ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5231/2020

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat instanței anularea deciziilor nr. 2250 și 2252 din 18.10.2016, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 6.561,71 RON, dintre care: 2.424 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco, 921,12 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 03.12.2015, 814,68 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obținute în Dosarul x/2015, precum și obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluționării prezentului litigiu. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin sentința nr. 11636/19.09.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în Dosarul nr. x/2015, a fost admisă cererea în pretenții formulată de A. și s-a dispus obligarea societății B. la plata sumelor de 2.424 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco, penalități de întârziere aferente debitului principal în valoare de 0,1%/zi de întârziere și 814,68 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obținute în dosarul x/2015 Având în vedere că societatea B. se află în procedura falimentului, A. s-a adresat FGA cu o cerere prin care a solicitat plata sumei de 4.159,8lei. Soluționând cererea de plată formulată, FGA a emis Decizia 2250 din 18.10.2016 și 2252/18.10.2016, prin care a respins cererea motivat de faptul că Fondul a efectuat deja către A. plăți în valoare de 450.000 RON, acesta fiind plafonul maxim permis potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Deși nu se precizează expres, plățile făcute în limita sumei de 450.000 RON au fost efectuate în baza altor cereri de plată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1902 din 23 mai 2017, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat deciziile nr. 2250/18.10.2016 și nr. 2252/18.10.2016, emise de pârât, a obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererile ce au făcut obiectul deciziilor anulate și să plătească 50 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond atât reclamanta A. S.A. cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au declarat recurs. I. Recurenta-reclamantă A. S.A., prin motivele de recurs formulate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că sentința recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material, litigiul dedus judecății fiind guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015. Raportul juridic de garantare și raportul principal de asigurare s-au născut în același moment, ca urmare a încheierii poliței RCA emisă de B.. Falimentul B. nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare. În ceea ce privește publicarea falimentului B., acesta nu reprezintă altceva decât momentul la care, un drept născut în baza unui raport juridic preexistent, a devenit eficace. Cu alte cuvinte, garanția datorată de FGA a existat (în virtutea legii) pe toată durata raportului principal de asigurare, însă ea s-a activat abia la momentul îndeplinirii celor două condiții, respectiv producerea evenimentului asigurat - activarea asigurării și intervenirea falimentului societății de asigurări - activarea garanției datorată de FGA. În ceea ce privește momentul formulării cererii de plată adresată FGA, acesta în nici un caz nu poate marca momentul nașterii raportului de garantare. Cererea de plată a putut fi formulată tocmai ca urmare a faptului că exista deja un raport juridic de garantare, pe care s-a și întemeiat de altfel. În concluzie, făcând aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1), (2) și (5) din noul C. civ., raportat la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, este de netăgăduit faptul că raportul legal de garantare s-a născut odată cu raportul principal de asigurare, la momentul încheierii poliței RCA. În opinia recurentului, soluția prin care instanța de fond a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 a fost dată cu aplicarea eronată dispozițiilor art. 6 alin. (1), (2) și (5) din noul C. civ., raportat la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție. Hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 13,14 și 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE și art. 21 alin. (3) din Constituția României, privind dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. Prin urmare, în considerarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, care consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ si care conferă instanței posibilitatea să reformeze decizia administrativă dedusă judecății, ca urmare a anulării deciziei contestate, se impunea și obligarea Fondului la plata sumei indicată în cererea de plată. Pe de altă parte, soluția de admitere în parte a cererii, în sensul obligării FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată (chiar și cu condiția respectării aspectelor tranșate de către instanță), ignoră efectele evocate supra și încalcă dreptul A. la soluționarea procesului (adică a întregii dispute cu FGA) într-un termen rezonabil. De asemenea, recurentul consideră că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 16 din Norma 16/2015 a ASF privind Fondul de garantare a asiguraților, din analiza căruia rezultă obligația direcțiilor de specialitate și, ulterior, a comisiei specială din cadrul FGA de a analiza cererea de plată într-o singură etapă, sub toate aspectele, inclusiv cele tehnice (fiecare direcție de specialitate cu privire la aspectele pentru care este competentă). II. