ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2753/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., anularea Hotărârii nr. 351/12.08.2015, emisă de pârât, prin care i s-a aplicat sancțiunea avertismentului.

Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 130 din 15 iunie 2016, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat Hotărârea nr. 351/12.08.2015 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. În motivarea căii de atac, recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reluat situația de fapt, susținând că sentința atacată a fost dată cu încălcarea art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a prevederilor din Constituția României, în ceea ce privește limitele libertății de exprimare.

Astfel, prevederile sus-menționate nu garantează o libertate de exprimare nelimitată, absolută, chiar și în ceea ce privește relatările presei cu privire la chestiunile de interes public deosebit, ci impun obligații și responsabilități care se aplică și presei, respectiv să acționeze cu bună credință și să ofere informații corecte și credibile, pe baza unor fapte exacte, în conformitate cu etica jurnalistică.

De asemenea, ziaristul nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte, iar libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea și viața particulară a persoanei, potrivit art. 30 din Constituție, abuzul în exercitarea libertății de exprimare implicând răspunderea juridică civilă sau penală.

Potrivit recurentului, în cauză modalitatea de exprimare utilizată de intimata-reclamantă în cuprinsul articolului publicat depășește cadrul unei conduite conforme principiilor consacrate de Constituția României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, asocierea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Arad cu Gestapo nu reprezintă decât o trimitere la apartenența etnică a directorului instituției publice, pârâta din prezenta cauză.

În concluzie,a susținut că prima instanță a interpretat în mod greșit prevederile sus-menționate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, respingerea acțiunii.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă B. a susținut, în esență, că în mod eronat prima instanță a apreciat că excepția necompetenței teritoriale a instanței este tardiv formulată, fiind decăzută partea din dreptul de a invoca o astfel de excepție, deși a arătat că nu a cunoscut domiciliul reclamantei, caz în care era normal să fie repusă în termen pentru a invoca această excepție.

Pe fond, recurenta a susținut că prima instanță a interpretat greșit prevederile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul libertății de exprimare în mod nelimitat chiar și prin intermediul presei, apreciind că libertatea jurnalistică poate merge până într-acolo încât să recurgă chiar la o doză de exagerare sau provocare și că în esență trebuie avut în vedere scopul urmărit de autorul articolului de presă.

Or, libertatea nu este absolută și nelimitată, iar relatările nu trebuie să atingă demnitatea și onoarea sau viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

Astfel, în cauză nu este vorba despre un articol de presă singular menit să asigure o bună și obiectivă informare a publicului asupra unor deficiențe de organizare sau de exercitare a unor atribuții ale funcționarilor din respectiva instituție, ci despre o adevărată campanie de presă susținută și hărțuitoare împotriva persoanei aflate la conducerea ei, neavând relevanță menționarea numelui pârâtei în cuprinsul articolului pentru că la conducerea instituției nu erau alte persoane.

În concluzie, a susținut că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, respingerea acțiunii.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, fiind temeinică și legală,răspunzând punctual și detaliat tuturor criticilor formulate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor formulate de intimată și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele arătate în continuare, cu precizarea prealabilă că dată fiind similitudinea criticilor formulate acestea vor fi analizate grupat și vor primi răspuns prin argumente comune.

Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu anularea Hotărârii nr. 351/12.08.2015, emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, prin care i s-a aplicat sancțiunea avertismentului.

Curtea de Apel Oradea a admis acțiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea actului administrative atacat.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Prin Hotărârea nr. 351/12.08.2015 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, s-a aplicat reclamantei sancțiunea avertismentului, în temeiul art. 2 alin. (1), art. 5 și art. 20 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 pentru conținutul discriminator al articolului scris de reclamantă și intitulat "Instrucție Gestapo la DGASPC".

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurenților care, în esență, sunt centrate pe faptul că prima instanță a nesocotit prevederile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 30 din Constituția României.

În ceea ce privește fapta reținută, raportat la cuprinsul articolului publicat, sunt relevante următoarele dispoziții din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora:

"ART. 2 (1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

(...)

(4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.

(5) Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv"

Alin. (8) al aceluiași text de lege statuează că "prevederile prezentei ordonanțe nu pot fi interpretate în sensul restrângerii dreptului la libera exprimare, a dreptului la opinie și a dreptului la informație."

În art. 5 din O.G. nr. 137/2000 se arată că, "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, condiționarea participării la o activitate economică a unei persoane ori a alegerii sau exercitării libere a unei profesii de apartenența sa la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială, respectiv de convingerile, de sexul sau orientarea sexuală, de vârsta sau de apartenența sa la o categorie defavorizată".

Art. 15 din O.G. nr. 137/2000 prevede că, "Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia."

Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului statuează, la art. 10 (1), că "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (...)

Libertatea de exprimare este reglementată și de Constituția României, care prevede că,

"(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(...)

