ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4393/2020

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată la data de 13.09.2017, reclamanta A., având calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei Bacău, a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției, solicitând anularea parțială a Ordinului nr. 0476/C/24.05.2017 emis de Ministrul Justiției și emiterea unui nou ordin de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015, sumă ce urmează a fi majorată cu 10% având în vedere Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Prin sentința nr. 169 din 22 ianuarie 2018, Curtea de Apel București a admis acțiunea, a anulat parțial Ordinul nr. 0476/C/24.05.2017 în ceea ce o privește pe reclamantă și a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unor noi ordine de salarizare pentru reclamantă cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv a unei valori de referință sectorială de 445 RON pentru perioada 01.12.2015 - 01.10.2016.

Totodată, a obligat pârâtul să vireze Tribunalului București fondurile necesare achitării pentru reclamantă a diferenței de drepturi salariale.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivare a susținut că instanța de fond, fără temei legal, a admis acțiunea reclamantei, în sensul obligării la recalcularea indemnizației acesteia în raport cu valoarea de referință sectorială de 405 RON, începând cu 9.04.2015, în condițiile în care la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 nu existau în plată indemnizații la care să fie aplicată valoarea de referință sectorială de 405 RON.

A arătat recurentul pârât că la data de 21.12.2016 a fost emis OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, în baza art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 3 indice 1 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 57/2015 și mai ales ca urmare a Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate a art. 3 indice 1 alin. (1) indice 2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016.

Prin decizia nr. 794/2016, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a art. 3 alin. (11)- 14 din O.U.G. nr. 57/2015, alineate care au fost introduse prin O.U.G. nr. 43/2016. în soluționarea excepției, Curtea a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a art. 3 alin. 14din O.U.G. nr. 57/2015, ca neîntemeiată excepția art. 3 alin. (1)' - 13 din O.U.G. nr. 57/2015 și a admis excepția de neconstituționalitate a art. 3 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015, stabilind că nivelul maxim trebuie să includă și drepturile obținute prin hotărâri judecătorești, fiind respinse celelalte aspecte, după cum am arătat.

Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale a fost subliniată chiar prin decizia nr. 839/2009, dar și prin alte decizii ale Curții, astfel că pretențiile reclamantei pe o perioadă anterioară acestora nu sunt admisibile.

De altfel, începând cu luna februarie 2017, intimata reclamantă a primit indemnizația majorată cu valoarea de referință sectorială de 405 RON, la care s-a aplicat procentul de 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, conform art. 1 alin. (1) din OMJ nr. 219/C/01.02.2017.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare în cauză.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este fondat exclusiv în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu titlu preliminar, se reține că, potrivit art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut", această pronunțare implicând, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, obligația de a analiza fiecare capăt de cerere, precum și apărările formulate de părți, pe baza probelor administrate, în vederea stabilirii corecte a situației de fapt și cu aplicarea corespunzătoare a normelor și principiilor de drept incidente.

Or, Înalta Curte constată că împrejurările de fapt și problemele de drept puse în discuție prin acțiune și prin apărările formulate de către pârât nu și-au găsit analiza și rezolvarea prin hotărârea recurată.

Astfel, judecătorul fondului nu face în cuprinsul sentinței referire la susținerile/apărările părților și la înscrisurile depuse la dosar în probațiune, unele considerente fiind chiar străine de pricină (spre exemplu, "analiza" cererilor de actualizare a sumei și, respectiv, de plată a dobânzilor penalizatoare, cu care însă nu a fost învestit în cauză).

Totodată, nu se poate reține că instanța de fond ar fi intrat în vreun fel în cercetarea pe fond a cererii cu care a fost învestită, în condițiile în care prin acțiune se solicitase anularea parțială a Ordinului nr. 0476/C/24.05.2017 (depus, de altfel, la dosar) și obligarea recurentului pârât Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare, în timp ce considerentele sentinței se referă la un alt ordin.

În acest sens, Înalta Curte constată că judecătorul fondului s-a referit în mod expres, în considerentele hotărârii recurate, la nelegalitatea Ordinului nr. 1490/C/24.05.2017 (și la obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită noi ordine de salarizare pentru alte persoane decât intimata reclamantă), în timp ce prin acțiunea introductivă actul administrativ contestat a fost precizat de intimata reclamantă ca fiind Ordinul nr. 0476/C/24.05.2017, nerezultând analiza pe care instanța ar fi făcut-o cu privire la legalitatea acestuia din urmă.

De asemenea, prin dispozitiv s-au stabilit obligații în sarcina sau în raport cu Tribunalul București, care nu a fost parte în cauză, nefiind chemat în judecată de reclamantă (care nici nu este judecător la această instanță, ci la Judecătoria Bacău).

Față de aceste împrejurări, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3), în conformitate cu care "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", precum și prevederile art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanța supremă, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea recurată, Înalta Curte - constatând că prima instanță în mod greșit nu a intrat în cercetarea fondului acțiunii - apreciază recursul ca fiind fondat în limitele arătate, urmând să caseze sentința și să trimită cauza spre rejudecare în fond aceleiași instanțe.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 496 și art. 497 raportate la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 169 din 22 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2020.