ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3852/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/2015, reclamanta B. a chemat în judecată pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, solicitând instanței anularea Deciziei nr. 3385/27.05.2015 emisă de pârâtă și emiterea unei noi decizii prin care să fie admisă cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006 formulată de reclamantă cu privire la retrocedarea imobilului - teren - în suprafață de 5000 mp situat în satul C., punctul "La gară", din comuna Măneciu, județul Prahova.

Prin Sentința civilă nr. 7 din 20 ianuarie 2016, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobiliare care au aparținut Cultelor Religioase din România, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile atacate a formulat recurs reclamanta B., invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susținut recurenta că validarea reconstituirii dreptului de proprietate a B., prin Hotărârea nr. 8850/2012 a Comisiei județene Prahova pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, nu constituie titlu de proprietate, astfel cum ar constitui o decizie emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

În susținerea recurentei doar un titlu de proprietate sau o decizie emisă de Comisia Specială de retrocedare sunt constitutive de drepturi și, în egală măsură, permit unității de cult să dispună de bunul său cu drepturi depline și să se angajeze în acte juridice, ca de exemplu un act translativ de proprietate, care în baza unei simple validări nu s-ar putea realiza.

A mai susținut recurenta că în realitate nu există un titlu de proprietate, astfel încât nu se poate aprecia că cererea de retrocedare a parohiei a rămas fără obiect.

De asemenea, a susținut recurenta că prin Decizia nr. 3385/27.05.2015 emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România nu se contestă existența dreptului de retrocedare, ci se apreciază că imobilul teren a fost retrocedat printr-o altă prevedere legală, ceea ce nu este adevărat.

Instanța de fond a constatat că, deși titlul de proprietate nu a fost emis reclamantei, acest fapt a fost determinat de faptul că activitatea de eliberare a titlurilor de proprietate a fost suspendată în baza dispozițiilor Legii nr. 165/2013, iar procedura de eliberare a titlurilor de proprietate este reglementată de acest act normativ .

Această motivare nu justifică emiterea Deciziei nr. 3385/27.05.2015 în forma contestată, drept pentru care a solicitat admiterea recursului și pe fond anularea acestei decizii și emiterea unei noi decizii prin care să se admită cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006 formulată de B. cu privire la retrocedarea imobilului-teren în suprafață de 5.000 mp situat în satul C., punctul "La gară", comuna Măneciu, județul Prahova.

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal anularea recursului, arătând că, deși recurentul a invocat cazul de casare prev. de art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu a indicat care sunt normele de drept material pe care le-a încălcat sau le-a aplicat greșit prima instanță.

În subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 11 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Raportorul a apreciat neîntemeiată excepția nulității recursului invocată de intimată apreciind că recursul este admisibil în principiu.

II. Soluția instanței de recurs

A. Cu privire la excepția nulității recursului reclamantei, B., invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că nu este fondată.

Sancțiunea nemotivării recursului este prevăzută de art. 489 C. proc. civ., potrivit căruia recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3), unde se stabilește că, în situația în care legea nu dispune altfel, motivele de casare de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Alineatul 2 din textul menționat prevede că aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Criticile susținute în cererea de recurs se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, respectiv aplicarea greșită a normelor de drept material, arătând recurenta că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 165/2013.

Astfel, recurenta înțelege să critice hotărârea sub aspectul faptului că, deși reclamanta a solicitat restituirea imobilului în discuție în temeiul Legii nr. 247/2005, în baza reconstituirii dreptului de proprietate pe un alt amplasament, pârâta nu a emis titlul de proprietate, motivând suspendarea acestei activități ca urmare a Legii nr. 165/2013, aspect însușit de către instanța de fond, situație care conduce la pronunțarea unei hotărâri cu aplicarea greșită a legii.

Prin urmare, motivarea cererii de recurs se raportează la cuprinsul hotărârii judecătorești atacate și la cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., îndeplinind cerința motivării prevăzută de art. 489 C. proc. civ., instanța de control judiciar putând analiza criticile invocate în cererea de recurs raportate la cazul de casare precizat de către recurentă.

Pentru aceste motive Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului reclamantei B. invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare.

B. Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte reține, din analiza actelor de la dosarul cauzei, că obiectul cauzei îl formează cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006 formulată de reclamanta B. depusă prin Arhiepiscopia Bucureștilor, prin care a solicitat retrocedarea în natură a terenului în suprafață de 5000 mp, situat în satul C., punctul "La gară", din comuna Măneciu, județul Prahova, depunând în susținerea cererii copia registrului inventar special cuprinzând datele privitoare la bunurile imobile aparținând comunelor, județului, statului și altor instituțiuni publice din anul 1942 - pentru comuna Măneciu.

Examinând motivul de casare invocat, raportat la sentința atacată și probele administrate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a reținut că, la solicitarea pârâtei de comunicare a informațiilor referitoare la situația juridică a mai multor terenuri, inclusiv a terenului în cauză, Primăria comunei Măneciu a răspuns prin adresa înregistrată la Secretariatul Tehnic al Comisiei Speciale de retrocedare sub nr. x/06.11.2006, prin care a afirmat că terenul solicitat, conform cadastrului funciar întocmit de O.C.T.A. Prahova în anul 1989, se identifică cu tarlaua nr. x, parcelele nr. 3334 și nr. 3335, în suprafață de 3400 mp, și a fost concesionat de Primăria comunei Măneciu, în calitate de concedent, societății comerciale A. SRL, în calitate de concesionar, conform contractului de concesionare nr. x/19.02.1999.

Diferența de teren, în suprafață de 1600 mp, parțial aparține CFR Măneciu și parțial se află în proprietatea unor persoane fizice.

