ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4071/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 26 aprilie 2017, pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale ("AFIR"), Centrul Regional pentru Finanțarea Investițiilor Rurale 4 Sud-Vest Craiova ("CRFIR-CRAIOVA") și Oficiul Județean pentru Finanțarea Investițiilor Rurale Olt ("OJFIR-OLT"), a solicitat;

- anularea Formularului E6.8.1 - Notificarea cererilor de finanțare nr. x/22.12.2016, emis de pârâtul OJFIR-OLT;

- anularea Formularului E6.8.2 - Notificarea solicitantului privind contestația depusă nr. 3518/03.04.2017, emis de pârâtul CRFIR-CRAIOVA;

- obligarea pârâtei AFIR să admită ca eligibil proiectul cu titlul "A.", depus de reclamantă pe submăsura 6.2 "Sprijin pentru înființarea de activități neagricole în zone rurale", în sesiunea de proiecte "Sesiunea a doua -2016".

Prin sentința civilă nr. 343 din 14 iunie 2017, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, Centrul Regional pentru Finanțarea Investițiilor Rurale 4 Sud-Vest Craiova și Oficiul Județean pentru Finanțarea Investițiilor Rurale Olt, a anulat Formularul E6.8.1 - Notificarea cererilor de finanțare nr. x/22.12.2016, emis de pârâtul OJFIR-OLT și Formularul E6.8.2 - Notificarea solicitantului privind contestația depusă nr. 3518/03.04.2017, emis de pârâtul CRFIR-CRAIOVA, cu consecința reevaluării proiectului depus de reclamantă.

Împotriva sentinței civile nr. 343 din 14 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea recurată este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 29 alin. (2) și art. 30 din H.G. nr. 226/2015, a cap. 2.2. și a cap. 4 din Ghidul solicitantului aferent SM6.2, fiind ignorat probatoriul administrat în cauză, clauzele contractuale și situația de fapt expusă în sentința atacată.

În opinia recurentei, instanța de fond a reținut în mod eronat că activitatea reclamantei urma a se desfășura la sediul său profesional aflat în mediul rural, deși motivul real al declarării neeligibilității proiectului privea neindicarea în cererea de finanțare a punctului de lucru din mediul rural și neprezentarea de documente în susținerea locului desfășurării activității. Conform Ghidului solicitantului, intimata-reclamantă trebuia să aibă un punct de lucru deschis în mediul rural sau să bifeze punctul nr. 11 din declarația pe proprie răspundere privind angajamentul de deschidere a punctului de lucru în spațiul rural, întrucât submăsura 6.2, aferentă PNDR 2014-2020, era aplicabilă întreprinderilor din spațiul rural.

Recurenta-pârâtă a apreciat a fi greșită și reținerea instanței de fond cu privire la inexistența obligației reclamantei de a depune Declarația privind veniturile din activități agricole impuse pe norme de venit (formularul 221) sau Declarația de inactivitate, astfel cum s-a prevăzut în Ghidul solicitantului. Intimata-reclamantă nu a anexat aceste documente cererii de finanțare, depunând doar Declarația 220 - Declarație privind venitul estimat, înregistrată la ANAF în anul 2015, la începutul activității PFA. Întrucât legea prevede că la finalul anului se depune Declarația 200 și/sau Declarația 221, a susținut recurenta că Declarația 220 nu poate substitui aceste formulare, nedepunerea lor atrăgând neeligibilitatea proiectului.

A arătat recurenta, referitor la adresa emisă de ANAF, că răspunsul formulat de autoritatea fiscală este lipsit de relevanță, întrucât obligația respectării tuturor cerințelor impuse în vederea obținerii finanțării nerambursabile este prevăzută de art. 29 alin. (2) din H.G. nr. 226/2015.

Cât privește interpretarea și aplicarea de către instanța de fond a dispozițiilor H.G. nr. 226/2015, recurenta-pârâtă a susținut că avea posibilitatea de a solicita informații suplimentare reclamantei, dar numai în cazuri limitative, precum corectarea erorilor de formă ale cererii de finanțare, iar nu și a celor de fond. În speță, nesemnarea declarațiilor pe proprie răspundere sau nebifarea unei căsuțe în partea F a cererii de finanțare nu pot fi încadrate în noțiunea de erori de formă, neputând fi corectate în procedura de evaluare, ci sunt erori care atrag neeligibilitatea proiectului.