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine".

Contrar susținerilor recurenților, în raport cu prevederile menționate, se apreciază că în cauză nu sunt incidente temeiurile legale reținute în adoptarea hotărârii care formează obiectul cauzei deduse judecății, articolul de presă neavând un conținut discriminator, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a ajuns la concluzia, potrivit jurisprudenței sale, că libertatea jurnalistică cuprinde și recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (cauza Thor Thorgeirson vs. Islanda).

Ceea ce este relevant însă este scopul urmărit de autorul articolului publicat pe site-ul și în cuprinsul publicației Jurnal Arădean cu titlul "Instrucție Gestapo la DGASPC".

Din conținutul articolului de presă rezultă că informarea se referă la pretinse disfuncționalități la o autoritate publică, respectiv la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Arad, constând în modul în care sunt tratate persoanele care apelează la această autoritate publică și comunicarea dintre autoritatea publică, pe de o parte, și cetățeni, pe de altă parte.

Prin urmare, nu se menționează numele recurentei-pârâte în respectivul articol, criticile vizând în mod exclusiv instituția publică, nefăcând trimitere la conducerea acesteia.

Or, în aceste condiții rezultă cu evidență că nu există conexiune între titlul articolului de presă publicat de intimată și persoana recurentei considerată etnică.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă îndeplinea la data publicării articolului funcția de director general al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Arad nu este de natură să nască în mintea unui observator independent, terț față de părțile din dosar, reprezentarea unei legături între titlul articolului, care face referire la fosta poliție secretă nazistă și apartenența etnică a directorului instituției publice criticate în cuprinsul materialului de presă, cum corect a reținut judecătorul fondului.

Instanța constată că este corectă concluzia pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării din cuprinsul hotărârii atacate în sensul că titlul articolului nu are legătură cu cuprinsul acestuia, însă acest fapt în sine nu poate determina concluzia că scopul titlului articolului de presă ar fi fost acela de a aduce atingere dreptului la demnitate al pârâtei B. pe motivul apartenenței acesteia la etnia germană, atât timp cât nicăieri în cuprinsul articolului nu se face o astfel de referire la etnia persoanelor care ocupă funcții de conducere în cadrul instituției publice criticate și nici nu este în vreun fel nominalizată pârâta B.

De altfel, chiar recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în cuprinsul hotărârii sale, a reținut că titlul articolului nu are legătură cu cuprinsul acestuia, însă acest fapt în sine nu poate determina concluzia că scopul titlului articolului de presă ar fi fost acela de a aduce atingere dreptului la demnitate al pârâtei B. pe motivul apartenenței acesteia la etnia germană, atât timp cât nicăieri în cuprinsul articolului nu se face o astfel de referire la etnia persoanelor care ocupă funcții de conducere în cadrul instituției publice criticate și nici nu este în vreun fel nominalizată pârâta B.

Folosirea sintagmei de "instrucție Gestapo" în titlul articolului de presă intră în sfera libertății de exprimare a jurnalistului, respectiv în doza de exagerare, chiar de provocare la care jurnaliștii pot recurge, mai ales atunci când relatează informații de interes public în legătură cu funcționarea unor autorități publice, cum corect a apreciat și prima instanță.

Așa fiind, nu se poate reține încălcarea dreptului la demnitate al pârâtei prin discriminare pe temei de apartenență etnică, în condițiile în are respectivul articol nu o individualizează pe aceasta direct sau indirect, prin relatarea unor informații de interes public cu privire la pretinse probleme în funcționarea unei autorități publice nu se poate conchide că a fost exercitată abuziv libertatea de exprimare.

În fine, referitor la susținerile recurentei-pârâte în sensul că în mod greșit a fost decăzută din dreptul de a invoca excepția necompetenței materiale, instanța de control judiciar reține că nu pot fi primite, judecătorul fondul în mod corect a ținut cont de prevederile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., iar cât privește trimiterea părții la o eventuală repunere în termen se constată că nu a fost formulată o astfel de cerere în condițiile art. 186 din același cod.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate cu titlu de onorariu, instanța de control judiciar apreciază că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la complexitatea pricinii, activitatea prestată efectiv de avocat și onorariul de avocat, caracterul cheltuielilor de judecată trebuie să fie unul rezonabil, în raport cu criteriile prevăzute de acest text de lege.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

Totodată, va obliga fiecare recurent la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, în cuantum de câte 500 RON, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, redus, cu aplicarea disp.art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., și câte 185,50 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport, respingând cererea de acordare a cheltuielilor de cazare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. împotriva Sentinței nr. 130 din 15 iunie 2016 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Obligă fiecare recurent la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, în cuantum de câte 500 RON, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, redus, cu aplicarea disp.art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., și câte 185,50 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de cazare, ca neîntemeiată. Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 mai 2019.

GGC - GV