Prin Hotărârea nr. 8850/21.03.2012, Comisia județeană Prahova pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole și a celor forestiere a validat propunerile comisiei Măneciu de reconstituire a dreptului de proprietate B. pentru suprafața de 2,87 ha teren agricol.

Prin adresa înregistrată la pârâtă sub nr. x/19.05.2008, Primăria comunei Măneciu a precizat că terenurile din punctele "La gară" și "Siliște" au fost solicitate de B. în baza Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Prin adresa nr. x/1.09.2014, Primăria comunei Măneciu a comunicat reclamantei faptul că pentru terenul din punctul "La Gară" Comisia locală de aplicare a prevederilor legilor fondului funciar a propus reconstituirea dreptului de proprietate pe un alt amplasament, propunere acceptată de parohie, în pct. "Valea Mare", iar din cauza suspendării activității comisiei locale, în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, nu au fost definitivate procedurile de punere în posesie, după începerea activității comisia locală urmând a relua procedura de reconstituire în vederea eliberării titlului de proprietate.

Înalta Curte nu poate primi critica recurentei potrivit căreia Hotărârea nr. 8850/2012 a Comisiei Județene Prahova (pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole și a celor forestiere) nu constituie titlu de proprietate și, prin urmare, atâta vreme cât nu există titlu de proprietate nu se poate aprecia că cererea de retrocedare a B. a rămas fără obiect.

Retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a fost reglementată prin O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, iar prin H.G. nr. 1164/2002 au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, fiind înființată Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

În cauză, reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei stabilit prin Hotărârea nr. 8850/2012 a Comisiei Județene Prahova a avut ca temei legal prevederile Legii nr. 18/1991 (republicată), Legii nr. 1/2000, Legii nr. 247/2005 și H.G. nr. 890/2005.

În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 a fost suspendată activitatea Comisiei locale, împrejurare care a condus atât la lipsa titlului de proprietate pe noul amplasament (propunere acceptată de reclamantă, în punctul "Valea Mare"), dar și la nedefinitivarea procedurilor de punere în posesie, aspect care a fost adus la cunoștință reclamantei de către Comisia Județeană Prahova - Primăria Măneciu, în sensul că după începerea activității comisia locală urmează să reia procedura de reconstituire în vederea eliberării titlului de proprietate.

Din probele administrate la dosarul cauzei rezultă că reclamanta a acceptat reconstituirea dreptului de proprietate din punctul "La Gară" pe un alt amplasament, respectiv "Valea Mare", fapt stabilit prin Hotărârea nr. 8850/2012 a Comisiei Județene Prahova, reclamanta fiind de acord cu această propunere/hotărâre.

Prin adresa nr. x/29.07.2014, Secretariatul Tehnic al Comisiei Speciale de retrocedare a comunicat B. informațiile transmise de Primăria comunei Măneciu prin adresa nr. x, 4563/15.05.2008. Totodată i s-a cerut solicitantei să comunice dacă își menține cererea de retrocedare nr. x/23.02.2006, depusă pe rolul Comisiei speciale de retrocedare, situație în care solicitanta trebuia să transmită un set de înscrisuri, printre care o declarație notarială din care să reiasă faptul că pentru terenul situat în satul C., comuna Măneciu, județul Prahova, punctul "La gară", nu s-a reconstituit dreptul de proprietate pe alt amplasament/pe vechiul amplasament în favoarea B., în baza legilor fondului funciar.

Ca urmare a adresei nr. x/29.07.2014, emisă de Secretariatul Tehnic al Comisiei Speciale de Retrocedare, B. (prin Arhiepiscopia Bucureștilor) a transmis prin adresa din 20.10.2014 un set de înscrisuri, printre care nu se regăsește declarația notarială pe propria răspundere din care să rezulte că pentru terenul în discuție nu s-a reconstituit dreptul de proprietate.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimată în fața instanței de fond, reclamanta a precizat că există o propunere de reconstituire a dreptului de proprietate, însă aceasta nu este materializată, și că în egală măsură nu putea să-și asume o astfel de declarație în sensul celor solicitate de către Secretariatul Tehnic al Comisiei Speciale de Retrocedare, B.. A apreciat totodată reclamanta că lipsa acestei declarații nu era relevantă astfel încât Comisia de retrocedare să procedeze la respingerea cererii sale de retrocedare ca lipsită de obiect.

Prin H.G. nr. 1164/2002 au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, prin intermediul cărora a fost stabilită situația imobilelor care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator în sensul că aceste imobile nu intră sub incidența O.U.G. nr. 94/2000.

De asemenea, s-a stabilit că prevederile O.U.G. nr. 94/2000 au caracter de complinire în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare și că nu fac obiectul ordonanței imobilele situate, în prezent sau la data preluării abuzive, în extravilanul localităților, întrucât acestea fac obiectul legilor speciale de restituire din domeniul fondului funciar.

Chiar dacă activitatea de emitere a titlului de proprietate este suspendată conform dispozițiilor Legii nr. 165/2013, această împrejurare nu atrage anularea Hotărârii nr. 8850/2012 Comisiei Județene Prahova și, ca urmare, nu sunt motive de anulare a Deciziei nr. 3385/27.05.2015 emise de pârâtă.

Prin urmare, atâta vreme cât în favoarea reclamantei există o hotărâre de reconstituire a dreptului/titlului de proprietate pentru terenul de 5000 m la punctul "la gară" (Hotărârea nr. 8850/2012), în temeiul unei legi speciale, nu se poate reține vreun motiv de nelegalitate/netemeinice a hotărârii Comisiei de retrocedare prin care s-a respins cererea ca lipsită de obiect.

Pentru aceste motive, se constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă.

Respinge recursul formulat de reclamanta B. împotriva Sentinței nr. 7 din 20 ianuarie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2018.

GGC - GV