În concluzie, recurenta-pârâtă a apreciat că intimata-reclamantă este culpabilă de nerespectarea obligației de a respecta criteriile de eligibilitate și selecție, respectiv a obligației de a prezenta documente justificative în susținerea cererii de finanțare, neeligibilitatea proiectului fiind o consecință directă a conduitei nediligente a reclamantei, iar nu a culpei AFIR.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește neconformitatea documentației anexate cererii de finanțare, constând în nebifarea de către reclamantă a punctului nr. 11 din declarația pe proprie răspundere, privind angajamentul de deschidere a punctului de lucru în spațiul rural, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte AFIR.

Prin cererea de recurs pârâta a reiterat prevederile Ghidului solicitantului și obiectivele submăsurii 6.2, program în temeiul căruia se acordă finanțarea nerambursabilă, arătând că reclamanta trebuia să aibă un punct de lucru deschis în mediul rural sau să își ia angajamentul deschiderii unui astfel de punct de lucru. Aceste critici nu răspund argumentelor instanței de fond, care a constatat, în esență, că reclamanta își desfășura activitatea la sediul profesional situat în mediu rural, astfel încât nu mai era necesară deschiderea unui punct de lucru și, prin urmare, nu era necesară nici declarația pe proprie răspundere în acest sens.

Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 5 și art. 2 lit. k) din O.G. nr. 44/2008, redate în cuprinsul sentinței recurate, forma de organizare a activității sub care s-a înființat reclamanta (persoană fizică autorizată) presupune existența unui sediul profesional la care se vor desfășura activitățile autorizate, punctul de lucru urmând a fi înființat doar în situația în care PFA desfășoară activitatea în altă locație decât sediul social. În speță, reclamanta are sediul profesional situat în mediul rural, iar activitatea sa se desfășoară la sediul profesional, astfel încât înființarea unui punct de lucru în același mediu reprezintă o cerință formală, care nu ține cont de obiectivele submăsurii accesate.

Astfel, obiectivele SM6.2. din cadrul PNDR 2014-2020 sunt (conform Ghidului solicitantului) diversificarea economiei rurale prin creșterea numărului de micro-întreprinderi și întreprinderi mici în sectorul neagricol, dezvoltarea serviciilor și crearea de locuri de muncă în spațiul rural, încurajarea menținerii și dezvoltării activităților meșteșugărești tradiționale. Așadar, fondurile nerambursabile accesate prin această submăsură sunt menite să încurajeze și să dezvolte activitățile micilor întreprinzători din mediul rural, indiferent dacă activitatea acestora se desfășoară la un punct de lucru sau chiar la sediul întreprinderii, condiție pe care reclamanta o îndeplinea la data depunerii cererii de finanțare.

De altfel, pct. 11 din declarația anexa F la cererea de finanțare prevede că acest punct se va bifa "dacă este cazul", mențiune ce nu poate fi interpretată ca adresându-se decât solicitanților al căror sediu profesional nu se situa în mediul rural și își luau angajamentul de a deschide un punct de lucru în acest mediu. În cazul reclamantei, Înalta Curte nu întrevede necesitatea deschiderii unui punct de lucru, atât timp cât activitatea profesională se desfășura la sediul situat în mediul rural, astfel încât această cerință, astfel cum a fost interpretată de autoritatea pârâtă, are un caracter excesiv și nu contribuie în vreun fel la îndeplinirea măsurilor urmărite prin programul de finanțare.

Referitor la cea de-a doua pretinsă neconformitate a documentației anexate cererii de finanțare, vizând nedepunerea Declarației privind veniturile din activități agricole impuse pe norme de venit (formularul 221) sau a Declarației de inactivitate, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de pârâtă sunt nefondate.

Obligația de depunere a declarațiilor fiscale de către contribuabilii care realizează activități comerciale, astfel cum este prevăzută de Codul fiscal (atât în Legea nr. 571/2003, cât și în Legea nr. 227/2015) și de normele de aplicare ale acestuia, este diferențiată în funcție de tipul activității producătoare de venituri, legea fiscală prevăzând proceduri diferite de declarare și plată a impozitelor (inclusiv declarații-formulare distincte) în raport de sistemul de impunere - real sau pe bază de norme de venit. Prin OMFP nr. 2875/2011 s-a stabilit nomenclatorul activităților (definite în raport de codurile CAEN) pentru care contribuabilii pot opta pentru impunerea în funcție de norma de venit, între acestea fiind și codul CAEN 8121 - Activități generale de curățenie a clădirilor, sub care și-a desfășurat activitatea reclamanta în anii anteriori depunerii proiectului.

