării cererii sale.

Totodată, se reține că în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 136/1995,având în vedere că acest act normativ nu mai era în vigoare la data depunerii cererii de plată, așa încât aceasta nu putea fi soluționată în baza lui, iar argumentele recurentei cu privire la momentul nașterii raportului de garantare nu conduc la o altă concluzie.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraților prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015, și art. 22 din Legea nr. 503/2004.

Conform art. 20 din Normă, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere

Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. (...)."

În temeiul art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

În conformitate cu acest text de lege, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naște la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

De asemenea, art. 266 din Legea nr. 85/2014 prevede:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Prin urmare, din conținutul prevederilor legale menționate, rezultă că s-a stabilit în mod clar și previzibil momentul la care se naște dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, așa încât susținerile recurentei referitoare la nașterea acestui drept la momentul încheierii poliței RCA nu pot fi primite.

Așa fiind, se constată că între intimat și recurentă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii.

Contrar susținerilor recurentei, nicio prevedere legală invocată de către aceasta nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, pentru că Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

În acest condiții, rezultă că există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurentă și asigurătorul C. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 din C. civ., și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, respectiv Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, pentru că dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului.

În concluzie, în cauză nu se poate susține că a fost nesocotit principiul constituțional al neretroactivității legii civile, așa încât susținerile recurentei, potrivit cărora momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii contractului de asigurare, nu pot fi primite, aceasta făcând confuzie între reglementarea legală a obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului.

Cât privește art. 60 din Legea nr. 136/1995, invocat, la care face trimitere Ordinul nr. 10/2009 (privind completarea legii) pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de Garantare, se reține că acesta a fost abrogat prin art. 41 lit. a) din Legea nr. 213/2015, cum corect a arătat intimatul.

Prin urmare, legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a Societății de B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) și a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (29.09.2017).

Referitor la critica recurentei potrivit căreia în mod greșit prima instanță a susținut legalitatea plafonării despăgubirilor în limita sumei de 450.000 RON, de asemenea, instanța de control judiciar apreciază că nu poate fi primită.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 definește plafonul de garantare la lit. e), "plafon de garantare - nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, stabilit conform prevederilor prezentei legi".

Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, "Plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment."

În cauză, se constată că intimatul-pârât a reținut calitatea recurentei-reclamante de creditor de asigurare, însă a apreciat că solicitarea formulată poate fi acceptată la plată, în condițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, respectiv aceasta poate recupera în limita plafonului de garantare o sumă de maxim 450.000 RON, plafon care se aplică pe creditor de asigurare.

Înalta Curte constată că, prin prevederile legale menționate, scopul legiuitorului, în sensul de a se proceda la plafonarea despăgubirii acordate de Fond corespunzător unui contract de asigurare individual, este clar, acesta constituind, în sensul legii, elementul esențial pentru definirea atât a creanței de asigurare, cât și a creditorului de asigurare.

Prin urmare, plafonarea despăgubirii acordate este instituită prin lege, recurenta având însă posibilitatea înscrierii creanței la masa credală a asiguratorului, în condițiile legii insolvenței, pentru diferența din suma solicitată și neobținută, având același rang de preferință ca Fondul (art. 17 din Legea nr. 213/2015).

Fondul de garantare acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii, cu atât mai mult a obligațiilor asiguratorului, în faliment.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepțiile invocate de intimatul-pârât, prin întâmpinare.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile privind nulitatea și inadmisibilitatea recursului.

Respinge recursul, formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1984 din 25 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 octombrie 2020.