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, în motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susține caracterul contradictoriu al motivării primei instanțe în ceea ce privește posibilitatea reclamantei de a beneficia de plată în condițiile în care a constatat că aceasta nu este creditor de asigurare. O prima observație este aceea că art. 22 și art. 23 din Norma ASF nr. 16/2015 sunt emise de ASF în aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 și nu în completarea acestora. În ceea ce privește aplicabilitatea acestei norme, se arată că prin reglementările pe care ASF este abilitată să le emită în ceea ce privește executarea prevederilor Legii nr. 213/2015, această instituție nu poate să lărgească sfera beneficiarilor acestei legi și nici să instituie excepții de la aplicarea plafonului de garantare. Așadar, raportat la aceste dispoziții care instituie reguli de tehnică legislativă nu s-ar putea reține că prin emiterea Normei ASF nr. 16/2015 s-ar fi putut largi sfera beneficiarilor Legii nr. 213/2015. Procedând în acest fel prima instanța a interpretat greșit și apoi a aplicat greșit aceste prevederi unei situații de fapt care nu reclamă aplicabilitatea acestor dispoziții. În mod nelegal a înlăturat prima instanța susținerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. S.A. și implicit puterea de lucru judecat. În condițiile în care instanța de fond a reținut în considerentele hotărârii judecătorești că, nu s-a stabilit categoria de creditor de asigurare în care se încadrează reclamanta, în analizarea calității de unic creditor de asigurare a reclamantei-intimate, s-au avut în vedere creanța reclamantei, creanță de asigurare proprie și exclusivă, în condițiile în care își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în cazul nostru B. S.A. - în faliment. Dreptul de regres este un drept propriu asigurătorului CASCO care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat. De altfel, art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 stipulează că, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări. Or "creditorul de asigurări" nu este definit ca atare în Legea nr. 85/2014, aceasta făcând trimitere la definiția din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare a "creditorului de asigurări" (art. 244 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Articolul 2210 C. civ. vorbește despre subrogarea asigurătorului, în limitele indemnizației plătite, împotriva celor răspunzători de producerea pagubei - cel răspunzător fiind persoana care a săvârșit delictul, pentru care poate plăti asigurătorul său RCA - dar asta numai pentru că "vinovatul" asigurat RCA, "răspunzător" de evenimentul rutier a avut diligenta să se asigure RCA și a plătit prime de asigurare - astfel că asigurătorul RCA, care a beneficiat de prime și a făcut profit, poate să plătească pentru acesta. Or, în situația în care se reține că reclamanta nu este creditor de asigurare aceasta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 213/2015, plata indemnizațiilor/despăgubirilor se poate face doar către un creditor de asigurare și în baza acestui act normativ. Dimpotrivă, în situația în care s-ar reține ca reclamanta este creditor de asigurare, plata de către Fond a creanțelor de asigurări se poate face doar în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare. În aceasta situație însă raportarea plafonului nu se poate face la persoana vătămată, deoarece reclamanta nu solicită plata creanței în calitate de reprezentant legal sau convențional al acesteia, ci în nume propriu.

Apărările formulate în cauză Părțile au formulat întâmpinări reciproce prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Incidente procedurale Având în vedere că prin încheierea din 30 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație, secția contencios administrativ și fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constatând că prezenta cauză și dosarul nr. x/2017 au un obiect similar și că problema de drept suspusă judecății este identică, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora " cauzele similare, aflate pe rolul instanțelor judecătorești, pot fi suspendate până la soluționarea sesizării" s-a dispus suspendarea judecării cauzei. Cauza a fost repusă pe rol după pronunțarea Deciziei nr. 29/02.03.2020, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate. Cu toate că au fost invocate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza și va răspunde criticilor formulate prin considerente comune. Din actele și lucrările dosarului rezultă recurenta-reclamantă în calitate de asigurător CASCO, a achitat asiguratului său prejudiciul produs în urma unui accident de circulație de o terță persoană asigurată, la rândul său, pentru răspundere civilă la B. S.A.. Ca urmare a plății, recurenta-reclamantă s-a subrogat în drepturile asiguratului, în temeiul art. 2210 C. civ., iar în conformitate cu prevederile art. 1 și 2 al art. 1597 din același cod subrogația și-a produs efectele din momentul plății, inclusiv împotriva celor care au garantat obligația". Persoana prejudiciată ca urmare a accidentului de circulație avea dreptul, în calitate de persoană păgubită să obțină o reparare a prejudiciului produs prin accidentul de circulație. Întrucât această persoană a preferat să își valorifice drepturile sale decurgând dintr-un contract de asigurare facultativă CASCO recurenta-reclamantă a fost obligată, în temeiul contractului de asigurare, să plătească despăgubirea solicitată de asiguratul său. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului care vizează, în esență, înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON. Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept: - dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. - dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că, "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte". Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) fiind corectă. În atare situație nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că respingerea cererii de plată a despăgubirilor pe motiv că recurenta-reclamantă a depășit plafonul instituit de Legea 213/2015 nu are temei legal, motiv pentru care a anulat decizia contestată. Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.