În speță, reclamanta a optat pentru sistemul de impunere în funcție de norma de venit, depunând Declarația privind venitul estimat/norma de venit (formularul 220), înregistrată sub nr. x/27.10.2015 la AFP Municipiul Slatina.

În ceea ce privește Declarația privind veniturile din activități agricole impuse pe norme de venit (formularul 221), Înalta Curte constată că reclamanta nu a desfășurat activități agricole anterior depunerii proiectului, codul CAEN autorizat (8121 - Activități generale de curățenie a clădirilor) fiind subsumat altor activități care, deși impuse pe bază de normă de venit, nu au specific agricol. Așadar, solicitarea de către pârâta a depunerii unei declarații referitoare la o activitate pe care reclamanta nu a prestat-o (din care nu a obținut venituri impozabile) excede cadrului legislativ obiectiv, iar declararea neeligibilității proiectului pe acest motiv este o măsură nelegală.

Aceleași concluzii se impun și în privința Declarației de inactivitate, a cărei depunere este necesară doar în cazul inactivității contribuabilului, situație neregăsită în speță.

Cât privește susținerile referitoare la obligativitatea depunerii unei declarații finale la sfârșitul anului (formularul 200), Înalta Curte reține că, potrivit art. 83 din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 122 din Legea nr. 227/2015, obligația depunerii acestei declarații revine doar contribuabililor impuși în sistem real, textele de lege menționate prevăzând în mod expres că nu se depun declarații privind venitul realizat pentru veniturile determinate pe bază de norme de venit.

Cerința depunerii acestei declarații se datorează, în opinia instanței de recurs, unei confuzii pe care recurenta-pârâtă o face între cele două sisteme de impunere, în condițiile în care Declarația formular 220 se depune de ambele categorii de contribuabili, atât cei impuși în sistem real, care vor estima venitul pe care îl vor obține în anul fiscal, urmând a regulariza impozitul în baza declarației finale (formularul 200), cât și de cei impuși conform normei de venit, care nu au obligația regularizării impozitului și, prin urmare, nici a depunerii declarației finale.

În acest context, Înalta Curte va înlătura argumentul recurentei-pârâte referitor la lipsa de relevanță a informațiilor comunicate de organul fiscal prin Adresa nr. x/27.12.2016, întrucât acestea confirmă regimul de impozitare al reclamantei și inexistența unei obligații fiscale a reclamantei de a depune declarațiile formular 200 și 221 în anii 2015-2016.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a apreciat în mod greșit cu privire la necesitatea depunerii unor documente fiscale de către reclamantă, stabilind în sarcina acesteia o obligație imposibil de îndeplinit. Este adevărat că regulile de acordare a ajutorului financiar presupun îndeplinirea condițiilor de eligibilitate, dar aceste reguli nu pot fi interpretate ca impunând obligații imposibile solicitanților, care contravin legislației naționale din alte domenii, în speță din domeniul fiscal. Obligația depunerii declarațiilor fiscale de către solicitanți trebuie reglementată în Ghidul solicitantului (sau interpretată/aplicată) într-o modalitate congruentă cu obligațiile impuse de legiuitor prin legislația fiscală, iar nu contrar acestora, ținând cont de specificul activității și al regimului de impunere în care se pot încadra solicitanții.

Referitor la natura de cerințe de formă ori de fond a pretinselor omisiuni ale reclamantei de bifare a unei rubrici din formularul anexat cererii de finanțare și de depunere a documentelor fiscale prevăzute de Ghidul solicitantului, Înalta Curte constată că în considerentele instanței de fond nu se regăsesc argumente vizând aceste chestiuni. Prima instanță nu a analizat natura pretinselor omisiuni prin raportare la obligațiile care revin autorității pârâte conform H.G. nr. 226/2015, respectiv nu a imputat pârâtei o conduită nediligentă prin nesolicitarea unor informații suplimentare din partea reclamantei. Așadar, curtea de apel a pornit implicit de la premisa să neregularitățile invocate de AFIR sunt unele de fond, iar nu de formă și a procedat la analizarea lor, în raport de legislația incidentă, astfel încât criticile recurentei-pârâte sunt străine de conținutul sentinței recurate.

În concluzie, Înalta Curte constată că declararea neeligibilității proiectului depus de reclamantă a fost rezultatul unei greșite evaluări a cererii de finanțare de către pârâtă, contrară normelor legale incidente, motiv pentru care soluția instanței de fond de anulare a actelor administrative contestate este corectă, iar criticile formulate de pârâtă nu au caracter fondat.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva sentinței civile nr. 343 din 14 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 august 2020.