ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4245/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13.01.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. (în continuare "A.") a chemat în judecată pe pârârtul Fondul de Garantare a Asiguraților (în continuare "FGA"), solicitând anularea Deciziei FGA nr. 3265/27.12.2016; obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 19.580,23 RON, compusă din: 12.230 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco, 7.350,23 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate prin aplicarea procentului de 0,1% asupra numărului de zile de întârziere, în conformitate cu articolul 64, pct. 4, Ordinul CSA 14/2011, obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluționării prezentului litigiu.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2569 din 23 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 3265/27.12.2016 emisă de pârât, a fost obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă cu privire la suma de 19.580,23 RON, au fost respinse celelalte cereri ale reclamantei ca neîntemeiate, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 1350 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 2569 din 23 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate si, reținând cauza spre rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată formulată de intimata-reclamanta A. S.A. și obligarea acesteia la plata tuturor cheltuielilor de judecata efectuate în legătura cu soluționarea prezentei cauze. Recurentul-pârât a susținut, în esență, că hotărârea primei instanțe este nelegala, fiind pronunțată cu analizarea altui raport juridic decât cel dedus judecații de către intimata-reclamantă; a fost dată cu nesocotirea unor prevederi legale ce reglementează, pe de o parte, momentul nașterii dreptului creditorilor de asigurări dea solicita plata de despăgubiri de la FGA iar, pe de alta parte, mecanismul garantării în ipoteza deschiderii procedurii falimentului unui asigurător, hotărârea conținând motive străine de natura pricinii. Astfel, recurentul a susținut că hotărârea de fond este data cu o motivare străina de natura cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța de fond in mod greșit face analiza sa cu raportare exclusiva la "raportul juridic de asigurare contractuala RCA", deși intimata-reclamanta a suspus judecații dreptul sau de regres izvorât din plata indemnizației făcuta asiguratului sau CASCO, ca urmare a vătămării suferite din culpa unui asigurat RCA la asigurătorul B. S.A.. Fata de susținerile intimatei-reclamante din acțiune este evident ca analiza făcută de instanța de fond a "raportului de asigurare contractuala RCA" este total greșita, motivele hotărârii fiind astfel străine de natura pricinii. Instanța de fond conchide greșit ca dispozițiile Legii nr. 136/1995 se aplica tuturor raporturilor de garantare si contractelor de asigurare încheiate pana la data de 26 iulie 2015 inclusiv, în timp ce Legea nr. 213/2015 se aplica raporturilor de garantare si contractelor de asigurare încheiate începând cu data de 27 iulie 2015. Dreptul de regres al intimatei-reclamante este fără tăgadă dreptul dedus judecații si pretins încălcat de către pârâtă prin decizia contestata in prezenta cauza, iar principala critică adusă de intimată deciziei emise de FGA este încălcarea acestui drept dobândit prin subrogare in drepturile asiguratului sau plătit, potrivit dispozițiilor art. 2210 C. civ., nicidecum "raportul de asigurare contractuala RCA". Raportul de asigurare RCA încheiat de către vinovatul de producerea riscului asiguratpentru care intimata a plătit asiguratului sau CASCO constituie doar premisa atragerii răspunderii asigurătorului B. S.A., potrivit titlului executoriu de care se prevalează intimata-reclamanta, dar acest contract de asigurare nu a fost dedus judecății în cauzade fata, pentru că izvorul dreptului intimatei supus judecății este dreptul de regres, iar contractul RCA nu a fost accesat de către păgubit, acesta preferând sa se îndrepteîmpotriva asigurătorului sau CASCO, așa cum învederează intimata in acțiune. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța ignoră în mod vădit nelegal dispozițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora, de la data constatării stării de insolvență a societății de asigurare se naște dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare; pornește de la o premisă greșită, respectiv aceea că ar exista un raport juridic de garantare, ca urmare si odată cu încheierea contractului de asigurare tip RCA; ignoră cu desăvârșire aspectul fundamental ca un raport juridic de garantare nuse concretizează în niciun fel anterior datei constatării stării de insolvență a societățiide asigurare si depunerii cererii de plata la FGA. Astfel, într-un prim aspect, recurentul a arătat că, instanța de fond se afla într-o gravă eroare chiar si daca elementele "raportului de drept substanțial" si ale celui de "drept procesual" erau corect stabilite sau măcar păstrate consecvent, de vreme ce concluzia analizei infirmă total premisa de la care s-a pornit: raportul de asigurare contractuala, plata despăgubirii asiguratului, plata prin subrogație legala adespăgubirii de către asigurător, acțiunea recursorie (in regres) împotriva asigurătorului a celui subrogat-mențiuni care evident fac