ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4390/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 31 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat să se constate refuzul pârâtului de a-i soluționa petiția cu nr. x/31.12.2015 în termenul legal prevăzut de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările si completările ulterioare si Ordinul președintelui CNCD nr. 144/2008 privind procedura internă de soluționare a petițiilor si sesizărilor.

Prin sentința civilă nr. 3892 din 6 decembrie 2016, Curtea de Apel București a admis excepția lipsei de interes și a respins cererea de chemare în judecată formulată de A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca lipsită de interes.

Împotriva sentinței meționate la pct. I.2 a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 201 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că întâmpinarea se comunică reclamantului, care este obligat să depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare. Astfel, așa cum s-a consemnat prin încheierea de la primul termen de judecată din 25.10.2016, instanța i-a comunicat în timpul procesului întâmpinarea formulată de pârât, însă nu i-a precizat și că are dreptul și chiar obligația să depună răspuns la întâmpinare în termenul de 10 zile prevăzut de art. 201 alin. (2) C. proc. civ.. Procedând astfel, instanța ar fi încălcat principiul egalității în drepturi (părțile în litigiu trebuie să se afle pe picior de egalitate pe parcursul tuturor fazelor procesuale).

Din perspectiva motivului de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că hotărârea cuprinde atât motive contradictorii, cât și motive străine de natura cauzei. Admițând excepția lipsei de interes a capătului de cerere principal având ca obiect obligarea pârâtului să soluționeze petiția sa, deși, capătul principal al cererii de chemare în judecată îl reprezintă constatarea încălcării de către pârât a prevederilor legale ale O.G. nr. 137/2002 și ale Ordinului nr. 144/2008, în opinia recurentului, instanța a înțeles greșit obiectului dedus judecății, ceea ce a condus la nepronunțarea și asupra capătului de cerere accesoriu privind acordarea de despăgubiri.

Or, capătul principal al cererii este în strânsă concordanță cu art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind evident, astfel, că instanța a pronunțat o hotărâre străină de capătul principal al cererii și în contradictoriu cu prevederile articolelor menționate.

Recurentul-reclamant susține că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Astfel, instanța a interpretat și aplicat eronat prevederile art. 33 C. proc. civ., întrucât chiar și în situația în care pârâtul a emis un răspuns după termenul legal, instanța nu trebuia să oprească judecata pe fond a cererii. De asemenea, instanța a încălcat și art. 22 alin. (2) același Cod, potrivit căruia "judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și aplicarea corectă a legii, în sensul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Prin concluzii scrise, înregistrate la dosar la data de 1 octombrie 2019, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurent.

Prin rezoluția din 26 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 2 octombrie 2019, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a prevederilor legale incidente, Înalta Curte reține că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte remarcă mai întâi că primul motiv de recurs invocat, și anume art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), nu are incidență în cauză.

Simpla susținere a recurentului-reclamant că instanța a încălcat prevederile art. 201 alin. (2) C. proc. civ., fără să demonstreze vătămarea ce i-a fost produsă prin nedepunerea răspunsului la întâmpinare în termenul de 10 zile stipulat de acest text de lege, nu este de natură să susțină incidența cazului de casare invocat. Așa cum rezultă din cuprinsul încheierii din 25 octombrie 2016, întâmpinarea formulată de pârât a fost comunicată în cursul ședinței de judecată de la acea dată, prin fotocopierea de către reclamant a exemplarului din dosarul cauzei, iar ulterior, până la următorul termen de judecată acordat în cauză la 6 decembrie 2016, a depus răspuns la întâmpinare (atașat la dosarul de fond), de care pârâtul avea posibilitatea să ia cunoștință de la dosarul cauzei, potrivit art. 201 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

În condițiile arătate, nu se poate reține încălcarea vreunei reguli de procedură sancționate cu nulitatea de către prima instanță, nefiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Înalta Curte constată că hotărârea recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

De altfel, se constată că recurentul critică considerentele primei instanțe nu din perspectiva motivelor contradictorii, ci din perspectiva interpretării și aplicării greșite a normelor de drept materiale incidente, aceste critici urmând a fi analizate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile recurentului-reclamant subscrise acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate.

Acțiunea judiciară inițiată de reclamantul A. are ca obiect constatarea refuzului soluționării petiției nr. 8137/31.12.2015, în termenul legal prevăzut de O.G. nr. 137/2000.

Analizând cu prioritate excepția lipsei de interes a acțiunii, invocată din oficiu, prima instanță a ajuns la concluzia că aceasta este întemeiată, respingând cererea reclamantului ca lipsită de interes.

Se reține astfel că soluția lipsei de interes a acțiunii promovate în cauză a fost întemeiată pe constatarea că, în speță, pe parcursul soluționării cauzei, ulterior înregistrării acțiunii, potrivit înscrisurilor depuse la dosar pentru termenul din 6 decembrie 2016, pârâtul CNCD a soluționat petiția reclamantului și a emis Hotărârea CNCD nr. 563/14.09.2016.

Prin recurs, recurentul-reclamant a susținut că excepția lipsei de interes în susținerea acțiunii, raportat la prevederile art. 33 din C. proc. civ., a fost admisă în mod nelegal de prima instanță.

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prevede la articolul 18 alin. (1) că instanța, soluționând cererea, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Articolul 1 alin. (1) din același act normativ prevede că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Din economia dispozițiilor legale anterior menționate, rezultă că instanța de contencios administrativ este competentă, după caz, în raport cu obiectul cererii, să anuleze actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

În cauza de față, în raport cu obiectul acțiunii, sunt aplicabile dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv obligarea autorității publice să emită un act administrativ-jurisdicțional, având în vedere obiectul acțiunii, care îl constituie nesolutionarea în termenul legal a unei cereri ori neemiterea unui act administrativ.

Înalta Curte reține că interesul constituie una din condițiile esențiale ale oricărei acțiuni civile, care trebuie să fie îndeplinită în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii.

Interesul este definit ca fiind folosul practic, material sau moral, pe care-l urmărește cel care promovează o acțiune și trebuie să fie legitim și personal.

De asemenea, interesul trebuie să fie născut și actual, să existe în momentul în care este formulată cererea și să subziste până la soluționarea acesteia.

Înalta Curte va avea în vedere și prevederile art. 29 din C. proc. civ., potrivit cărora acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile legal ocrotite, ceea ce, în materia contenciosului administrativ, presupune dovedirea existenței actuale a unui drept sau interes legitim încălcat printr-un act administrativ emis de o autoritate publică sau prin refuzul emiterii unui astfel de act.

Înalta Curte constată că, după depunerea cererii de chemare în judecată și mai înainte de a se pronunța o soluție în cauză, în acord cu art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, la termenul din 6 decembrie 2016, a fost comunicată reclamantului Hotărârea nr. 563/14.09.2016, emisă de pârâtul CNCD.

În raport de aceste împrejurări, Înalta Curte reține că nu mai subzistă interesul procesual în susținerea acțiunii, întrucât obligația de soluționare a petiției formulată de reclamant, ce ar fi trebuit impusă prin sentința de fond, a fost îndeplinită de către pârât ulterior promovării acțiunii, prin emiterea efectivă a Hotărârii nr. 563/14.09.2016.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect că interesul de a acționa al reclamantului nu mai este actual, potrivit art. 33 C. proc. civ., respingând în mod just acțiunea ca lipsită de interes.

Pentru aceste considerente, constatând că nu există motive pentru reformarea sentinței recurate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3892 din 6 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 octombrie 2019.