trimitere la dreptul de regresdedus judecății de către A. și pretins încălcat de FGA prin decizia contestata înprezenta cauza, drept de regres întemeiat pe contractul CASCO si nicidecum pe cel RCA. Sub un al doilea aspect, s-a susținut că din interpretarea coroborată a dispozițiilor exprese cuprinse în art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, rezulta in mod neechivoc faptul ca, dreptul creditorilor de asigurări de asolicita despăgubiri de la Fondul de garantare se naște la data deschiderii procedurii falimentului asigurătorului B.. Contrar celor reținute de către prima instanță, fata de prevederile clare si neechivoce anterior amintite, rezulta ca dreptul A. de a solicita plata sumelor cuvenite cu titlu de despăgubiri si obligația corelativa a FGA de a face aceste plăți, s-au născut la data publicării Deciziei ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiara și declanșarea procedurii de faliment si retragerea autorizației de funcționare a Societății de B. S.A., respective la data de 31.08.2015, data la care era in vigoare Legea nr. 213/2015 si nu Legea nr. 136/1995. Sub al treilea aspect, recurentul solicită să se constatate, contrar celor reținute de prima instanță, că, în speța, între FGA si A. nu exista un raport juridic de garantare, născut odată cu încheierea poliței RCA si nu un drept de garantare născut intre asiguratul CASCO si FGA. În acest sens, recurenta arată că între A. și FGA, nu exista raporturi contractuale de asigurare directe/raporturi de garantare accesorii acestora, cu atât mai puțin unele provenite din contractele de asigurare de tip RCA încheiate cu asigurătorul B. S.A. aflat in faliment.

Apărările formulate în recurs Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-pârât a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimate-reclamantă. Astfel, a aratat că FGA a considerat contestatoarea ca unic creditor de asigurare, în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004, creditoarea subrogându-se în drepturile persoanei păgubite, definite ca și creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 republicată, solicitând prin cererea de plată suma ce i se cuvenea din disponibilitățile FGA, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor impuse de acest act normativ. În aceste condiții, în opinia recurentului, contestatoarea a formulat cerere de plată la FGA ca și creditor de asigurare, în condițiile și limitele Legii nr. 213/2015, inclusiv cu aplicarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv a plafonului de garantare pe un creditor de asigurare, aspecte interpretate greșit de instanța de fond. De asemenea, recurentul-pârât a apreciat că interpretarea dată de judecătorul fondului este de natură să încalce flagrant scopul înființării FGA, precum și modalitatea de funcționare a mecanismului protecției prevăzut de art. 2 alin. (1) și (3) și art. 11 din Legea nr. 213/2015. În fine, a solicitat înlăturarea argumentelor formulate în apărare de intimată față de susținerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. S.A.. 5. Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 2 octombrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților, când a fost acordat un nou termen de judecată la data de 30 octombrie 2020. La termenul din data de 30 octombrie 2019 judecarea cauzei a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., iar la termenul din 2 decembrie 2020, cauza a fost repusă pe rol, la cererea intimatei-reclamante, având în vedere că nu mai subzistă motivul suspendării, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțându-se prin Decizia nr. 29/02.03.2020 asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic de nelegalitate formulate prin recurs sunt menite să sprijine interpretarea autorității pârâte cu privire la plafonul maxim de despăgubire de care poate beneficia reclamanta potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât susținând că decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de lege pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare. Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei, având în vedere, totodată și concluziile orale ale recurentului-reclamant în sensul menținerii sentinței instanței de fond în raport de Decizia nr. 29/2020 a ÎCCJ. Astfel, instanța de control judiciar reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte." În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire: "157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat. 158. În contextul dat, prezintă importanță și faptul că scopul înființării Fondului de garantare, astfel cum este menționat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilitățile sale a despăgubirii/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorii în cazul insolvenței unui asigurător." 159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăților către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraților, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptățite la recuperarea prejudiciului. 160. În consecință, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privește fiecare creanță deținută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare." Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia, conform susținerilor recurentului-pârât. Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.